Sibiu – Păstrătorii Cheilor

Acoperişurile cu ochi ale Sibiului dau unicitatea acestui oraş medieval săsesc, care a crescut în jurul Bisericii Evanghelice, din imagine. Foto: Andreea Anca

Salvate din ruine, vechi case sibiene au devenit cheia unui turism de calitate, care nu devorează peisajul, ci menţin caracterul locului. Cine sunt însă cei care le-au salvat şi le păstrează pentru noi?

Cum a început totul

Plecam la Sibiu, într-un city-break pe care îl fac în fiecare an cu fiica mea de zece ani – trei zile în care să îi arăt şi să o învăţ să înţeleagă oraşele româneşti. Cu un an înainte, Sighişoara se dovedise a fi o alegere excelentă, iar unul din delicii fusese să stăm înainte de culcare pe pervazul lat al camerei cu mobilier săsesc pictat, gustând în acelaşi timp căldura din interior şi agitaţia estivală din Piaţă. Asta căutam şi la Sibiu: un loc cu istorie, o cămăruţă cu personalitate, din care să pornim în incursiunile noastre zilnice şi unde să ne întoarcem cu plăcere. S-a dovedit neaşteptat de greu. Casele seculare amenajate pentru turişti căpătaseră termopane, pereţi de rigips, mochete anoste alături de grinzile roase de vreme şi mobilier în stil „internaţional”. Mi se părea inacceptabil ca asta să fie toată oferta în capitala culturală europeană 2007. Uitând de buget, am început să caut „boutique hotels”. Şi aşa l-am găsit.
Era, de fapt, un boutique hostel, într-o casă veche de pe o străduţă liniştită. Avea o gazdă irlandeză, un nume romantic – Felinarul – şi un site cu câteva poze, un colţ de grădină, pereţi albi şi strâmbi, mobilier patinat şi duşumele de lemn. Da, aici voiam să stăm, chiar dacă avea confort de hostel. Am rezervat singura cameră de două persoane şi am plecat. În fundul unei curţi lungi şi înguste, despărţit de restaurantul din faţă de o portiţă, am găsit hostelul. Afară, o masă cu laviţă pictată, în camera de zi, o platformă suspendată de lemn masiv, amenajată ca sală de lectură, cu perne pe jos şi o minibibliotecă în care poţi lăsa cartea ta şi lua alta în schimb, camere extrem de simple, cu mici detalii decorative interesante şi un grup sanitar miniatural, cu chiuvete cochete şi prosoape asortate – Felinarul m-a cucerit instantaneu. La micul dejun cu cereale, lapte, miere şi cafea, un grup de studenţi şi globe-trotteri făcea schimb de experienţă despre cele mai neaşteptate destinaţii din lume. Privit de pe terasă, prin poarta boltită, Sibiul părea cel de altădată, cu străzi pietruite, tihnite, şi case pastelate, cu olane. Timp de trei zile minunate, în care fiica mea a ţopăit desculţă în arteziana din Piaţa Mare, în care am făcut concurs de case, încercând să le fotografiem pe cele mai frumoase, în care am vizitat muzee şi am moţăit la soare pe terasa Felinarului, am tot scanat oraşul vechi în căutare de locuri bine păstrate. I-am spus lui Heilean, gazda mea, ce special mi se pare locul ei şi ce ciudat că nu pot găsi mai multe asemenea. Irlandeza măritată cu un român îmi împărtăşea frustrările – casa pe care o vedeam era rezultatul unei cauze personale şi al unei lupte incredibile. Şi pentru asta chiar primise un premiu pentru conservare.
Am ştiut atunci că mă voi întoarce, să ascult pe îndelete povestea Felinarului şi poate şi a altor locuri şi oameni care tezaurizează trecutul, adevărata bogăţie a Sibiului.

Hans Schaas spune povestea Bisericii fortificate din Richiş. Foto: Andreea Anca

Salvatorii vechiului oraş

Premiile pentru conservare la Sibiu sunt oferite în fiecare an de Heritas, o fundaţie germană care acordă consultanţă pentru conservarea patrimoniului din cetatea medievală. Ca să arate cum arată astăzi şi să ajungă la titlul european, oraşul a avut parte de sprijin masiv din partea Germaniei, printr-o agenţie federală numită GTZ (predecesoarea Heritas). Când revin la Sibiu, la sfârşitul toamnei, împreună cu fotografa Andreea Anca, am norocul să îl găsesc pe cel care a condus agenţia din 1999 până la sfârşitul misiunii. Steffen Mildner, un bărbat impunător, cu ochi de un albastru intens, se poate mândri că i-a făcut pe sibieni să-şi schimbe atitudinea faţă de clădirile istorice. Ne povesteşte cum GTZ a pregătit arhitecţi şi meşteşugari care să poată restaura casele, cum cu ajutorul presei locale a explicat ce beneficii aduce păstrarea trecutului şi ce răspuns entuziast a avut. Una dintre primele campanii a fost, în mod inspirat, cea pentru salvarea vechilor porţi, pe care vizitatorii se înghesuie acum să le fotografieze. GTZ a subvenţionat jumătate din costurile renovării, astfel că o curte cu câteva familii trebuia să plătească doar 400 de euro pentru o poartă… ca nouă. Când din lemnele putrede a răsărit chipul original a 70 de porţi, sibienii au înţeles ce înseamnă restaurare.
„Apoi am dus jurnalişti germani în diverse oraşe istorice şi i-am întrebat ce anume i-ar face să viziteze Sibiul”, spune Steffen Mildner. „Răspunsul lor a fost clar: acoperişurile”, aşa că acoperişurile au devenit peisaj protejat.
Fostul şef al GTZ îmi explică însă de ce nu a avut acelaşi succes şi la hotelieri: „În 2007, turismul din Sibiu a explodat, iar criteriul conservării a scăpat pur şi simplu de sub control, aşa cum nu s-ar fi întâmplat niciodată într-un oraş istoric din Germania sau Italia”, unde vechiul e păstrat cu străşnicie. Povesteşte cum hotelierii începuseră chiar să mansardeze clădirile, şi a fost nevoie de intervenţii speciale pentru a păstra acoperişurile aşa cum au fost.

Text: Domnica Macri

Vezi articolul integral în revistă



1 Comment

  1. F frumos articolul, dar ieşiti puţin din centru şi imediat veţi observa cum în cartierele de case răsar tot mai multe blocuri imense care umbresc atât la propriu cât şi la figurat oraşul frumos… Sibiu. Păcat că oficialitatiile accepta acest lucru.
    Frumos articol

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*