O nouă zi pentru Egipt

În timp ce vântul schimbării suflă pe teritoriile lor antice, egiptenii îşi revizitează patrimoniul cultural – şi politic. Foto: Alexandra Avakian

Amintiri din tinereţe – cu o iubită şi cu un Egipt exotic – provoacă o revenire pe tărâmul faraonilor, într-un timp al incertitudinii şi al marilor speranţe.

Protestatarii care se îmbulzeau în Piaţa Tahrir din Cairo au umplut ecranul televizorului meu în luna ianuarie. Noapte după noapte i-am privit demonstrând, imagini care m-au tulburat profund, ca la auzul unui cântec despre o veche iubire.
Mi-am amintit cum am ieşit de pe aeroportul din Cairo inhalând un miros nefamiliar, dulce-acrişor, de fum, praf, fructe putrede şi gaze de eşapament. Mi-am amintit de un întuneric abia luminat de puţinele felinare, de un autobuz fără ferestre, duduind şi scuipând fum gri. Mi-am amintit de un bărbat fermecător, cu dinţi stricaţi, care insista că hotelul la care ne duceam eu şi prietena mea era închis.
În centrul Cairoului, oamenii se îmbulzeau pe străzi. Îmi amintesc ceaţa şi bordurile sparte şi pisicile sălbatice şi epuizarea şi lipsa unui loc de dormit, vânzători şi şmecheraşi la tot pasul, o lume mai amestecată şi frenetică şi sălbatică decât orice văzusem vreodată. Când am găsit o cameră, nervii îmi erau atât de întinşi, încât m-am strecurat în sacul de dormit, şi nu în pat, luând cu mine aparatul de fotografiat şi obiectele de valoare.
Lumina dimineţii redă întotdeauna încrederea. Am găsit repede un hotel dărăpănat, dar prietenos, lângă Piaţa Tahrir. Am lăsat la o parte teama şi mi-am târât prietena la piaţa de cămile şi prin autobuzele înţesate. În Luxor am petrecut ore pe malurile Fluviului Nil, negociind cu un căpitan de felucă, nu pentru un tur normal de trei ore, ci pentru un voiaj de cinci zile la Assuan, o călătorie închinată frumuseţii şi bucătăriei de Nil, cu peşte şi roşii – cinci nopţi sub stelele care sclipeau deasupra unui fluviu care-mi părea cel mai pitoresc din lume. Nu mă mai îndrăgostisem niciodată de un loc ca atunci, de Egipt. Acolo mă simţeam liber, inspirat, pasional, înviorat, dezlănţuit.
Era anul 1984. Aveam 24 de ani şi citeam poveştile despre Nil ale lui Alan Moorehead şi Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii, de T.E. Lawrence (al Arabiei), şi aveam o idee vagă despre lume şi, poate, despre ce doream să fac în ea; sau cu ea. În acelaşi timp, eram îndrăgostit de o femeie cu ochi de culoarea mării şi care văzuse deja o mare parte din lume, în timp ce eu nu văzusem lumea defel.Cele două săptămâni petrecute în Egipt, am înţeles brusc anul acesta, în ianuarie, în timp ce priveam bărbaţi şi femei fluturând steaguri în Piaţa Tahrir, mi-au marcat viaţa. M-au făcut să-mi doresc să mă azvârl în lume – în părţile ei cele mai inaccesibile. Doream să scriu despre ele, să le descriu, să aduc oamenii să le vadă.
După câteva luni am vândut primul meu articol, despre voiajul cu feluca, unui ziar. M-am căsătorit cu fata cu ochi de culoarea mării. Ulterior, am călătorit în lume pentru a scrie: Groenlanda, Afganistan, Congo – 65 de ţări. Şi am scris o carte despre o călătorie de 50.000 de mile în jurul lumii. Fiecare milă parcursă era, într-un fel, o căutare a sentimentului pe care-l avusesem în Piaţa Tahrir şi pe malurile Nilului în 1984.
În mod ciudat, nu am revenit niciodată în Egipt. Dar când Hosni Mubarak s-a agăţat de putere şi străzile din Cairo s-au umplut de protestatari, am fost cuprins de o dorinţă puternică de a reveni şi a vedea locul care însemnase atât de mult pentru mine. Prima iubire – şi căsătoria – trecuseră. Trecuse şi o relaţie mai recentă, care promitea mult. Momentul părea potrivit. M-am întrebat: mai păstrează Egiptul romantismul? S-a schimbat acesta cu adevărat? Mă schimbasem eu?

Egiptul la înălţime: pasionaţii de baloane zboară pe deasupra unei Văi a Nilului neaglomerate, lângă Luxor, o destinaţie turistică de obicei înţesată de autocare. Foto: Alexandra Avakian

Când am ajuns la Cairo, preşedintele Mubarak nu mai era la putere. De fapt, am ajuns acolo pentru prima sărbătoare în masă de după revoluţie. Oraşul era extatic, aproape îmbătat de o forţă nouă. Piaţa Tahrir era de nerecunoscut, cu oceanul ei de oameni cu feţele pictate cu steaguri egiptene, discutând, cântând, dansând, vânzând ceai, certându-se.
Mi-am amintit că la prima călătorie mă simţisem copleşit de curiozitatea şi ospitalitatea egiptenilor. Parţial, ştiam, era prefăcătorie (întotdeauna exista un sul de papirus de vânzare sau propunerea de-a angaja un ghid), dar o bună parte era sinceră – şi încă mai este. Îmi dau seama de asta în timp ce-mi croiesc drum prin aglomerata Piaţă Tahrir, aflată în centrul traficului de obicei infernal al unei intersecţii mari, înconjurate de pasaje supraterane, blocuri de locuinţe, clădiri guvernamentale şi de Muzeul de Antichităţi Egiptene, de culoare roz. Protestele au deturnat traficul, transformând cercul pieţei şi străzile adiacente în ceva cu totul diferit. Oamenii sunt literalmente peste tot, pe indicatoarele rutiere, pe corpurile de iluminat, pozează pe tancuri. Unii dau mâna cu mine, alţii mă apucă de picioare şi mă suie pe o remorcă, de unde să am o perspectivă mai bună. Toată lumea vorbeşte, pentru că aşa sunt egiptenii. Acum, sunt chiar mai exuberanţi cu noua lor iubire.
„Aceasta este libertatea!” declară Amir, care e student. În vârstă de douăzeci de ani, Amir a venit în piaţă în fiecare zi de la începerea revoluţiei. Scormonind prin buzunare, el scoate la iveală o bucată de hârtie mototolită, pătată cu roşu. „Un bărbat fugea alături de mine când lunetiştii de pe acoperişuri l-au împuşcat. L-am ridicat şi am încercat să-l duc la spital, dar a murit. Am păstrat această hârtie pentru copiii mei, ca să vadă ce am făcut.”
De pe o scenă se rostesc rugăciuni pentru cei morţi, încurajând miile de bărbaţi şi femei să îngenuncheze şi să se închine în soarele arzător de Cairo; alţii rămân în picioare, ţinând în mâini cruci din lemn. Străini îmi pun în mână ceşti cu ceai dulce, iar un bărbat mă prezintă celor cinci fiice şi soţiei sale. „Întrebaţi-le ce cred despre Mubarak!” spune el. În noapte se aud artificiile zumzăind, zgomotul pocnitorilor mă loveşte în piept şi sunt cuprins de bucurie şi de puţină tristeţe. Ce tânăr fusesem atunci, în Egipt! Totul era posibil: viaţa şi lumea mi se întindeau în faţă, nimic nu-mi era cunoscut, totul era inocenţă. Dar lumea trece prin noi, noi trecem prin ea şi nimic nu se opreşte. Egiptul mă inspirase, iar călătoriile îmi oferiseră o viaţă. Acum, mă aduseseră înapoi pentru a fi martorul naşterii a ceva atât de impresionant, încât schimba întreaga istorie a Orientului Mijlociu. Aparent unicul turist din Cairo, toată lumea mă întreabă de unde sunt şi ce cred despre revoluţia lor. În scurt timp, sunt cucerit din nou.
A doua zi dimineaţă plec din Tahrir spre Gizeh şi spre piramide, acele grămezi mari din piatră, mitice şi mistice, care se ridică într-un ocean de clădiri din cărămidă maronie, o zonă care s-a extins din 1984. Nu contează că piramidele sunt un clişeu, ele sunt izbitoare: sunt atât de fantastice şi imense, că par o invenţie Disney, perfecţiunea ireală a unor blocuri gigantice ţintind spre cer. Ele spun multe despre năzuinţa omului de a crea şi de a construi.
În absenţa altor turişti, am, practic, locul la dispoziţia mea. Sunt prezenţi doar soldaţii şi caii leneşi şi conducătorii de cămile, ale căror ţipete acute devin, în lipsa vizitatorilor, o simplăconversaţie. Când vine vorba despre Mubarak şi revoluţie, ei amuţesc. Apoi îşi revarsă necazul: conducătorii de cămile fuseseră printre cei care se năpustiseră asupra mulţimii de protestatari din Piaţa Tahrir pe 2 februarie, înarmaţi cu bice, bâte şi cuţite.
„Nu-mi plăcea Mubarak, dar n-am de lucru şi nu-mi pot hrăni familia”, spune un conducător de cămile, care nu-şi dezvăluie decât prenumele, Hussein. „A trebuit să vând două cămile.” Munca asta e tot ce ştiu, tot ce pot ei să facă – fii ai unor conducători de cămile, ei înşişi fiii unor conducători de cămile. În ultimul timp, spun ei, s-a discutat despre curăţarea piramidelor şi despre eliminarea conducătorilor de cămile, care ar urma să fie înlocuiţi cu un tren. „Cineva ne-a spus că, dacă mergem în piaţă pentru a-l sprijini pe Mubarak”, continuă Hussein, „vor anula acest plan”. Aproximativ 70 dintre ei au intrat în acel haos pe cai şi cămile. Deşi filmările sugerează altceva, oamenii insistă că n-au vrut să atace pe nimeni. „Suntem supăraţi acum. Nu ştim nimic despre politică; acest om ne-a păcălit cu felul lui de-a vorbi. Noi n-am putea răni niciodată pe nimeni!”
Mai târziu, rătăcind pe străzile întortocheate, pline de gropi ale cartierului Nazlet el-Samman din apropiere, sunt izbit din nou de Egiptul pe care mi-l aminteam: căruţe trase de măgari, bărbaţi îmbrăcaţi cu djellaba, călare pe cămile – o lume a prafului şi a zgomotului şi a mulţimilor şi a culorilor strălucitoare pe fundalul deşertului brun. De data aceasta văd, totuşi, şi latura mai puţin romantică, inclusiv miile de oameni înghesuiţi în cartiere îngrămădite. Deşi aici există o viaţă intensă, o dinamică însufleţită de mirosuri şi oameni şi animale şi trafic care a dispărut de mult din ţările mai bogate, condiţiile par nelalocul lor în secolul al XXI-lea.
De la Gizeh mă îndrept spre cealaltă parte a capitalei şi spre Qarafa, Oraşul Morţilor, unde-l găsesc pe Abdul Aziz Sahel şezând printre morţi. Cairo, cu zece milioane de locuitori, este o mare cacofonie şi agitaţie, dar pe străzile din Qarafa poţi auzi musca. Aleile întortocheate şi murdare se întind la nesfârşit, îngustându-se printre zidurile mausoleelor unde se aflăîngropate mii de suflete – o necropolă de peste 700 de ani. Savurând un pahar de ceai dulce şi cald, Sahel mă invită la plimbare. „Trăiesc aici de 85 de ani, iar familia mea de 350”, îmi spune el, stând singur la o masă. „Mubarak a fost un om bun, oamenii de sub el erau răi. Ar fi trebuit să rămână până la alegerile de peste şase luni şi să plece cu demnitate.” O pauză, apoi tăcere, pe care nu vreau s-o întrerup. „E bine pentru bătrâni să trăiască printre morţi”, spune el. „Morţii nu vorbesc şi nu-ţi fac probleme.”
Există o fotografie cu mine din 1984. Am părul des, o barbă care aruncă reflexii aurii în soare; braţele îmi sunt arămii. A fost făcută pe malul Nilului, la Assuan. Oricât aş fi iubit Cairo, sudul Egiptului şi Nilul lăsaseră cele mai adânci urme. Reflectez la fotografia veche de 27 de ani, ascultând glasul roţilor de tren în noapte, în drum spre sud. Luxorul şi Assuanul din memoria mea sunt sate de-a lungul unui mal străjuit de palmieri şi pereţi din pământ. Femeile spală în vadul fluviului; cămile şi măgari şi pescari îşi văd de treburile lor zilnice. Majestuosul Nil îşi taie calea, presărat de bărci cu pânze. Acestea erau locurile vechii mele poveşti de iubire, în care doream să mă scufund şi de care să mă las vrăjit.
„Bine aţi venit în Egipt! Ce credeţi despre revoluţia noastră?” aud o voce din spate. E miezul nopţii pe trenul care se leagănă. Namir Galal, un bărbat rotofei, cu o barbă tăiată scurt, priveşte pe deasupra scaunului meu, oferindu-mi o strângere de mână şi o pungă cu sticksuri. În câteva minute mi-a rotit scaunul, aducându-mă faţă în faţă cu el şi cu soţia sa, Hana, care poartă pe cap o eşarfă tradiţională.

Familia Galal se întoarce acasă, la Asyut, după o vizită la rudele din Cairo. El este inginer, ea avocată. El e cel care vorbeşte (bărbaţii încă domină societatea egipteană) – şi vorbim, nu glumă, în timp ce îmi arată filme cu mulţimi scandând, făcute cu telefonul său mobil de la balconul surorii sale, cu vedere spre Piaţa Tahrir. El se delectează cu nou-câştigata sa libertate de a discuta politică şi îl vorbeşte de rău pe Mubarak. Îmi relatează şi povestea lui de dragoste. O întâlnise pe Hana în tren. „I-am zâmbit discret, iar ea mi-a răspuns tot discret.” A auzit din întâmplare numărul ei de telefon, a sunat-o şi i-a mărturisit dragostea lui, chiar dacă nu se întâlniseră, de fapt, niciodată. I-a vizitat tatăl şi „luni de zile, am petrecut timp cu familia ei. Nici măcar un singur sărut!” Răbdarea i-a fost în cele din urmă răsplătită şi s-au căsătorit. Acum, spune el, strălucind de fericire, „o iubesc atât de mult!”
Hana zâmbeşte şi încuviinţează din cap; strălucirea lunii dezvăluie ocazional imagini cu Nilul. Cuplul mă hrăneşte încontinuu. Sticksuri. Un sendviş. La fel ca egiptenii din întreaga ţară, cei doi sunt plini de optimism. }ara însăşi pare pregătită să renască. „Am văzut arme, dar nu ne-am temut”, spune Namir. „}ara noastră a fost murdară, dar acum va fi curată.”
La un moment dat, adorm; cei doi mă trezesc, insistă să-i vizitez cât mai curând şi coboară la staţia următoare. Adorm la loc – şi sunt la Luxor. Nu-l  recunosc. Timpul n-a fost blând cu această veche aşezare. Nilul se învecinează acum cu magazine de gablonzuri şi cu betoane. Zeci de nave de croazieră stau andocate, blocând vederea spre fluviu. Văd un Club Med şi hoteluri de staţiune. Acesta nu mai este un sat; e un oraş construit pentru turism în masă. Şi, cel mai ciudat pentru un astfel de loc axat pe turism: nu sunt turişti. Nici măcar unul.

Traversez Nilul cu barca. În afară de vastele ruine ale impozantului complex al Templului Karnak, extraordinarele situri istorice din Luxor, inclusiv mormintele faraonice cândva secrete din Valea Regilor, se află în deşert, în partea vestică. Cobor din barcă într-o comunitate care îmi aminteşte de vechiul Luxor – o mână de cafenele şi restaurante în aer liber, înşirate pe un drum de pământ de-a lungul fluviului, calme, liniştite. Stau la o cafenea pentru a fuma o shisha dulce şi a bea o karkadeh rece şi roz făcută cu flori de hibiscus de pe mal. Şopârlele mişună. Apa sclipeşte. În ea păşesc ibişi. Un egiptean e singurul client, fumând la masa de alături.
„Timp de 20 de zile am apărat mormintele”, spune Omar Ahmed Hohamed. „Când poliţia le-a abandonat, oamenii au încercat să le jefuiască. Turismul este afacerea noastră; trebuie să ne protejăm monumentele.” Hohamed deţine un restaurant; ca mulţi locuitori din Luxor, el depinde de industria turismului. „În acest moment, afacerea e moartă. Dar lucrurile se vor îmbunătăţi, pentru că acum suntem liberi, iar vizitatorii vor reveni.”
Hohamed are un prieten care e şofer de taxi; în scurt mă scufund, dincolo de malurile verzi ale fluviului, într-o lume a pietrei şi deşertului. Mergem la Valea Regilor. Primul lucru minunat legat de acest complex monumental, pe care nu îl vizitasem în 1984, este locul unde a fost construit: într-o vale aspră, inaccesibilă, din piatră, un loc sterp, fierbinte chiar şi la început de primăvară. În ciuda amplasamentului îndepărtat, valea este vizitată de nu mai puţin de 20.000 de turişti în weekendurile din sezonul de vârf.
Intrarea e o mare parcare. Când intru, e pustiu. Călătoria în Egipt, chiar în timpul revoluţiei din 2011, se dovedeşte revoluţionară în sine; cele mai măreţe şi mai vizitate situri din Egipt sunt la dispoziţia mea. Oricât de impresionante ar fi piramidele, mormintele de aici, datând de peste 3.000 de ani, mă copleşesc; par ceva de neconceput. Să dăltuieşti sute de metri în rocă dură, să împodobeşti pereţii dăltuiţi cu picturi detaliate cu crocodili şi cobre şi peşti, apoi să ciopleşti spaţioase încăperi subterane cu unghiuri perfecte, unde să introduci sarcofage enorme fără nicio grindă de sprijin. Sunt uimit de sofisticarea şi complexitatea imaginaţiei umane din cele mai vechi timpuri.

Oprirea mea finală este Assuan, unde încheiaserăm cele cinci zile de călătorie cu feluca acum mulţi ani. Assuanul, la rândul lui, este pustiu, turiştii fiind speriaţi de o revoluţie care abia a atins acest oraş. Nilul se îngustează aici, la fel şi coridorul de câmpii verzi de pe malurile lui. Pe cel de vest, lunca are doar o sută de metri lăţime, înainte de a se opri brusc în munţi de nisip şi stâncă, acoperiţi cu morminte din piatră, vechi de secole. Trei zile, rămân la Assuan. Iau feribotul local, plin de femei cu văl şi bărbaţi mustăcioşi, care mă asaltează cu întrebări despre America. Apoi mă împrietenesc cu un grup de bărbaţi şi mă alătur lor pe o barcă cu motor pentru o plimbare spre sud. Trecem pe lângă o cascadă, într-o lume de insule mici şi canale mărginite de stuf. Pescăruşii planează. Stârcii îşi urmăresc prada. Canalele se îngustează. Ne oprim lângă un copac, deasupra unei ape atât de limpezi, că poţi vedea fundul albiei – şi nu fac altceva decât să ascult curgerea fluviului. Cei din barcă şoptesc: e genul acela de loc. Nu îţi poţi dori, nu poţi cere mai mult.
Ne continuăm croaziera pe Nil şi întâlnim alte două bărci, care ni se alătură, şi, în curând, suntem şapte bărbaţi care mâncăm peşte din Nil la grătar, presărat cu sare şi însoţit de felii de lămâie, roşii şi tahini şi pâine caldă, turtită. O briză adie în timp ce plutim duşi de curent. Unul dintre bărbaţi zăreşte nişte nave de pescuit trase pe uscat. Ne îndreptăm într-acolo. Pescarii, în tricouri jerpelite şi înconjuraţi de plase, gătesc la un foc. În câteva momente, avem în mâini căni de ceai cu gust de fum. Odată cu ceaiul, discuţia ajunge la revoluţie. „Noi avem o vorbă: o singură mână care bate din palme nu se aude, dar mai multe palme care bat fac zgomot”, spune unul dintre noii mei prieteni, dând o definiţie poeticăprotestelor.
În noaptea aceea adorm într-un tren care se întoarce la Cairo. A doua zi dimineaţă e vineri, începutul weekendului egiptean, aşa că mă îndrept spre Piaţa Tahrir, plină din nou cu oameni care sărbătoresc. Mubarak a căzut, dar efectele revoluţiei nu vor fi cunoscute multă vreme. Cu toate acestea, toată lumea emană optimism, încredere, inocenţă. Revoluţia e încătânără, iar egiptenii sunt sub imperiul şanselor – nu întru totul diferite, într-un fel, de cele pe care le aveam eu însumi, în Egipt, cu 27 de ani înainte.
Faptul de-a mă afla pe Nil, în Egipt, m-a subjugat din nou. Dar are şi consecinţe nedorite. Locurile au această putere: sunt locuite de fantome. Amintiri şi sentimente uitate învie brusc, ducându-mă cu gândul la prima iubire – şi făcându-mă conştient de timp, de trecerea timpului şi de timpul pierdut. Am realizat că nu mă puteam afla în Egipt fără a simţi tristeţe. Nu căasta ar fi ceva rău: a călători înseamnă să vrei să simţi lucruri pe care nu le poţi simţi acasă. Târziu, în noapte, i-am scris fostei iubite o scrisoare lungă, şi curând ne-am împrietenit din nou, după ani de zile.

În Piaţa Tahrir am întâlni un medic activ politic, Adel Nada. Stând în mijlocul mulţimii, el observă: „Istoria ne spune că nu poţi merge înapoi, nu poţi intra de două ori în acelaşi râu. Râul continuă să curgă şi de fiecare dată când intri în el, înoţi într-o apă diferită”. Şi din ce am observat, are dreptate.

Text: Carl Hoffman

Articolul a apărut în revista Traveler din iarna 2011-2012



3 Comments

  1. In 2010 am fost si eu 10 zile in Egipt la Sharm El Sheick. Intr-adevar Egiptul, este pe buna dreptate un paradis al unei vechi si frumoase civilizatii. Tocmai de aceea merita vizitat de toti cei indragostiti de trecut si prezent.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*