La gura cazanului

Virgil Chirteş, gospodar din comuna Ibăneşti (Mureş), verifică dacă borhotul din cazan mai are alcool. Fierberea durează uneori şi o noapte întreagă: prima oară se pun în cazan fructele fermentate (borhotul) şi a doua oară, lichidul rezultat din fierberea acestora (utca). Foto: Adina Brânciulescu

Pălinca se face pe îndelete pe Valea Gurghiului.

Se lasă înserarea, iar frigul toamnei târzii îmi pătrunde până-n oase. Mai am doar câteva minute de mers. Trec apa Gurghiului pe un pod care se leagănă în vânt şi trosneşte sub picioare, o iau prin spatele gospodăriilor, până în dreptul unui gater unde este o magazie prăpădită din lemn. Îmi răsare în faţă un bărbat cu părul alb: vecinul meu, domnul Virgil, strânge un braţ de lemne. „Bună seara, doamna Adina”, mă întâmpină prietenos. „Aţi venit să vedeţi cum se face jinarsul?” Îmi face semn să o iau înainte, aruncă lemnele subţiri pe foc, îşi şterge mâinile de salopetă şi-mi arată cu un gest larg cazanul de alamă de 200 de litri, în care fierbe borhotul (amestecul de zeamă şi fructe fermentate) de pere. Înăuntru mai sunt doi bărbaţi în straie de lucru, plus cumătrul lui, Manailă, care se pricepe cel mai bine la fiert.
Au limbile dezlegate, povestesc despre ştirile de la televizor, pun pe foc, spun bancuri, mai încearcă licoarea, mai tac, uneori flacăra puternică îi moleşeşete şi aţipesc.
Vor „lucra” şi toată noaptea dacă va fi nevoie. Palinca se face pe-ndelete, iar ei nu se grăbesc – răbdare au… din belşug.

Se lasă înserarea, iar frigul toamnei târzii îmi pătrunde până-n oase. Mai am doar câteva minute de mers. Trec apa Gurghiului pe un pod care se leagănă în vânt şi trosneşte sub picioare, o iau prin spatele gospodăriilor, până în dreptul unui gater unde este o magazie prăpădită din lemn. Foto: Adina Brânciulescu

E tare cald şi bine în magazia asta, iar pacea de aici mă trage la somn. Mă întind pe o bancă tare, îmi pun o pufoaică sub cap, inspir adânc o gură de vapori de alcool şi privesc în tăcere flacăra ce-mi arde obrajii. Curând, nu mai aud motoraşul care pune în funcţiune lamelele ce amestecă în cazan, umbrele de pe pereţii de scândură prind viaţă şi mă regăsesc într-un loc familiar copilăriei mele. Am din nou cinci ani şi mă aflu în bucătăria mică a unui apartament de două camere tip vagon, unde privesc cum tata îşi face propria băutură, distilând-o cu un instrument ingenios improvizat, format dintr-o oală sub presiune, o spirală şi un tub de sticlă la capătul căruia venea picătură cu picătură licoarea. Apoi o punea într-o sticlă frumoasă şi rotundă de Slibovitza.
„Mai lăsăm borhotul ăsta?”, întreabă domnul Virgil şi mă scoate brusc din visare. Îmi face o demonstraţie: ca să afle dacă borhotul mai are alcool, aruncă pe cazan puţină utcă proaspăt cursă şi-i dă foc. Arde, deci o mai ţine. După un sfert de oră, Manailă leapădă cât colo povara celor peste 70 de ani şi se suie ca un flăcău pe vatră, ia capacul greu, se sufocă în vapori, aruncă borhotul, curăţă cazanul de resturi şi pune un borhot nou. Urmează alte două ore şi jumătate de aşteptare, pus pe foc şi poveşti. După ce este terminat borhotul, începe o nouă fierbere: este a doua etapă, de cizelare a lichidului obţinut din prima fierbere.

Text: Adina Brânciulescu

Vezi articolul integral în revistă.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*