O lumină pe coasta croată

Semnal luminos noaptea, turn de pază ziua, farul singuratic Struga de pe Insula Lastovo din Croaţia. Foto: Aaron Huey

Pomalo – o veche filosofie de viaţă din Dalmația – studiată la farul de pe insula croată Lastovo.

Am fost avertizat că, la fel ca aproape toţi cei din Insulele Dalmate din Croaţia, Jure Kvinta suferă de pomalo, o stare despre care se spune că este atât de perfidă, copleşitoare, de neoprit, încât mi-ar putea submina întreaga misiune. Asta ar fi grav. Am venit până aici pentru a-l găsi pe Jure, pentru a rezolva cu el nişte treburi de maximă importanţă. Jure este paznicul farului de pe Insula Lastovo, una dintre cele mai îndepărtate şi izolate insule dalmate. După cum se spune, Lastovo este un mic avanpost încântător, un loc cu vârfuri calcaroase şi golfuri ascunse, cu doar 600 de locuitori într-un sat medieval înconjurat de podgorii şi crânguri de măslini.

Mi se spune că farul în sine e de basm, un turn de semnalizare maiestuos, suspendat pe o faleză de 70 m cu vedere spre o Adriatică sclipitoare. Tatăl lui Jure a avut grijă de far, la fel şi tatăl acestuia. Ce-i drept, am devenit destul de obsedat de această construcţie de când am văzut-o într-o fotografie pe internet. Există 48 de faruri croate răspândite în întreaga Adriatică, toate construite în secolul al XIX-lea, fiecare impresionant şi captivant în felul său. Dar numai cel din Lastovo are o legătură cu numele meu slav, indiscutabil obscur – Kvinta. Dat fiind că nu există mulţi Kvinta în lume, am o misiune simplă: să călătoresc la Lastovo, să-l întâlnesc pe Jure, să stabilim dacă suntem înrudiţi şi să revendic posibilul drept de a mă lăuda că am un superb far european în familie.

Dar implicaţiile complete ale pomalo nu se dezvăluie decât la jumătatea celor cinci ore de mers cu feribotul din oraşul continental Split, când observ că tovarăşii mei de drum abia îşi mai ţin hainele pe ei. Până să ajungem la Insula Brac, blonda din stânga mea a renunţat la pulover şi se încălzeşte la soare într-un sutien push-up de dantelă. Până la Hvar, în dreapta mea, cei doi bărbaţi păroşi, între două vârste, şi-au lepădat cămăşile şi au mai comandat nişte bere. Până la Korcula, tinerii din spatele meu, sunt în boxeri şi fumează dintr-o narghilea mare cât un stâlp.
De acolo lucrurile se înrăutăţesc.

Când zăresc, în sfârşit, Lastovo în depărtare, sutienul push-up a dispărut complet, narghileaua trece pe la toată lumea de pe vas, iar mai mulţi membri ai echipajului s-au apucat să cânte împreună cu tipii păroşi un potpuriu de cântece populare croate.
„Pomalo”, mormăie bunicuţa italiancă aşezată lângă mine, clătinând din cap.

Scuipă cuvântul ca pe un anşoa apărut brusc pe o pizza. Pomalo, explică ea, este o veche filosofie de viaţă din Dalmaţia, care sugerează o combinaţie între „uşurel”, „încet”, „nicio problemă”, „poate mâine”, „relaxează-te” şi „mai bea o cafea”. Nu e nimic rău în toate astea, recunoaşte bunica, dacă nu trebuie să faci într-adevăr ceva. „Am o casă veche de 400 de ani pe Korcula”, spune ea. „Are nevoie de reparaţii. Crezi că-i pot face pe oamenii ăştia să lucreze? Uită-te la ei. Mamma mia! E imposibil!”

Fusesem asigurat că Jure mă va aştepta la terminalul de feriboturi de pe Lastovo, dar după ce toţi pasagerii coboară şi se împrăştie, eu rămân singur cu o valiză într-o mână şi cu paşaportul în cealaltă. Avusesem nişte fantezii în care îi arătam lui Jure actul meu de identitate, îl îmbrăţişam chiar acolo, pe doc, ca pe un văr pe care nu l-am văzut de mult. Dar nu-i nici urmă de el. Îmi caut telefonul.

„Jure, sunt Paul Kvinta.”
„Nu pot să vin după tine”, spune el, cu o voce adormită. „Ia un taxi.”
„Un taxi?” Nu sunt taxiuri. Nu sunt maşini. Studiasem harta. Satul se află la aproape 10 km de aici, farul – la 3 km mai încolo. Mă uit peste drumul prăfuit. E acolo oficiul de feribot, un mic magazin alimentar şi Lizard Lounge. Atât.
„Îţi chem eu un taxi”, spune Jure şi închide.

Fortăreaţa din Hvar, din secolul al XVI-lea, domină un port amplasat pe rute comerciale de importanţă istorică din Adriatica şi Mediterana. Foto: Aaron HueyFortăreaţa din Hvar, din secolul al XVI-lea, domină un port amplasat pe rute comerciale de importanţă istorică din Adriatica şi Mediterana. Foto: Aaron Huey

Pomalo.
Îmi târăsc valiza până la Lizard şi aştept.
Taxiul şerpuieşte prin păduri de pin şi peste dealuri până când, în sfârşit, zăresc farul înălţându-se izolat în bătaia vântului, la capătul unei peninsule. Pare întruchiparea a ce-mi spusese Luka Bekic cu o zi înainte, pe continent: „Suntem o ţară de navigatori. Asta suntem de secole.”
Croaţia are 1.244 de insule presărate de-a lungul coastei sale stâncoase, iar Bekic, director al Centrului Internaţional pentru Arheologie Subacvatică din Zadar, îşi petrece timpul hoinărind pe ţărmurile lor, culegând mărturii ale puterilor maritime care au luptat pentru dominaţie aici: romanii, ilirii, veneţienii şi alţii. „Chiar şi romanii construiau, probabil, un fel de faruri, care puteau fi doar nişte coşuri de metal cu foc”, explica Bekic. Până în secolul al XIX-lea, Imperiul Austro-Ungar înălţase 48 de faruri propriu-zise pe insule, amplasându-le în apropierea unor căi de navigaţie strategice. Ulterior, după ce Croaţia şi-a proclamat independenţa în 1991, guvernul a renovat mai multe faruri şi le-a mai dat o utilizare – pensiuni. Astăzi, călătorii care vizitează insulele pot închiria apartamente în 11 faruri croate, inclusiv în cel al lui Jure.
„Dl Kvinta?”, întreabă o femeie când plec de lângă taxi. E rezemată de zidul mic din piatră care înconjoară farul. Nu pronunţă „Kvinta” ca mine (k-VIN-ta), ci ca unele dintre rudele mele din Texas: „Quinta”.
„Eu sunt”, zic, întinzându-i paşaportul.
Îl studiază.

„Da, Quinta”, confirmă ea şi se prezintă ca fiind Nada, soţia lui Jure. Îmi explică într-o engleză stricată că Jure trebuie să se întoarcă în curând de la treburi. Are păr şaten-roşcat, privire blândă şi un zâmbet îmbietor, iar inima mea se umple de căldură la gândul că mi-ar putea fi rudă. Îmi scot carneţelul şi încep să lansez întrebările. Familia lui Jure e originară din Croaţia? De când sunt oameni cu numele Kvinta pe Lastovo?

Unde…
Nada ridică ambele mâini. „Uşurel, Quinta, uşurel”, protestează ea. „Pomalo, pomalo.”
„Dar…”
„Nu muncim!”, insistă ea. „Cafea.”

Căsuţa lor stă în umbra farului şi traversăm o curte interioară până la terasă. Nada trânteşte două ceşti de cafea şi două păhărele pe o masă de picnic. În primele toarnă o cafea turcească neagră, groasă. În celelalte toarnă rakija, o băutură spirtoasă din Adriatica, făcută din struguri fermentaţi. Cafea şi rakija. Aşa se bea în insulele dalmate. „Zivjeli!”, spune ea, ciocnind paharul cu mine şi dând pe gât nectarul dulce. Mai bem un rând. După aceea, iar bem.

După mai multe rânduri întăritoare, mă împleticesc până la far ca să-mi văd apartamentul. Construcţia din 1839 e o clădire văruită, cu un singur nivel, cu jaluzele verzi şi un turn de piatră ce se înalţă de pe acoperiş. La apartamentul meu se ajunge printr-un coridor întunecos şi apăsător, dar camerele sunt încântător de spaţioase şi aerisite. Îmi las echipamentul şi urc 98 de trepte până în vârful turnului, unde găsesc o lentilă rotativă de sticlă, înaltă de 1,5 m, şi o vedere fascinantă spre Adriatica. Mă uit spre sud, unde sunt peste 160 km de apă între mine şi călcâiul Italiei. Ies pe o pasarelă şi, mergând de jur-împrejur, obţin o privire de ansamblu asupra vieţii lui Jure şi a Nadei: grădina lor de legume, cazanele în care fermentează rakija şi vin din strugurii lor, masa unde Jure îşi curăţă captura zilnică. În curtea interioară, o plasă de pescuit ruptă aşteaptă să fie reparată. Câinele lor cu părul creţ se încălzeşte la soare pe treptele farului. În depărtare zăresc un moped care se apropie pârâind pe drumul nepavat. Pe când cobor din turn, Jure intră tacticos pe poarta din faţă. Mă prezint.

„Da, da”, zice el. „Eşti Quinta, ştiu.” Jure arată ca un leu, cu o coamă de bucle rebele, ochi arzători şi barbă de câteva zile.
„Am putea fi rude”, sugerez eu, optimist.
„Poate”, răspunde el, privindu-mă cu atenţie. „Avem destul timp să discutăm despre asta. Ai băut cafea?”
„Ăăă, da.”
Nada ne mai toarnă cafea şi rakija.

Bănuind că nu vom discuta prea curând despre genealogie, întreb despre activităţile insulei. Auzisem despre excursii, scuba diving, plimbări cu barca. „Ai putea trage un pui de somn”, sugerează Jure, aprinzându-şi o ţigară.„Da, un pui de somn”, îl secundează Nada. „Locul acesta e ca al lui Robinson Crusoe. Liniştit. Trebuie să te relaxezi. Mai târziu lucrezi.” Întinde mâinile într-o poziţie orientală de meditaţie şi închide ochii. „Ommm.”
„Da”, spune Jure, expirând. „Trebuie să te relaxezi.”

Aleg în schimb să explorez satul Lastovo, doar ca să descopăr că toată lumea face exact ca Jure şi Nada – beau cafea şi pierd vremea.

Text: Paul Kvinta

Vezi articolul integral în revista NG Traveler, toamna 2011



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*