Pe meleagurile Toscanei

Panoramă asupra Florenței de pe cupola Domului.

Jurnalul unei vacanțe petrecute într-una dintre cele mai frumoase zone ale Italiei.

“Avem cei mai frumoși clienți din lume” – așa scria pe coala de hârtie lipită de ușa tavernei rustice la care ne opriserăm. Stăteam afară, pe o băncuță din lemn fără spătar, rezemați de peretele alb și cojit, la intersecția Via Miniato cu Via di San Nicolo, cu câte un pahar de vin alb Gewurztraminer în mână și ascultam forfota din barul de alături. Era duminică și Il Baretto del Rifrullo părea să fie inima petrecerii din centrul vechi al orașului. Adolescentele își etalau ținutele și pantofii cu toc, străduindu-se să-și mențină echilibrul pe piatra cubică, spartă pe alocuri, iar băieții parcă le inventariau din priviri. Străduța gălăgioasă se blocase cu pâlcuri de tineret dornic de socializare, pe care doar claxonul vreunei motociclete le făcea să se retragă pe marginea drumului. Când în sfârșit li se făcea foame, intrau să se serveasca din bufetul de pe barul din interior, apoi ieșeau cu farfuria aburindă cu spaghete în mâini. Muzica acoperea clinchetul paharelor și râsetele zgomotoase ale italienilor juvenili. În toată agitația aceasta, eu și Lucian eram spectatori ai unui tablou animat, obosiți după ce străbătuserăm în lung și-n lat străduțele orașului încă de dimineață. Era deja a treia zi în Florența, dar parcă abia începeam să o descoperim…

Text: Alexandra Bădiță
Foto: Lucian Bratu

 

FLORENȚA, ADEVĂRATA FAȚĂ A RENAȘTERII

După un mic dejun prea puțin variat, dar destul de gustos, pornim în recunoașterea orașului. Hotelul nu este prea aproape de centru, dar avem stația de autobuz la cațiva metri de clădire. Alegem să mergem pe jos. Am sosit cu o zi înainte în Florența, după un zbor din București cu escala în Roma, care nu ne-a mai lăsat timp decât pentru o cină cu paste și câte un pahar de vin. Este a doua oară când venim în vacanță în Italia, asta pentru că și eu, și Lucian ne-am îndrăgostit de meleagurile peninsulei încă din luna februarie, când am evadat în splendida Veneție. Avem de această dată în plan să vizitam cât mai multe obiective din zona Toscanei, mai ales Florența, capitala Renașterii. Am făcut rezervări pentru zece zile în Florența și alte patru nopți în Siena, totul la un buget redus, cu siguranță și datorită faptului că ne aflăm în extra-sezon. Toamna se lasă însă așteptată, iar octombrie încă ne învăluie într-o căldură apăsătoare. Ca să nu mai vorbim de valurile de turiști care nu țin cont de data calendaristică, ci preferă să se îmbete de razele soarelui și să hoinărească pe străzile înguste, respirând natura și cultura. La fiecare colț, artiști amatori încearcă să atragă privirile și mărunțișul din buzunarele trecătorilor prin muzică, pictură pe asfalt sau mimă. Zarva este amețitoare și încercăm pe rând să distingem sunete de la instrumente improvizate, la saluturi în limbi străine.

Centrul Florenței este de fapt reprezentat de gara și Piazza della Stazione, unde forfota e chiar mai mare decât în Gara de Nord la oră de vârf. Am primit îndrumări și câte o hartă de la centrul de informare turistică, apoi am plecat în explorarea orașului. Prima senzație pe care o ai cand ți se înfățișează Domul, iar în imediata lui apropiere semețul Turn al Campanilei este copleșitoare. Câtă minuțiozitate, câtă eleganță și câtă dăruire pentru a construi o astfel de bijuterie arhitecturală! Proiectul lui Filippo Brunelleschi doboară record după record, fiind una dintre cele mai reprezentative lucrări ale Renașterii, cea mai înaltă clădire din oraș, cu opt metri mai înaltă decât campanila și o adevarată galerie de artă cu cele mai bune lucrări ale artiștilor italieni Giorgio Vasari și  Federico Zuccari. Am cumpărat un bilet “all inclusive”, care, pentru 23 de euro, ne-a oferit accesul la Dom sau Catedrala Santa Maria del Fiore, Baptisteriu, cripte, Campanila și Museo dell’Opera del Duomo, ultimul adăpostind sculptura originala și nefinisata “Pieta” a lui Michelangelo.

După atâtea trepte urcate pentru panorame care-ți tăiau respirația, ne-am tras sufletul la o terasă din apropierea domului, cu vedere la minunăția pe care nu ne mai săturam să o privim. Cine ar fi crezut că poți mânca pâine cu spaghete, când ambele sunt tot paste făinoase? Italienii nu văd în asta ceva ieșit din comun, ba chiar ospătarul a părut de-a dreptul ofensat când am refuzat coșul cu pâine. De altfel, obișnuiți să fim taxați la nota de plată pentru orice este adus pe masă în afara meniului, am contestat vehement necesitatea pâinii lângă Bolognese-le pe care le comandasem. La fel de vehement a fost însă și chelnerul, care ne-a explicat că este specialitatea casei și bine a făcut, pentru că așa am aflat că italienii mănâncă pâine cu orice, așa că vor să-și îndemne și turiștii să se adapteze obiceiurilor lor culinare, fără extra costuri.

Așa cum trecem în fiecare zi prin fața Domului, este inevitabil să nu ajungem și în Piazza della Signoria cel puțin o dată pe zi. A devenit chiar un mic obicei pe care ni l-am făcut după ce Lucian și-a mărturisit încântarea față de sculpturile-replică grupate sub arcadele Loggia dei Lanzi din fața lui Palazzo Vecchio. Copiile după “Rapirea Sabinelor” de Giambologna sau “Perseu și Medusa” de Cellini păreau să atragă ca un magnet grupurile de turiști însetați după fotografii. Clădirea Palazzo Vecchio găzduiește primăria încă de la 1300 și se înalță ca o regină peste supușii săi florentini. La intrare tronează măreț un simbol al culturii renascentiste, o copie după sculptura lui David de Michelangelo (originalul se află în Galleria dell’Accademia, iar o altă copie în Piazzale Michelangelo), în același loc unde capodopera veritabilă a stat mai bine de trei secole. Lucrarea emană perfecțiune prin toți porii marmurei și îți dă un impuls de a te înclina în fața măiestriei lui Michelangelo.

Când ai o ofertă atât de vastă de cultură, nici nu știi cu ce să începi și cum să îți împarți timpul pentru a nu rata niciun obiectiv. Clasificarea după importanța lor era o încercare de mult abandonată, din moment ce aveai la fiecare pas un monument care îți răsfoia în fața ochilor pagini întregi de istorie. Noi am ales un Card Firenze, pentru care am platit 50 de euro de persoană, sumă care include intrarea la cele mai importante muzee din oraș și bilete pentru transportul în comun timp de 72 de ore. Au urmat fără îndoială trei zile în care am gonit însetați de a vedea cât mai multe și de a pleca cu amintiri plăcute și cunoștințe vaste despre tot ceea ce înseamnă Florența, inima Toscanei.

Primul pe listă a fost Palazzo Pitti, una dintre reședințele familiei Medici, întemeietoarea Florenței și conducătoarea ei pentru o perioadă bună de timp. Te puteai pierde ore în șir prin grădinile palatului, admirând panorama și mergând pe cărările bătute cândva de cei care au scris istoria. Un periplu obositor, dar memorabil nu putea fi răsplatit decât cu o masă copioasă. Am ales cea mai apropiată oprire, Caffe Bellini, o terasă din fața palatului, unde ne-am ospătat pentru 43 de euro cu spaghete, pui cu cartofi, două deserturi, două pahare de limoncello, o bere și o apă plată. În preț a intrat și o conversație stâlcită cu un ospătar italian care, atunci când ne-a auzit originile, ni s-a adresat cu “tovarași”.

În ziua următoare, am bifat pe listă Galleria Uffizi, gazda celor mai multe capodopere care au aparținut odinioară membrilor familiei Medici. Cum să nu ți se taie respirația când îi ai la un loc pe Botticelli, Da Vinci, Tizian și alți pictori de renume ai vremii? Periplul cultural a continuat cu Galleria dell’Accademia și, a doua zi, cu Cappelle Medicee, Basilica San Lorenzo, Muzeul Bargello și Palazzo Medici Ricardi. Ne-am asigurat, în ultima zi petrecută în Florența, că ne vom mai întoarce în orașul care ne-a cucerit din prima clipă și am respectat tradiția mângâierii lui Porcellino, un porc mistreț din bronz aflat în Piazza Repubblica. Ne-am răsfățat apoi cu un “cannolo siciliano”, un desert specific în sudul Italiei, dar adoptat și în Florența, care pur și simplu îți ia mințile, o dată cu papilele gustative. Am căzut de acord să presărăm sejurul și cu o mică doză de romantism, așa că am urmărit apusul oglindit pe Ponte Vecchio, cel mai cunoscut pod din Florența, care adăpostește numeroase magazine cu cele mai scumpe bijuterii.

Puțină lume știe că de fapt Turnul din Pisa este situat în Campo dei Miracoli, în vecinătatea unui dom și a unui baptisteriu, unul mai spectaculos decât celălalt.

 

PISA, MAI MULT DECÂT UN TURN ÎNCLINAT

Într-una dintre zilele în care am fost cazați în Florența, am evadat la Pisa, cu trenul regional de la gara Santa Maria Novella, pentru câte un bilet de 5,90 euro la clasa a doua. Puțină lume știe că de fapt Turnul din Pisa este situat în Campo dei Miracoli, în vecinătatea unui dom și a unui baptisteriu, unul mai spectaculos decât celălalt. Inevitabil, însă, turiștii fac coadă pentru a urca în turn, însă “pisanii” (locuitorii din Pisa) au găsit o metoda prin care să păstreze integritatea faimosului obiectiv. În primul rând, prețul unui bilet pentru ascensiunea până în vârful turnului este de 15 euro, sumă pe care turiștii o plătesc fără să clipească, doar nu vin până acolo să privească splendoarea doar din exterior. În al doilea rând, atunci când cumperi bilet, te și programezi la o anumită oră, pentru că accesul se face doar în grupuri cu număr limitat de persoane. Pentru că era sâmbătă, Campo dei Miracoli era un furnicar cu turiști veniți din toate colțurile lumii, așa că rândul nostru pentru Turn ne-a venit abia după o oră și jumătate. E adevărat, priveliștea cu care te răsfeți după 300 de trepte spiralate – și înclinate pe deasupra – merită efortul și așteptarea din plin.

După ce ne-am recuperat bagajele de la ghișeul unde le-am lăsat pentru a putea urca în Turn, am vizitat și Domul pentru încă 2 euro de persoană. Apoi ne-am tras sufletul pe iarbă, cu ochii ațintiți asupra minunii arhitecturale care datează din anul 1173, încercând să ignorăm amuzamentul străinilor fascinați de fotografierea simbolului din toate unghiurile, împingându-l, sprijinindu-l sau ținându-l în palmă. În stânga noastră, un grup de turiști japonezi acaparaseră o bună bucată din spațiul verde pentru a imortaliza tot felul de grimase lângă turn, dar noi rămăseserăm să sorbim din priviri lumina apusului pe magnificul obiectiv.

 

VIAȚA STUDENȚEASCĂ DIN BOLOGNA

În ciuda faptului că Bologna găzduiește cea mai veche universitate din Europa, orașul respiră de tinerețe și vigoare. Escapada la Bologna ne-a încălcat puțin itinerariul toscan, dar oferta era prea tentantă pentru a refuza traversarea graniței în regiunea Emilia-Romagna. Așa că am luat trenul din Florența către Milano și am coborât în gara din Bologna. Plimbarea pe bulevardul principal ne conduce exact în centrul orașului, în Piazza Maggiore, unde agitația începutului de an universitar a cuprins fiecare colțișor: studenți cu coronițe de flori pe cap, părinți cu aparate de fotografiat ca la prima serbare a premianților, profesori care țin discursuri despre un nou început. Ne retragem în piața alăturată, Piazza Nettuno, la o terasa cochetă de lângă statuia lui Neptun, unde bem câte o cafea și savurăm sandvișuri cu specific italian. În fața noastră, se înalță grandioasă cladirea primariei, cu o arhitectură din mai multe perioade.

Luăm la pas străduțele pietruite ale orașului, pe trotuarele acoperite cu arcade, un caracter aparte al Bolognei. Studenții entuziaști umplu străduțele înguste și freamătul general dă un iz modern clădirilor vetuste. Semețe, se înalță cele două turnuri înclinate din oraș, mai puțin faimoase decât cel din Pisa, dar unul dintre ele cu mult mai înalt. Construcțiile au o formă bizară, dar atractivă și nu putem să refuzăm o priveliște și peste Bologna din vârful Turnului Asinelli, înalt de 97 de metri.

Când ajungem la universitatea veche, ne alaturăm incognito unui grup de turiști cu un ghid vorbitor de limba engleză și ascultăm indicațiile pe măsură ce urcăm spre amfiteatrul unde odinioară se disecau cadavre. În scop academic, desigur. Sala facultății de medicină nu seamănă deloc cu noțiunea de astăzi a unui amfiteatru. Spațiul este mult mai mic, iar două rânduri de bănci înconjoară pe trei laturi centrul în care se află o masă din marmură. Ne așezăm cuminți pe băncuțele din lemn și tragem cu urechea la descrierile ghidului care ne-a adoptat fără să știe. Așa aflăm că primii profesori predau din tronul măreț aflat pe cea de-a patra margine și de acolo își îndrumau cu un indicator lung asistenții despre cum să execute incizii pe cadavrul întins pe marmura rece. Imaginația mă face deja să văd o ora de curs și deodată sala capătă un aer grav, intelectual și morbid în același timp, mai ales simțind parcă privirile marilor învățați împietriți în sculpturi din lemn ca niște observatori pereni.

Ieșim cu lecția învățată și, înainte de a pleca spre gară pentru a ne întoarce în Florența, poposim la terasa unui mic restaurant pentru a degusta câte o porție de spaghete bolognese “ca la mama lor” și un pahar de Pinochet alb pentru 12,5 euro de persoană. În fond, trebuia să aflăm de ce gurmanzii îi spun Bolognei “La Grassa”. Și am aflat.

Urcăm în Torre del Mangia pentru o panoramă de neuitat asupra Piazza del Campo din Siena.

 

SIENA – SENSIBILITATE ȘI ENERGIE

După zece zile în Florența, ne-am făcut bagajele și ne-am mutat în Siena. Autocarul care face curse regulate pe acest traseu ne-a lăsat în autogară, de unde am ajuns în cincisprezece minute la modestul hotel Piccolo Il Palio. Camera ne-a dezamăgit puțin, mai ales față de confortul pe care îl lăsasem cu doar câteva ore în urmă la Florența. Un puternic miros nefiresc din baie ne-a făcut să ieșim îndată la plimbare, fără să ne mai desfacem bagajele, ci doar lăsând obloanele camerei larg deschise.

Orășelul vechi însă ne-a atins coarda sensibilă de cum am făcut primii pași pe străduțele cu urcușuri și coborâșuri. O agitație mută parcă a pus stăpânire pe mica cetate, dar e atât de plăcut să te pierzi în mulțime, încât poți hoinări mult și bine. Traseul nu este prea complicat, astfel că ajungem fără doar și poate într-una dintre cele mai frumoase piețe, Piazza del Campo, celebră pentru festivalul care se ține de două ori pe an, Il Palio. Centrul care în timpul manifestației este ticsit cu oameni care admiră cursa de cai de 90 de secunde de pe margine e acum împânzit de italieni și străini care își lasă fețele dezmierdate de soare. Într-un colț, o mulțime de oameni privesc câțiva copii aruncând steagurile cartierelor din care făceau parte, învârtindu-le și răsucindu-le mai ceva ca luptătorii Ninja. De altfel, acest sport tradițional în zona Toscanei este mai mult o dovadă a bărbației și se încadrează mai degrabă la rangul de cutumă. Ne așezăm pe pavajul încălzit de razele soarelui și ne lăsăm pătrunși de atmosfera plăcută, cordială a Sienei. În cele patru zile petrecute aici, zăbovitul prin Piazza Il Campo va deveni un fel de ritual, pe care îl respectăm cu sfințenie, mai ales pentru că nu ne putem sătura să privim clădirea primăriei cu al ei turn cu ceas, Torre del Mangia, în care bineînțeles că am suit pentru o panoramă de neuitat. La fel de repede ne-am acomodat și cu micul dejun în stil sienez, mai mult din cauza faptului că, spre deosebire de cazarea de la Florența, aici nu am rezervat și masa de dimineață. O cofetarie cocheta ne-a gazduit însă și ne-a convins repede cu ceai și cafea calde, croissante și sandvișuri delicioase. Era genul de local pe care ți-ai dori să-l împachetezi și să-l iei cu tine acasă, pentru că nu te mai saturi de el.

Al doilea punct de atracție al Sienei este Catedrala Santa Maria della Scala sau Domul, o construcție gotică ce adăpostește nenumărate comori ale trecutului, de la biblioteca Piccolomini până la lucrari de Donatello și Michelangelo. Actuala catedrală este cea construită inițial, care se intenționa a fi extinsă, dar a cărei aripă nu a mai fost terminată din cauza epidemiei de plagă care a lovit muncitorii. Sienezii nu au dărâmat însă începutul noului zid, transformându-l într-un obiectiv turistic pe acoperișul căruia poți urca pentru a admira priveliștea unei Toscane crepusculare.

 

SAN GIMIGNANO, TĂRÂMUL CULINAR DE NEUITAT

Nu puteam să lăsăm scurta vacanță la Siena să treacă fără o mică escapadă. Așa că luam într-o dimineață autocarul via Poggibonsi și ne oprim în San Gimignano, un sătuc italian recunoscut pentru numeroasele sale turnuri rămase din vechea cetate care îl înconjura. Dincolo de atracțiile vizuale, ne desfătăm și papilele gustative cu vin roșu și alb, producție locală, ulei de măsline și salam de porc mistreț. Oferta e mult prea îmbietoare pentru a nu ceda tentației, așa că ne cadorisim în voie cu suveniruri gastronomice. Spaghete făcute în casă, oțet balsamic și alte mirodenii își fac vrând, nevrând loc în bagajele noastre la întoarcere.

Așezarea nu este prea întinsă, astfel că străbatem satul de la un capăt la altul în 30 de minute, urmărind bulevardul principal, dar ne oprim apoi pentru fotografii și peisaje mirifice pe câte un deal mai înalt, împodobit cu măslini sau cu smochini. Nicio altă zonă rurală nu te pătrunde mai mult ca spiritul pașnic ce domnește în toate cotloane din modestul, dar cuceritorul San Gimignano.

 

FILE DE POVESTE ÎN SUDUL TOSCANEI

Sejurul planificat se încheia la Siena, intenționat cu o zi mai devreme decât plecarea din Italia. Lucian își dorise dintotdeauna să ne lăsăm la voia întâmplării pentru a surprinde și mai îndeaproape micile comori ale zonei, iar mie trebuie să recunosc că nu mi-a displăcut ideea spiritului de aventură. Așa că închiriem o mașină din Siena, un Renault Modus cu care demarăm pe autostrada către Roma. Prima oprire: Asciano. Un sat aparent mort, dar cu un ghișeu turistic care te întâmpină cu indicații exacte și hărți ale zonei. Nu zăbovim prea mult și ajungem mai apoi la Abazzia di Monte Oliveto Maggiore, pe care nu putem s-o vizităm din cauza că nimerim în intervalul de pauză, dintre ora 13.00 și 15.00. Înconjurăm grandioasa mânăstire, apoi rămânem să mâncăm un prânz copios la restaurantul de alături, unde aproape fiecare fel de mâncare conține carne. Cu stomacul asigurat, continuăm periplul pe drumurile șerpuite ale Toscanei, admirând din mers dealurile împânzite de vii, măslini și chiparoși aliniați ca la armată, un peisaj care îți rămâne întipărit în minte ca o poveste din copilărie.

Montalcino este un sat turistic, în care ne oprim doar pentru câteva instantanee la apus de soare în cetatea de la periferie. De după zidurile ei însă, Toscana cea frumos așezată devine și mai răpitoare. Dealurile par că se unduiesc asemeni unor fantasme, iar umbrele chiparoșilor iau forme curioase în lumina asfințitului. Abazzia din Sant’Antimo este ultimul popas înainte de a ajunge, pe înserat, în Montepulciano.

Satul concentrat în jurul unei piețe cu Dom, asemeni tuturor zonelor urbane și rurale din Toscana, este animat de grupuri de turiști care se retrag ușor-ușor pentru o cină însoțită imperios de câte un pahar sau mai multe de vin. Găsim cazare la Hotelul Meuble Evoe, cu toate că ușa este închisă, iar recepția pustie. O angajată ne răspunde însă la interfon și vine să ne arate o cameră cochetă la mansardă. Ne convinge și rămânem. Străduțele semi-întunecate dau un farmec romantic așezărilor din Montepulciano, iar briza vântului de octombrie nu face altceva decât să-ți imprime parcă pe trup această imagine de neprețuit. Printre clădirile medievale se zăresc îndepărtatele luminițe vălurite ale altor așezări de pe dealurile Toscanei. E deja noapte, așa că încheiem plimbarea cu o cină la terasă, pentru ultima oară în această vacanță, cu bruschete, paste tradiționale și vin.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*