Hoinar prin Bath

La Royal Crescent s-au filmat numeroase ecranizari ale cartilor lui Jane Austen

Inspiră mirosul ploii, arhitectura somptuoasă şi seninătatea vieţii de zi cu zi într-unul dintre cele mai spectaculoase oraşe britanice.

Text: Alexandra Popescu

Am fost abandonată. În plină gară. Prietenele mele s-au grăbit să ajungă la spa dis-de-dimineaţă, aşa că iată-mă în Bath Spa Station, doar cu o hartă xeroxată şi un singur gând: să-mi fac dreptate. Fără restricţii, fără mofturi, voi fi turist,  hoinar, localnic.

Pornesc pe Manvers Street, prima care mi s-a deschis în faţă, un canion de case nu prea înalte, cu linii elegante, dar fără pretenţii, un fel de aperitiv pentru arhitectura georgiană preaslăvită de broşurile turistice. Burniţa e de-a dreptul tăioasă, aşa că mă refugiez la George Bayntun, o librărie de la 1938, a cărei tehnică de legare a cărţilor a transformat-o în anii ’50 în principalul furnizor al Reginei Maria. Aroma lemnoasă a copertelor din piele îmi pare cel mai seducător parfum, iar vitrinele masive ascund adevărate comori pentru colecţionari; în schimb, subsolul e un pântec de volume la mâna a doua, cu preţuri ce pornesc de la o liră.

Nu mă las pradă tentaţiei. Dar mă las purtată de instinct, în linie dreaptă, pentru că profilul centrului începe să se ghicească deja, iar vuietul râului e aproape ca o chemare. Flancat de dealuri calcaroase, Bath-ul e ca un amfiteatru unde casele coboară aproape imperceptibil către râul care curge în mici cascade amenajate, cu ape când turcoaz, când cenuşii. Deasupra, Pulteney Bridge sfidează însăşi ideea de pod: inspirat de un proiect respins pentru Podul veneţian Rialto, el pare o stradă pietruită, flancată de magazine, un loc vânat de toată suflarea turistică pentru originalitatea şi aerul său rural. Dovada: cuplul de lângă mine; graţioasă, cu un zâmbet exersat, ea stă cocoţată chiar pe balustrada vecină cu podul, în timp ce el nu se mai satură să exploateze multiplele setări ale aparatului.

Nu ştiu cât mai pot privi spectacolul, aşa că mă îndepărtez şi dau în High Street, un nume specific străzii principale din orice oraş britanic. Închid ochii şi ciulesc urechile: nu e doar zumzetul declanşatoarelor, tipic unui mausoleu turistic; se simte o vibraţie aparte. Vizavi, chelnerii fac slalom printre cafegii; taxiurile gonesc ca nişte cărăbuşi negri; o doamnă mă depăşeşte, lasă o dâră aspră de levănţică în urmă şi dispare într-un fel de tunel. Deasupra, o pancardă anunţă: Guildhall Market. În sfârşit, o piaţă! Deşi arhitectural şi istoric nu se dezice de statutul de Patrimoniu UNESCO al Bath-ului (cu o vechime de circa 800 de ani şi alei cu piatră cubică) e cea mai suculentă mostră de viaţă locală – tineri chibzuiesc în faţa vitrinelor cu delicatese greceşti, un băieţel rumen în obraji adulmecă zmeura din casoletele strălucitoare, altcineva cântă la gablonţurile atârnate pe o tarabă. O rutină necesară, dar plăcută.

Traversez şi ajung şi în miezul legendar al oraşului, o zonă pătrăţoasă în care nici nu ştii încotro s-o iei sau unde să te uiţi mai întâi. Bath Abbey e prima care-ţi ia ochii. „Gotic perpendicular”, aşa scria pe wikipedia. Hmm… nu mă pricep, dar când intru, mă simt aproape înghiţită. Mă alătur şirului tăcut de turişti, respirând parcă mai încet, prin buzele întredeschise, rotindu-mi privirile pentru a imprima totul cât mai bine în memorie. În centru se pregăteşte o scenă pentru slujba de duminică. Mirosul de ceară topită parcă unge pereţii străjuiţi de sculpturi. Lumina lumânărilor, o ceaţă alburie ce se rarefiază treptat, e înlocuită de razele care inundă vitraliile, iar tavanul pare un cer de evantaie.

Ies de acolo ca dintr-un loc familiar, cald, trec pe lângă miriapodul de turişti care alunecă uşor spre Băile Romane, un complex aflat sub nivelul străzii. Îmi trebuie ceva răbdare şi 12 lire. Dar merită. Aburul care se ridică din apa Izvorului Sacru (pe care nu, nu ai voie s-o atingi) şi templul dedicat zeiţei Minerva mă poartă spre altă lume, cu foşnete de togi şi călători din toate colţurile Imperiului Roman în căutarea puterii tămăduitoare a apelor termale. Muzeul are o colecţie impresionantă de monede romane (peste 12.000) şi cam 130 de tăbliţe cu diverse blesteme care odinioară erau aruncate în apele fierbinţi. Acestea ajung până la fântâna din Pump Room, un restaurant alăturat, centrul scenei sociale din Bath timp de două secole, unde clienţii le pot încerca. Mă mulţumesc doar să trag cu ochiul pe geam – un chelner scrobit păşeşte apăsat, netezind feţele de masă; candelabrele sclipesc ca nişte caracatiţe translucide; ca să intru acolo, simt că mi-ar trebui cel puţin o crinolină şi ceva maniere mai rafinate.

Tot fastul ăsta nu-mi prea ţine de foame. Cobor pe York Street unde, abia îngrămădită între două surate mai înalte, e Sally Lunn’s Refreshment House, cea mai veche casă din Bath, de la 1482. Holul îngust e străbătut de un fior de vanilie. Nu sunt decât trei etaje şi vreo 20-25 de mese pipernicite, dar meniul e copleşitor. Celebrele „buns”, nişte chifle a căror reţetă e secretă (şi se vinde odată cu proprietatea) sunt nelipsite orice ai comanda. Imense şi delicioase, unse cu unt cu scorţişoară, cafea sau whisky. Aş avea nevoie de cineva cu care să le împart, să mai scap de vinovăţie.

Cele mai multe muzee închid la ora 4 sau 5, aşa că acum vine partea mea preferată. Hălăduiesc pe străzi, fără ţintă. Trec pe lângă Jane Austen Centre (scriitoarea şi-a petrecut ultima parte a vieţii în Bath), unde un domn îmbrăcat în haine de epocă îşi dă jobenul pe ceafă şi răsuflă uşurat că a terminat de zâmbit politicos pe ziua de azi.

Aici nu prea ai cum să te pierzi. Din câţiva paşi mă smulg din rumoarea de pe Broad Street şi nimeresc în oaza de linişte de pe Alfred Street. Din nou pe Lansdown Mews şi descopăr Bartlett Street Antiques Centre, unde mă întâmpină nu numai bjiuterii şi ceasuri vechi, dar şi tacâmuri şi bibelouri ca din vitrina bunicii. George Street e un fel de vestibul pentru zona comercială a Bath-ului. Fac o escală la Jika Jika Caffe, un local endemic între lanţurile de cafenele. Cel de la intrare pare o vizuină cu ceva scaune de lemn, se doveşte un tunel în permanentă schimbare – pereţii crem lasă loc lambriurilor masive, aerul parizian celui de club, iar barul pare buricul pământului. Un barrista cu aer de rocker mă îmbie cu un platou de prăjituri pastelate; mă rezum la o mocha cu mentă.

Ajung în Milsom Place – o oază de modern în hăţişul georgian – cu magazine de designer, balustrade din sticlă şi restaurantul celebrului Jamie Oliver, unde un bucătar învârte sictirit pastele făcute manual. La întâlnirea dintre New Bond Street şi Quiet Street, am cam uitat de Jane Austen – din toate părţile, turiştii năvălesc pe acordurile pasionale ale unei chitare spaniole ce răzbat dintr-un colţ al intersecţiei. Se lasă seara, aşa că fac stânga-mprejur, pe Gay Street, ştiind că urmează să văd celebra „osatură” a Bath-ului. Păşesc întâi pe lângă cea mai cuminte înşiruire de clădiri pe care am văzut-o vreodată – The Circus, oglinda fără pată a stilului georgian, cu aşa-numitele „terrace”-uri, case siameze, dar cu personalitate proprie, ce se susţin reciproc într-un rond al eleganţei şi echilibrului.

O iau agale pe Brock Street. Pe terenurile de minigolf din Royal Victoria Golf, copilaşii rotesc ştrengăreşte crosele, iar câinii se tăvălesc în tufişurile înalte. Nu după mult, dau cu ochii de Royal Crescent, dorit de turişti şi de Hollywood (aici s-au filmat numeroase ecranizări ale cărţilor lui Jane Austen) deopotrivă, o semilună care te îmbrăţişează şi-ţi lasă suficient spaţiu. E ca o gură de aer proaspăt. N-aş zice că sub faţadele care mă privesc cu superioritate, susţinute de 114 coloane ionice uriaşe, se ascunde şi multă suferinţă. Royal Crescent a fost ţinta bombardamentelor germane din cel de-Al Doilea Război Mondial, când două dintre case au fost cuprinsă de flăcări, iar biserica St. Andrew’s şi Julian Road, aflate în spatele acestuia, au fost distruse complet, lăsând o rană deschisă ani la rând. Dar măreţia e compensată de senzaţia de libertate pe care mi-o dă peluza (care în anii de război a fost cultivată cu varză) şi de flancul din stânga, dominat de Malborough Buildings, alte clădiri ce coboară în trepte, de unde răzbat lumini timide, iar pervazurile sunt încărcate de muşcate, semn că nu sunt doar un alt element de decor; câţiva turişti se pozează artistic cu telefonul mobil pe o pungă de plastic, în semiîntuneric. Toarnă cu găleata şi harta mea a ajuns o pată de cerneală. O iau pe Upper Bristol Road către gară, pe străzi nehotărâte, ce urcă şi coboară în curbe neaşteptate, sperând la o reuniune cu ceai fierbinte, schimb de impresii şi o nouă variantă a lui Mr. Darcy în versiunea britanică Mândrie şi prejudecată.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*