În căutarea Perlei Negre

Spectacol la Tiki Village Theater din Moorea. Foto: Aaron Huey

În încercarea de a găsi cadoul perfect, reporterul ajunge până la capătul Paradisului.

E după-amiază târziu. Stau la capătul unui ponton lung, care se întinde peste apele scânteietoare ale Pacificului de Sud. Îmi verific tubul şi masca, îmi fixez încă o dată labele şi sar în apa de culoare turcoaz, cu un singur gând: vreau să găsesc o perlă neagră. Prin tub îmi aud răsuflarea, regulată şi profundă.
Trec de peştii coloraţi, până la apa mai adâncă, care devine de un albastru-intens. Îmi spun încă o dată că rechinii care patrulează prin lagună la asfinţit vor sosi abia peste câteva ore, iar până atunci eu ar trebui să fiu deja înapoi pe uscat. Raze de soare pătrund adânc în apă. Şi, deodată, le văd. Sute de cochilii de stridii, încrustate pe funia care leagă o ancoră de pe fundul oceanului de balizele care plutesc la suprafaţă. În sfârşit! Aceste cochilii butucănoase ascund unele dintre cele mai preţioase comori ale oceanului. Mă scufund, dar n-am inhalat suficient aer. Temându-mă să nu îmi pierd premiul dacă mă retrag fie şi un singur moment, plonjez mai adânc. Presiunea îmi zbiară în urechi. Îmi încleştez mâinile pe funia acoperită de alge şi smulg o cochilie. Oare voi găsi înăuntru perla pe care am venit să o caut?
Călătoria mea pe urmele unei perle negre a început în New York. Se apropia o aniversare importantă a mamei mele, care mi-a spus timidă: „Acum câţiva ani am văzut o perlă neagră solitară, prinsă pe un lănţişor. Nu mi-am mai putut lua gândul de la ea”. Era tot ce voiam să aud. Mi-am petrecut următoarea zi aiurea, prin magazine de bijuterii, dar am găsit doar câteva (foarte scumpe) perle negre. Apoi am întrebat un bijutier: „Dar astea de unde vin?” „Din Tahiti.”
Mintea mea s-a umplut de imagini cu nisipuri albe şi brize uşoare. Brusc, am ticluit un plan. Aveam să smulg darul pentru mama din mare, cu mâinile mele.
Aşa se face că am ajuns în Polinezia Franceză, o grupare de 118 insule – dintre care Tahiti e cea mai populată, cu 275.000 locuitori – risipite pe o suprafaţă cam cât Europa şi situată pe la jumătatea distanţei dintre America de Sud şi Australia. Aici se află epicentrul universului perlelor negre.
Încă din 1768, când navigatorul Louis-Antoine de Bougainville a adus la Paris vestea că localnicele au „silueta celestă a zeiţei Venus”, Insulele Tahiti – cum e îndeobşte cunoscută Polinezia Franceză – au devenit sinonime cu acele femei cu piele cafenie, priviri ispititoare şi purtări misterioase. Un tărâm al plăcerilor trupeşti, adesea supranumit „insulele iubirii”.
Dar eu am venit aici, pe Insula Moorea, la 15 km de Tahiti, cu treburi de familie. Se pare că prima chestie de care am nevoie ar fi nişte sfaturi, fiindcă pentru ochiul meu neinstruit, toate bobiţele negre etalate în magazinul nepretenţios al lui Ron Hall de lângă lagună arată la fel.
„Perlele se vând singure. Eu doar fac educaţie”, îmi explică Ron, ţintuindu-mă cu ochii lui albaştri în timp ce mă conduce prin „Şcoala de 15 minute a perlelor”.
Moorea, una dintre Insulele Society, cel mai vizitat dintre cele cinci arhipelaguri ale Polineziei Franceze, are forma unui triunghi cu vârful către sud, incizat de două golfuri adânci în partea de nord. Având în interior munţi aproape de nepătruns, plaje cu nisip alb şi celebra lagună albastră mărginită de un recif de corali, insula este adesea prezentată în clipuri video despre paradisul perfect din Mările Sudului. Fiindcă exact asta şi este! Halls, un american sociabil care îşi întâmpină clienţii în franceza „John Wayne” învăţată la faţa locului, şi-a găsit poziţia ideală – pe o creastă înaltă, bine aleasă, la intrarea estică în Golful Cook. Ron a ajuns aici în 1974, ca membru al echipajului de pe iahtul actorului Peter Fonda – şi nu a mai plecat. S-a căsătorit cu o localnică, o dansatoare tahitiană, a crescut doi copii în paradisul lui de pe malul golfului şi continuă să trăiască un vis. „Aşa visam eu să fie Hawaii”, spune el despre Moorea. Dar chiar şi o privire fugară aruncată asupra ţărmului neconstruit îţi arată contrastul izbitor cu Hawaii, acum modernizat, plin de mall-uri şi complexuri de apartamente. Mai mult, Moorea primeşte anual doar vreo 124.000 de turişti, cam câţi trec prin Hawaii în 60 de zile.
Hall îmi spune că perlele negre tahitiene au diverse nuanţe, de la argintiu până la albăstrui şi negru ca smoala. Prezentându-mi exemple din colecţia lui, mă bombardează cu date şi statistici, informaţii istorice şi indicii despre ce trebuie să cauţi ca să obţii exemplarul perfect.
„De fapt, esenţial este felul în care perla reflectă lumina. Fii atent!”, mă dojeneşte el când vede că privirea mea a devenit deja sticloasă de atâta informaţie, reflectând şi ea lumina, în felul ei. „Nu e bine să pici clasa la şcoala de perle!” Împinge spre mine o bobiţă foarte strălucitoare. „Du-te afară şi vezi cum arată la soare !” (Ia încearcă să faci asta la „Tiffany”!) Îl ascult şi mica frumuseţe neagră scânteiază ca o oglindă.

Perlele, care de fapt cresc în mai multe nuanţe, sclipesc în mâinile lui Ron Hall, proprietarul unui magazin din Moorea. Foto: Aaron Huey

Atât de rare în restul lumii, perlele negre se găsesc peste tot în insulele astea. Sunt peste 25 de negustori numai pe Moorea. (În schimb, nu prea ai de unde să-ţi cumperi o sticlă de lapte.) Iar dacă Ron a ocupat segmentul relaxat al acestei pieţe, alte magazine au pretenţii mai mari. Câţiva kilometri mai încolo, dincolo de Golful Ohonu, Tahia Collins, localnică din Moorea şi chiar fostă Miss Moorea, care vorbeşte cu un accent delicat, se mândreşte că „vinde romantism” mulţimilor coborâte de pe vasele de croazieră, în magazinul ei elegant de pe ţărmul adăpostit de vânt al insulei. Iar pe celălalt versant al lui Moua Puta – muntele reprezentativ al insulei, în formă de dinte de rechin, care apare pe monedele locale şi pe nenumărate cărţi poştale – Dominique Seybald, o franţuzoaică zveltă şi brunetă, vinde perle chiar de la ea de acasă. Când am vizitat-o, mi-a arătat mai multe pungi mari din plastic, pline cu sute de perle întunecate, nemontate. Le-a scos de după canapeaua din sufragerie şi le-a cărat pe veranda din faţă, ca să le vedem. „Mie îmi plac cele întunecate. Cu cât sunt mai negre, cu atât mai bine”, îmi mărturiseşte ea. Dovada e chiar şiragul lung pe care îl poartă la gât. În extremitatea sudică a insulei, fiul ei, Pierrick, oferă perle înnodate pe şuviţe de piele, pentru a-ţi completa echipamentul de surfer.
Până la urmă însă, toată partida asta de shopping, pe drumul de 60 km care face ocolul insulei, mereu ispitit de priveliştea lagunei albastre, devine de nesuportat. Aşa încât, a doua zi de dimineaţă mă avânt în larg împreună cu Michael Poole, în barca lui rapidă, lungă de 11 metri. Poole e fondatorul şi coordonatorul Programului de Cercetări asupra Mamiferelor Marine din Moorea. „Om de ştiinţă cu normă întreagă, agent turistic cu jumătate de normă”, a venit în insule în 1987. E un produs al Forţelor Aeriene, un tip energic care de la 15 ani visa să se mute în Tahiti. Din 1992 organizează ieşiri pe urmele delfinilor şi balenelor, ca să-şi finanţeze cercetările. Pasiunea lui e molipsitoare.
Poole e un profesor înnăscut. (La ora actuală, supervizează trei doctoranzi.) Nu se mulţumeşte niciodată să ţină discursuri, ci preferă metoda socratică a întrebărilor care te îndrumă în direcţia dorită. Când ne întâlnim cu un grup de peste 50 de delfini care ţâşnesc din apă şi fac surf pe coama valurilor noastre de la pupa, el începe: „De ce găsim delfinii aproape de gura unei strâmtori, având acces la apele puţin adânci din lagună ?“ (Răspuns: ca să se protejeze de rechini) „De ce sar delfinii ?” (Printre altele, ca să prindă viteză şi ca să scape de paraziţi.) Poole se întrerupe mereu când vede delfinii rupând rândurile. „Uite o femelă care face o rotaţie triplă la «ora trei»!”, exclamă el, arătându-mi un delfin care iese din apă răsucindu-se. „Dublă lovitură de coadă la masculul de la «ora unu»!”.
„De ce fac aşa?”, îl întreb.
„Nu pot să-ţi răspund. Am nevoie de un context. Tu de ce te scarpini în cap?”
„Păi…”
„Cvadruplă rotire – un mascul tânăr, «la ora unu»!”
Până la urmă, delfinii trec mai departe, noi traversăm laguna, iar privirea mea e atrasă de Muntele Rotui, care se prăbuşeşte în Golful Cook într-o parte şi în chiar mai liniştitul Golf Opunohu, de cealaltă parte. Spre deosebire de conurile inflamate din Hawaii, vulcanii care au creat insulele tahitiene s-au istovit complet. A mai rămas doar osatura neregulată a stâncilor, cu prăpăstii adânci încadrate de albastrul intens al cerului. Trecem pe lângă localnici care pescuiesc dintr-o canoe. „Cel mai frumos în Moorea e că aici încă găseşti cultură autentică”, îmi spune Poole.
Într-adevăr, cu cât stau mai mult pe Moorea, cu atât găsesc mai multe exemple de cultură polineziană înfloritoare (colorată de colonizarea franceză). Văd un pescar bătrân, cu pielea zbârcită, atârnându-şi peştii într-un cârlig, la marginea drumului. Văd o femeie imposibil de frumoasă traversând strada; e genul de frumuseţe care stârneşte răzmeriţe şi revolte (n-aveţi decât să-i întrebaţi pe mateloţii care au acostat aici la bordul HMS Bounty). Şi de fiecare dată, oamenii se opresc să se salute, să se sărute pe amândoi obrajii, să dea mâna şi să stea de vorbă. De multe ori, discuţiile trec pe neobservate de la franceză la tahitiană şi invers. S-ar părea că fiecare are cel puţin un tatuaj (cuvânt de altfel derivat din tahitianul „tatau”). Chiar şi la spectacolul de dans tradiţional de la Club Bali Hai, dansatorii par să se mişte mai degrabă pentru ei decât pentru turişti, schimbând priviri şi zâmbete tainice. Mi-aş dori nespus să mai zăbovesc, dar am întâlnire cu un cultivator de perle.

Text: Andrew McCarthy
Vezi articolul integral în revista NG Traveler, toamna 2011



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*