Jurnalul felinelor mari

Inimă de leu: O felină cu coamă aurie din Ruaha se odihneşte înainte să reia vânătoarea. Foto: Kirk Hamilton

Un safari în Africa îi dezvăluie unui tată adevărata natură a leilor – şi a fiicei lui adolescente.

Text: Mark Jenkins

Leii apar fantomatici, unul câte unul. Sunt exact de culoarea ierbii înalte şi uscate. Cât ai clipi, 14 feline mari, musculoase, cu ochi galbeni, ne-au înconjurat. Vânează, dar nu se grăbesc. Înaintează unul după altul, se lasă la pământ, se opresc, se mişcă din nou. Labele lor enorme păşesc tăcut pe solul roşu. Furişându-se cum doar felinele pot, se tot apropie. Nu suntem noi prada; grupul urmăreşte o cireadă de bivoli africani.
Eram cu Land Rover-ul, cu fiica mea, Teal, în vârstă de 15 ani, pe un drum de pământ prin Parcul Naţional Ruaha – o rezervaţie de peste 18.000 km2 dintr-o regiune izolată din centrul Tanzaniei – când un leu ne-a tăiat calea. Tocmai răsărise soarele; cerul era violet, baobabii groşi apăreau ca nişte umbre. Am oprit motorul, ne-am urcat pe Land Rover şi am privit răsăritul care poleia împrejurimile aride. O oră mai târziu, ne înconjura echipa de vânătoare.
Leii se concentrează asupra bivolului african din apropiere. Totuşi, când un mascul mare ne aruncă o privire, fiica mea o zbugheşte prin trapă în siguranţa jeepului.
„Tată, intră în maşină”, şopteşte prin geamul coborât puţin. Nici urmă de sarcasmul care-i răzbate de obicei din glas.
„Stai liniştită”, răspund de deasupra.
Leii îşi urmăresc atent micul dejun, dar tactica lor pare cam moleşită. Se mişcă leneş între locurile umbrite, cască, închid ochii. Unii chiar moţăie stând jos (leii cad într-un somn atât de adânc, că uneori alunecă încet la pământ, ca un copil în clasă). În orice caz, bivolii africani sunt grei, dar nu de cap; în orice moment sunt la datorie câţiva lei, care atacă cireada la întâmplare. Bivolii şi-au adunat puii şi au pus paznici în jurul lor – uriaşi negri cu coarne răsucite. Cu nasurile negre şi pătrăţoase în aer, paznicii par în alertă, dar fără teamă: când o felină atacă, paznicul îi ţine piept aplecând capul, scuturând din coarnele mortale, bătând din copite – iar leul face imediat stânga-mprejur.

Un safari în Africa îi dezvăluie unui tată adevărata natură a leilor – şi a fiicei lui adolescente. Foto: Kirk Hamilton

„Hai, tată, te rog. Dacă te atacă?”, spune fiica mea pe un ton îngrijorat.
N-am mai auzit-o vorbind aşa de când avea 12 ani şi încă eram cei mai buni prieteni. Făceam de toate împreună: escaladă, schi, excursii cu cortul. Apoi a împlinit 13 ani şi mi-a spus că toate astea erau ale mele, nu ale ei; nu-i plăcuseră de la bun început.
Cireada de bivoli e mare, are peste o sută de capete. Pasc prin savană, cu o falangă de masculi cu cranii masive orientată spre lei – femele zvelte şi adolescenţi subţiri, cu coame mici. Felinele sunt bine hrănite. Ruaha, cel mai mare parc naţional din Tanzania, e bogat în faună, adăpostind cea mai mare populaţie de elefanţi din estul Africii şi cirezi mari de antilope ale lui Grant, antilope kudu şi impala. Leii ştiu că au la dispoziţie toată ziua, chiar toată săptămâna.
Privesc ca hipnotizat vânătoarea, de pe Land Rover. Teal coboară geamul doar cât să scoată capul.
„Tată, gata, îmi pare rău. Intră odată”.
Crede că mă port cum s-a purtat ea de când am ajuns.
Oricare dintre animale ar putea să sară pe maşină şi să mă târască în tufişuri – le-ar fi mult mai uşor să omoare un om decât un bivol de 450 kg – dar ştiu că n-au s-o facă. Leii de aici nu sunt obişnuiţi cu oamenii. În plus, Land Rover-ul nostru e o creatură străină cu puteri necunoscute; sunt prea deştepţi s-o atace. Astfel că leii, ca şi bivolii, urmează un ritual primordial, imuabil. Ambele specii se comportă cum le dictează codul genetic. Dintotdeauna leii au vânat bivoli africani, iar bivolii africani au fost vânaţi de lei.
„Tată, serios!” „Tealster”, îi spun calm, folosind porecla ei din copilărie, „nu-ți face probleme.”
Am adus-o pe Teal cu mine fiindcă voiam să vadă oamenii pe care-i pomenesc când îi spun ce viață frumoasă are. Am mers cu ea la școli ai căror elevi parcurg pe jos 16 km dus-întors ca să învețe în săli fără ferestre. Ne-am oprit la o școală al cărei internat a ars când două adolescente au învățat la lumina lumânării. Au ars de vii douăsprezece fete de vârsta ei. Am vizitat un sat unde copiii umblă cu caprele toată ziua, le adună într-o împrejmuire de mărăcini și dorm cu urechile ciulite ca să audă hienele. Teal nu s-a plâns.

Iarna trecută, după ce o furtună ne-a umplut curtea de zăpadă, i-am spus să ia cizmele la școală, nu sandalele, fiindcă s-ar putea să trebuiască să vină acasă pe jos, prin zăpadă. A doua zi, a luat sandalele și s-a întors cu ele prin zăpadă.
Nu suflă pic de vânt peste savană. Soarele a învăluit în tăcere străvechiul tablou african. Leii sunt atât de aproape, că-i auzim cum se spală; și suntem destul de aproape și de bivoli, cât să-i auzim păscând.

Leii tineri hărțuiesc bivolul. Poate așa dictează protocolul evoluției. Leul tânăr se repede la un bivol african masiv, care ripostează și-l gonește. Un leu singur e neputincios împotriva unui bivol adult. Oare presiunea anturajului îi face pe adolescenți să-și riște viața unul după altul? Mă uit la un mascul tânăr care atacă, primește o copită de bivol și zboară prin aer ca un cowboy aruncat din șa.
Teal, tăcută, nu-și poate lua ochii de la jocul mortal. Apoi, trei masculi de pe lângă Land Rover pleacă să se așeze la umbra unui acacia. Teal ridică repede geamul.
„Tată, te rog!” Pare speriată de-a binelea.

Acasă, când o întreb dacă a speriat-o un film de groază, se uită la mine ca la ultimul imbecil.
Dintre cei 14 lei din jurul nostru, șapte au plecat mai departe, după cireadă. E clar că masculii și femelele învață în mod diferit. Masculii mai tineri sunt mai agresivi și mai puțin chibzuiți decât femelele mai bătrâne. Masculilor pare să le placă să hărțuiască bizonul, să dea piept cu provocarea. Femelele așteaptă și privesc, se mișcă, se ghemuiesc, așteaptă și privesc.
Am început să le duc la escaladat stânci pe Teal și pe sora ei mai mare, Addi, de la vârste foarte fragede. Le-am luat hamuri pentru copii. Lui Addi nu i-a plăcut și, de la o vreme, nu mai venea nici mituită, dar Teal a continuat. A urcat prima oară cu coarda la trei ani; la 12 era deja mica mea parteneră de cățărări. De obicei, pe începători trebuie să-i înveți poziția corpului, așezarea picioarelor și altele. La Teal n-a fost cazul. Rareori dădea semne de frică; urca instinctiv, își adapta automat poziția corpului după cum cerea stânca, cu picioarele perfect plasate. Mai trebuie, de obicei, să-i înveți să aibă încredere în propriul corp, că mâinile și picioarele îi vor susține. În coardă, că îi va ține în cădere. În partener, că îi va prinde. Teal nu s-a îndoit niciodată de toate astea; se cățăra cu ușurință și eleganță.

N-am văzut-o pe Teal cu adevărat speriată decât când exersam eu căderile, iar ea, ca partener, trebuia să mă prindă. Participa, dar nu-i plăcea deloc și mi-a și spus-o.
Mă aplec spre portieră și șoptesc: „Nu-i nici un pericol, scumpa mea, serios. Nu pe mine mă vânează”.
„N-ai de unde să știi! Tu crezi că le știi pe toate.”
Nu-mi pot opri un zâmbet, fiindcă pe undeva are dreptate.
O leoaică se apropie pieziș, se oprește în fața Land Roverului, se întinde pe pământul cald pe spate și închide ochii. |mi dau seama cum reușesc biologii care studiază fauna sălbatică luni și ani de zile să recunoască fiecare leu după comportament, să le dea nume, să se atașeze de ei, să înceapă să creadă că înțeleg ce gândesc.
A trebuit să renunțăm la somnul de după-amiază al surorilor în același timp, când Addi avea cinci ani și Teal doi și jumătate, fiindcă Teal stătea trează până la 11 noaptea. Îi stingeam lumina în cameră, altfel citea cu voce tare ore întregi. Ani de zile i-au plăcut enorm cărțile. Apoi, într-o zi, când i-am dat un volum de nuvele de Jack London, nu i-au mai plăcut. Mi-a spus: „Nu suport să citesc”. Nici acum nu înțeleg. Stăm în aceeași casă, dar trăim în lumi diferite. Când se întâlnesc, de obicei se ciocnesc cu toată forța. Când se întâmplă, eu vreau să discutăm, dar soția mea îmi spune s-o las baltă și mărul discordiei va dispărea. Și așa e.

Bivolii africani se adună la o groapă cu nămol. Soarele e tot mai fierbinte; face stâncile negre din depărtare să tremure. Leii par plictisiți; se îndepărtează de cireadă.
Apoi, brusc, o leoaică mare țâșnește în câmp deschis. Un vițel a ajuns cumva la marginea cirezii. Leoaica săgetează prin iarba înaltă, în salturi mari care-i fac picioarele să se întindă în aer. Se apropie. Dar tocmai când pare că atacul va reuși, un mascul observă brusc ce se întâmplă și se repede, tăindu-i calea în ultima clipă.
„Am filmat-o!”, strigă Teal spre mine, evident încântată.
E ultimul act, finalul dimineții. Urmărim piesa de trei ore. Felinele mari renunță la urmărire și dispar în iarba înaltă la fel de ușor pe cât au apărut. Bivolii se strâng la groapa cu nămol. Mă retrag în mașină și plecăm. Teal dă pe dinafară de atâta entuziasm, repovestește aventura în tehnicolor, iar eu vin cu detalii.
Cel mai bun sfat din viața mea l-am primit de la o tânără mamă din cartierul nostru. Mi-a spus să nu-mi fac griji: adolescentele sunt programate să-și ignore tații. „Nu uita că, timp de sute de mii de ani, la 15 ani fetele deja procreau. E normal – chiar sănătos – să te respingă.”
Peste trei zile suntem din nou pe coastă. Plecăm din portul Dar es Salaam, cu un vas de pescuit, spre o insuliță cu plajă albă și fierbinte. Teal vrea să facă plajă. O conving să se joace puțin în apă, dar apoi se întinde pe prosop. Eu rămân în apă să înot de colo-colo și rătăcesc tot mai departe.
Se face atât de cald, că Teal vrea, evident, să intre iar în apă. Îi strig să vină la mine. Nu-și întoarce fața dinspre soare. Eu sar în sus și-n jos ca să-mi țin capul afară din apă – și dintr-o dată calc pe un arici de mare. Țepii îmi intră adânc în carne. Mă zbat până la mal văicărindu-mă și găsesc niște pescari, care încearcă să mi-i scoată cu cleștele. Li se pare amuzant că am făcut prostia să merg așa de departe în larg. Reușesc să smulgă țepii mari, dar câțiva mai mici se rup înăuntru. Un pescar, cu pielea ca mahonul, spune: „Știu, șefu, doare”. Aprob din cap. Celălalt zâmbește larg. „Puțin timp, trece.”

Mark Jenkins scrie și pentru National Geographic și Outside. A publicat cărți, printre care To Timbuktu și Off the Map: Bicycling Across Siberia.

Vizitatorii se bucură de priveliștile din Ruaha, de lângă o banda închiriată. Foto: Lynda Richardson/CORBIS

Parcul Național Ruaha, Tanzania

Ruaha nu se compară cu nici un alt parc cu faună africană din câte am vizitat.
Parcul național e departe de traseele turistice, în centrul Tanzaniei, mărginit de râurile Mzombe la nord și Great Ruaha la sud. Cu ai săi aproape 20.000 km2, e cel mai mare parc național al Tanzaniei și printre cele mai mari ecosisteme din Africa de Est. Poziția sa în zona de tranziție ecologică între sudul și estul Africii îi asigură o abundență de specii de animale, printre care peste 400 de specii de păsări și opt de antilope. Cu ele se hrănesc prădătorii, de la lei la leoparzi, gheparzi, șacali, hiene și rarii câinii sălbatici africani, în pericol de dispariție.

Ruaha nu are mulți vizitatori, așa că regulamentul e simplu. Oprești mașina la poartă, plătești 40 $ de mașină și 20 $ de persoană și intri. Există câteva cabane, dar e mult mai plăcut, într-un fel nostalgic, să vii cu cortul sau să închiriezi una dintre căsuțele din proprietatea statului, numite banda. De fapt, Ruaha e printre puținele parcuri africane unde poți vedea și face orice pe cont propriu – poate cel mai ieftin safari din lume. Noi am închiriat o banda în tabăra Msembe cu 20 $, dar am fi putut dormi și în cortul nostru, plătind mai puțin. Ne-am gătit singuri, am venit cu mașina proprie și nu ne-a trebuit ghid, fiindcă animalele sunt peste tot – dar n-am uitat nici o clipă că cele sălbatice pot fi periculoase.

—M.J.

Articolul a apărut în ediția de vară 2012 a revistei National Geographic Traveler.

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*