Malta express

Hoarde de turisti iau zilnic feribotul ca sa ajunga la apele turcoaz ale Golfului Comino. Foto: Getty Images

Panaceu mediteraneean în 5 doze pentru uitare, trândăvie şi dragoste.

Text: Alexandra Popescu

Prima dată când m-am gândit la ea mi s-a părut accidental. Am alungat-o dispreţuitor, căutând ceva mai trupeş, mai sonor în mintea mea; n-aveam timp de necunoscut, voiam ceva sigur. Îngrămădiţi în chilia mea studenţească, într-un orăşel britanic cu pretenţii, patru oameni caută un compromis. Unul o vrea frumoasă, altul accesibilă, celălalt doar să gătească bine şi să-i îndeplinească toate dorinţele. Deşi un demers puţin superficial, plănuirea unei evadări europene se dovedeşte o bătaie de cap care mai că m-ar face să mă mulţumesc cu o letargie pe fundalul ploii din regat.

Era septembrie, căutam o amplitudine termică mare şi orbitam cu toţii în jurul Mediteranei. Marea asta îmi evocă de fiecare dată un mozaic de fantezii cu locuri în care poţi uita de lume, poţi respira tihnit, dar intens. Din cochilia mea doldora de prejudecăţi turistice îmi construisem lista de locuri de vis. Dar ea îmi revenea obsesiv în minte, singura despre care nu ştiam aproape nimic. Însă i-am dat o şansă şi i-am făcut o campanie fără tam-tam, bazată mai mult pe un miraj, decât pe informaţii sau dorinţă. Intriganta a câştigat; teoretic, avea tot ce-i trebuie: caldă, primitoare, râvnită de mulţi, cu un trecut aventuros şi personalităţi multiple. Ne aşteptau 5 zile în Malta.

În scurt timp, prietenii mei entuziaşti au pus la cale o coregrafie de seducţie prin care trebuia să cucerim o întreagă ţară în mai puţin de o săptămană, după care să ne întoarcem îmbătaţi de farmecul acestei naţiuni, de romantismul şi istoria micuţei stânci, cum o caracterizase mai demult Winston Churchill. Deşi fusese ideea mea, am rămas sceptică. Din lene sau curiozitate, voiam ca necunoscutul să mi se dezvăluie firesc, fără povara aşteptărilor omului însetat de vacanţă, fără să-l forţez. Strategia: fără mofturi; ascute-ţi simţurile, dar lasă de la tine; relaxează-te.

Ziua 1

Nu stau locului deloc. Picioarele mi se zbat în pantofii încinşi. Autobuzul a venit, dar şoferul stă la glume cu un coleg şi încă nu ne lasă să urcăm. Deocamdată, soarele, aeroportul anost (singurul de pe insulă), cei trei palmieri şi autostrada care mi se aşterne în faţă nu mă încântă. Gata,
m-am decis: Malta e niţel enervantă. Din fericire, Laura, o englezoaică având alură de balerină, ascunsă sub trei straturi de cremă anti-radiaţii, îmi atrage atenţia că prietenii noştri şi-au început propriul dans al seducţiei în arşiţa amiezii, de care ne putem bucura pe drumul spre hostel. Cu capul rezemat de fereastră, Marta răsfoieşte ghidul turistic; sud-africană, înaltă; practică capoeira; blondă. Să mai adaug? La câţiva centimetri de ea, Pedro, un soi de Jude Law portughez, sigur pe el, cu pielea arămie şi replici potrivite, vorbeşte întruna. O să fie un cuplu plictisitor de arătos şi obositor de inteligent; dar mai au până atunci; acum doar se înţeapă reciproc.

Stăm într-un hostel modest, dar primitor, şi împărţim acoperişul aproape numai cu britanici care pare-se că dictează cel puţin meniul; în zilele următoare aveam să evadăm din clasicul mic dejun cu cârnaţi şi fasole pentru fructe proaspete de la unul din nenumăratele magazine de cartier. Ne înţelegem uşor cu vânzătorii, pentru că aici toată lumea vorbeşte engleza, limbă oficială alături de malteză. Cea din urmă e un amestec fascinant, singura limbă de origine arabă scrisă în alfabet latin, presărată din belşug cu cuvinte italieneşti, siciliene şi britanice, dovada scrisă a unei răscruci geografice.

Nu ne-am propus să puricăm Valletta, capitala malteză. Dar Adonisul grupului nu ne slăbeşte o clipă; tot frunzăreşte nişte articole printate care reuşesc să ne prindă din când în când. Un anume William Griffiths scria despre Malta în 1920 c-ar fi greşit s-o descrie drept o insulă cu nisipuri albe, umbrită de leandri; dar că, în ciuda acestui lucru, Malta este o vistierie a comorilor europene, un petic calcaros ars de soare pe care Cavalerii Ioaniţi l-au prefăcut într-o fortăreaţă. Din ce mi se aşterne în faţă, nu îndrăznesc să-l contrazic.

Ca să ajungem în Valetta propriu-zisă, trecem prin Floriana, suburbia fortificată, dar şi oaza verde a capitalei care se poate lăuda cu grădini botanice şi parcuri luxuriante. Înconjurând Fântana lui Triton, unul din multele monumente malteze dedicate eroilor celui de-Al Doilea Război Mondial, autobuzele revarsă minut de minut râuri de turişti care o iau fără excepţie pe strada Republica, coloana vertebrală a Peninsulei Sciberras. Roiul are o forţă magnetică, aşa că-l urmăm.  Intrăm într-un defileu flancat în mare parte de magazine, care coboară lent înspre Mediterană, şi după ceva timp, divagăm în Piaţa St. John’s care găzduieşte catedrala omonimă, dedicată Sfântului Ioan Botezătorul, una dintre comorile turistice ale insulei. Pedro îşi schimbă fulgerător privirea languroasă rezervată Martei cu una paternală şi ne anunţă că obligatoriu trebuie să intrăm.

Mă aşez la coadă, entuziasmată că biletul include şi un ghid audio şi, implicit, libertate de mişcare, dar mă simt ţintuită cu privirea de o doamnă cu ochi mustrători care se apropie şi-mi întinde două baticuri galbene şi-mi arată arţăgoasă umerii şi picioarele. „Nu, nu aşa. Nu e bine strâns. Nu lăsa nici o crăpătură. Aşa… Gata.” Călătorul indecent după standardele bisericii catolice s-a transformat cu puţin efort într-un bondar galben fosforescent năduşind sub poliester. Însă ghidul audio e o consolare şi probabil motivul pentru care catedrala pulsează cu suflul turiştilor; altfel te-ai simţi complet descumpănit într-un interior cu desăvârşire baroc, unde nu ştii unde să priveşti mai întâi, copleşit de greutatea peisajului.

Începută în 1572, după Marele Asediu Otoman, de Cavalerii Ioaniţi, catedrala e mărturia generozităţii şi gustului pentru opulenţă al ctitorilor ei. Donaţiilor lor li s-a adăugat munca artistului Mattia Preti, rezultatul fiind o biserică impresionantă, ce-mi pare chiar peştera cu comori a lui Ali-Baba. Naosul bisericii e vegheat pe laterale de capele aparţinând fiecărui grup lingvistic al Ordinului (de la cel castilian la cel anglo-bavarez), iar podeaua e un mozaic de morminte de marmură în care se odihnesc membrii acestuia.  La etaj găseşti camera cu tapiserii sacre din mătase şi cărţi corale, iar la parter o catapeteasmă din argint, protejată de atingerile vizitatorilor, dar şi picturi de Caravaggio, refugiat pe insulă după fuga sa din Italia.

Încă sub influenţa acestui corn al abundenţei, o luăm agale spre capătul peninsulei şi dăm roată cortinei de fortificaţii care priveşte spre Marele Port al Vallettei. Alegem unul dintre bastioanele mai puţin celebre ale insulei, St. Christopher, atraşi de memorialul dedicat celui de-al doilea asediu al Maltei, care a rezistat atacurilor Germaniei şi Italiei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi a pierdut 7.000 de persoane în conflict. Clopotul de bronz de 10 tone, adăpostit de un turn de calcar la umbra căruia ne adăpostim, este bătut în fiecare zi la prânz. Din fericire, în lipsa vreunui afiş de avertisment, turiştii se împrăştie care încotro şi ne dau de ştire s-o luăm la picior înainte să rămânem fără timpane.

Foamea mă încolţeşte când ajungem la Upper Barrakka Gardens, considerate cele mai frumoase grădini publice din Malta. O oază exotică relativ micuţă, rezervată în secolul al XVII-lea doar cavalerilor italieni, ea oferă bucurii simple precum arcade umbroase, aburul răcoritor al fântânilor arteziene şi o explozie florală.  Dar acel ceva al grădinilor nu stă neapărat în luxurianţa lor, ci în panorama fără oprelişti a portului şi falangelor golfului, cele trei oraşe vechi. Către ele ne îndreptăm, după ce ne facem provizii de la Café Deux Barrons, o alegere bună pentru o cafea rece şi câteva pastizzi aburinde, nişte rotocoale de foitaj doldora de brânză sau legume.

Văzute de departe, Vittoriosa, Senglea şi Cospicua par nişte metereze inaccesibile ce coboară în trepte către mare. Dar un taxi pe apă şi 10 minute mai târziu, putem atinge faţadele în nuanţe de chihlimbar urcând printre căsuţele pestriţe. Fiecare oraş găzduieşte câteva mii de locuitori, însă nu vedem ţipenie de om; după pancarte, majoritatea prăvăliilor, acum închise, par afaceri de familie ce deservesc micile comunităţi. Bisericile abundă, precum şi statuile sfinţilor care binecuvântează intersecţiile şi dau seninătate locului; pare greu de crezut ce tot declamă portughezul nostru: că între 1941 şi 1942, cele trei oraşe au fost bombardate zilnic în timpul războiului şi că a existat doar un singur interval de 24 de ore fără raiduri aeriene. Fortul St. Angelo, ce marchează vârful Peninsulei Vittoriosa, pare-mi-se că a rezistat aşa cum o făcuse şi 400 de ani mai devreme în faţa turcilor.

Malul din Senglea e ca un principat Monaco miniatural (un pic neverosimil, ştiu), un adevărat port pentru iahturi, unele bărcuţe cochete, altele mamuţi-limuzină. Nu par temerari ai valurilor, ci mai mult jucării plutitoare, bine lustruite.

Temerarii însă nu întârzie să apară. Întâmplarea ne-a adus în plină Regattă malteză, eveniment anual care reuneşte concurenţi din 6 oraşe ce flanchează golful într-o competiţie de vâslit într-un stil original – un fel de canotaj într-un kajjik, o barcă în care doi bărbaţi vânjoşi par că se înfruntă, vâslind faţă în faţă, stând în picioare. Un alt fel de înfruntare de orgolii, departe de cursele curăţele britanice cu echipamente asortate, dar cu fani la fel de înfocaţi, bulucindu-se pe maluri.

 

Ziua 2

Comino: 4 locuitori permanenţi şi ţărmul mustind de turişti. Laguna Albastră e cartea de vizită a mezinei malteze, aflată între insula principală şi Gozo. Debarcăm deja botezaţi de apa Mediteranei după o cursă furioasă pe micul feribot; laguna e ca un portal către o lume turcoaz, în slow-motion; oamenii fie aşteaptă în inerţie ca soarele să le lase mărturie un bronz uniform, ori se alintă în apele puţin adânci care-i permit să se aventureze până şi unui pseudo-înotător ca mine.  Nici nu mă gândesc să ies prea curând; numai gândul unei curse desculţe pe calcarele ascuţite îmi zgândare tălpile, aşa că-mi savurez porţia de pepene galben direct în apă. Singurul nisip în afară de cel ce se întrevede pe fundul mării e cel de pe Cominotto, insuliţa de vizavi, pentru care performanţele mele de ţestoasă nu mă ajută. Geologia spectaculoasă a grotelor ce se ridică din mare mă fac să uit de aerul de supraexploatare turistică, de vânzătorii de şezlonguri sau rulotele cu băuturi.

Sunt sigură că viitorul cuplu multicultural şi-ar dori să fie martorul unui apus pe un Comino pustiu, dar nu le dăm ocazia. Calea cea mai uşoară e să acceptăm oferta unui privat de a ne duce pe barca lui cu motor până în Gozo. Aerul şmecheresc şi ochelarii de soare nu-mi inspiră prea multă încredere. Cere 10 euro de persoană. Pedro îşi pune sângele latino în circulaţie şi începe să strige că nu-i place să fie minţit, că n-are cum să ne ceară atâta, dar se potoleşte rapid când îl ameninţăm că dacă nu se conformează, n-are decât să înoate. Până la urmă, e recunoscător. Barca a prins viteză mare pe nişte valuri imense şi Marta s-a ţinut strâns de el.

E totuşi târziu şi n-avem mult timp până la ultimul feribot, aşa că ne mulţumim să căscam gura în căutarea cinei. Capitala insulei, Victoria, cuprinde atât Citadella, oraşul antic, cât şi Rabatul, suburbia acestuia. Turiştii nu sunt de găsit, mergem de-a lungul zidurilor care veghează amfiteatrul de clădiri şi-l încurcăm cu ritmul nostru leneş doar pe un localnic care-şi execută alergarea de seară.

Poate că raita asta nu face dreptate obiectivelor turistice de pe insulă, catedralelor mici şi mari care acum găzduiesc slujba de seară, însă sunt fericită că pot surprinde ecoul local al unei zile pe sfârşite. În Piaţa Sfântul Francisc, becuri mari încarcă faţada bisericii şi se înşiră în ghirlande printre copaci; sub lumina lor aurie, locuitorii stau la taclale în timp ce-şi fac cumpăraturile printre tarabele cu legume sau joacă table la mesele de plastic din faţa localurilor care-ţi promit ceai şi cafea. Noi ne pripăşim la Café Jubilee, e drept, un local de franciză, dar cu un irezistibil aer parizian care mă obligă să-i recunosc meritele. Cât îmi aştept puiul cu seminţe de pin (foarte prezente în meniurile malteze), rămân fascinată de singurul cuplu care ne ţine isonul între lambriurile mustind de afişe şi reclame în stil Art Nouveau. Distinşi, doi britanici colilii îşi sorb cafelele adânciţi în ecranele iPad-urilor lor. Mai schimbă impresii din când în când şi nu ştiu dacă să mă întristeze bariera electronică sau să admir seninătatea dintre ei, familiaritatea care n-are nevoie de cuvinte.

Un feribot cu aer milităresc ne aduce înapoi pe insula principală. Cât hibernăm în întunericul autobuzului, mă tot mir cât de întunecate sunt toate clădirile. Îmi amintesc că am tras cu urechea la un ghid turistic care spunea că o treime din casele din Malta sunt neterminate sau abandonate din cauza crizei economice. Deodată simt o smucitură şi văd cum autobuzul întoarce brusc în intersecţie. Prindem viteză şi ajungem probabil la 200 km/oră. „Que pasa?” Sunt înconjurată de un grup de pensionari spanioli care după câteva clipe de nedumerire încep să pună la îndoială bunăstarea mentală a şoferului. Frână bruscă. În faţă se înaltă acelaşi masiv feribot; realizăm că suntem din nou în port şi izbucnim într-un hohot general, din care ne opreşte vocea şoferului nervos; habar n-am  malteză, dar îmi dau seama că e de rău dacă nu ne abţinem. Dispare pentru un minut, după care acest Speedy Gonzalez îşi reia năravul, reuşind de data asta să ne aducă la destinaţie.

Ziua 3

Mă strâng ca un arici sub căldura inertă; întrepătrunderea perfectă între cer şi apă dă naştere unui albastru compact; mijesc în joacă ochii, poate-poate zăresc silueta ţărmului african; stâncile Dingli care înaintează în mare sunt ca nişte prăjituri babane, tăiate de o mână nesigură.

E o sălbăticie intimidantă. Deşi aici vegetaţia îndulceşte priveliştea tranşeelor calcaroase, mă simt fără adăpost.  Vrem, nu vrem, avem o oră de aşteptat autobuzul.

Stâncile Dingli marchează cel mai înalt punct al insulei, măsurând 253 m. O nimica toată pe hârtie, dar impresionant când priveşti căderea abruptă. Nu ştiu cum îşi închipuie Pedro că ţinând-o captivă pe Marta cea prea politicoasă pe banca care se coace la soare o să-i aducă multe puncte; eu una mă refugiez cu Laura la umbra capelei Maria Magdalena, demult abandonată. În faţă parcă ni se suprapun mai multe platouri de filmare: din nu ştiu ce motiv, marea nesfârşită îmi aduce aminte de filmul ăla cu Kevin Costner care avea branhii; din radarul Dingli, care se conturează la câţiva zeci de metri, o imensă minge de golf pe un suport din beton folosită pare-se de o companie aeriană, mă aştept să apară un personaj din Războiul Stelelor; în faţă, şoseaua singuratică şi taraba stingheră de unde răzbate o melodie tânguitoare creează un decor de Vest Sălbatic. Înainte să facem cale-ntoarsă, îmi cheltui tot măruntul; vânzătorul rotofei, ars de soare, ne-a pândit de când am apărut şi ne îmbie cu fructe de cactus, Bajtra, lichiorul corespondent şi cu gemuri de la localnici.

Ziua 4

De 4 zile ne tot întrebăm unde sunt oamenii, dacă există vreo societate secretă malteză care bate gongul la 7 seara, de toată lumea se evaporă. Dar aveam să aflu că nu căutaserăm unde trebuia, că fusesem departe de lumea dezlănţuită malteză. Asta a venit odată cu dorinţa de a mă desfăşura în legea mea pe un ring de dans (mai mult un gand implantat de Laura, sătulă de retorica turistică portugheză). Ajunşi în Paceville, numele care apare ca instinctul pavlovian pe buzele tuturor maltezilor când le ceri un pont pentru distractţe, am luat urma muşuroiului de oameni care pulsa pe o străduţă îngustă şi atunci am înţeles. În golful St. Julian’s, barurile, cafenelele, cluburile se suprapun şi se confundă ca-ntr-un fagure al distracţiei. În stânga, oameni de toate vârstele se lăfăie pe nişte perne cu motive orientale şi se învăluie în fum de narghilea; în dreapta, nişte siluete se mişcă robotic într-o lumină albă care vibrează în ritmul muzicii. Mai sus, lumea se buluceşte în faţa unei plasme să-l vadă jucând pe Rafael Nadal la US Open, iar vizavi, nişte tinere care mă fac să mă simt de-a dreptul încotoşmănată la 30°C îşi odihnesc tocurile departe de versurile suprarealiste ale muzicii raeggaeton. Abia înaintăm scăldaţi în lumina neoanelor, în miros de parfum, sudoare, alcool; mi-a cam pierit cheful de dans şi mi-ar fi de-ajuns să mă zgâiesc la oamenii ăştia toată noaptea, să pătrund nenumăratele valenţe ale acestui dolce far niente pe un bum-bum muzical. Bănuiesc că ăsta e ritmul circadian firesc al localnicilor, obişnuiţi cu o capitală mică – distracţie în meniul zilnic, nu doar răsplata weekendului. Zmeoaice mai mult ale teoriei distracţiei, eu şi Laura sfârşim englezeşte doar în faţa a multe pahare goale şi fără febră musculară. Pedro n-are nici el mai mult noroc; poloneza lui e în faţa plasmei de 2 ore. Pare-se că şi Jude Law păleşte în faţa lui Nadal.

Ziua 5

Mosta, un orăşel maltez accesibil cu autobuzul din orice parte a insulei, a fost doar un popas; capriciul Martei era să vadă Rotonda, al treilea dom nesusţinut ca mărime din lume, parte a unei imense bazilici catolice, dedicată Fecioarei Maria. Destinul ei pare miraculos: în 1942, o bombă germană a străpuns domul, a ricoşat de un perete şi s-a rostogolit pe marmura podelei. N-a explodat. Itinerarul lui Pedro ne aduce în ultima destinaţie, poate voit şi cea mai romantică. Vechea capitală malteză Mdina, o oază fortificată căzută în dizgraţia puterii odată cu venirea Cavalerilor Ioaniţi, e un rai al hoinărelii pe străduţe întortocheate, adevărate canioane care mă invită să trag cu ochiul în casele localnicilor; e o indiscreţie care dezvăluie în spatele perdelelor bucătării încărcate cu bibelouri, icoane şi flori, cămăruţe sobre în care tronează câte un televizor. Balcoanele caselor opuse sunt aşa de apropiate, încât vecinii vorbesc ca şi cum ar sta nas în nas. Poarta impunătoare a oraşului nu anunţă măreţie architecturală, ci o linişte însorită, unde timpul parcă se dilată. Pentru cineva care nu ştie decât să se ia la întrecere cu ziua, ăsta nu poate fi decât refugiul perfect.

Palazzo Falson, fosta casă a căpitanului Frederick Gollcher, de origine suedeză, ar putea fi expresia absolută a acestui refugiu. Adăpostind colecţiile de artă şi antichităţi ale filantropului care s-a mutat aici la sfârşitul secolului al XIX-lea, micul palat e un muzeu cu valoarea adăugată a intimităţii, a poveştii vieţii cotidiene din alte vremuri. Fiecare cameră are o personalitate aparte, o lumină diferită, culori ce par a se integra perfect scopului încăperii. Colecţiile private de covoare, picturi sau argintărie sunt întrecute de farmecul brut al casei; jocurile de lemn şi faianţă ale bucătăriei contrastează cu barocul reconfortant al sălii de mese, un univers cu argintărie şi tapiserii pluşate în care oaspeţii întârzie. Casa are ceva pentru toate gusturile şi pe mine mă cucereşte definitiv prin două elemente – grădina interioară, ruptă dintr-un serai de piatră coaptă la soare, cu un havuz ce îmblânzeşte aerul fierbinte şi biblioteca, o grotă curăţică, cu lemn alb şi vitrine solide care păstrează un mozaic de aproape 5.000 de volume. Încă hipnotizaţi, ajungem pe terasă, unde profităm de cafeneaua luminoasă, cu produse organice, mediteraneene, şi prăjituri englezeşti. Începe să mă bată serios gândul pensionării. Am ajuns recunoscătoare întâmplării, primului instinct care de data asta a privit dincolo de aparenţe. Malta se oferă cu generozitate oricărui pasionat de Mediterană. Dar nu e ca oricare alta. Nu pentru mine. Şi după cum se pare, nici pentru Pedro.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*