Păstrătorii cheilor

Intrarea în Copşa Mare, capăt de drum, ferit de modernizarea distructivă Foto Andreea Anca

 

Salvate din ruine, vechi case sibiene au devenit cheia unui turism de calitate, care nu devorează peisajul, ci păstrează caracterul locului. Cine sunt însă cei care le-au salvat şi le păstrează pentru noi?

Text: Domnica Macri

Cum a început totul

Plecam la Sibiu, într-un city-break pe care îl fac în fiecare an cu fiica mea de zece ani – trei zile în care să îi arăt şi să o învăţ să înţeleagă oraşele româneşti. Cu un an înainte, Sighişoara se dovedise a fi o alegere excelentă, iar unul din delicii fusese să stăm înainte de culcare pe pervazul lat al camerei cu mobilier săsesc pictat, gustând în acelaşi timp căldura din interior şi agitaţia estivală din Piaţă. Asta căutam şi la Sibiu: un loc cu istorie, o cămăruţă cu personalitate, din care să pornim în incursiunile noastre zilnice şi unde să ne întoarcem cu plăcere.

S-a dovedit a fi neaşteptat de greu. Casele seculare amenajate pentru turişti căpătaseră termopane, pereţi de rigips, mochete anoste alături de grinzile roase de vreme şi mobilier în stil „internaţional”. Mi se părea inaceptabil ca asta să fie toată oferta în capitala culturală europeană 2007. Uitând de buget, am început să caut „boutique hotels”. Şi aşa l-am găsit.

Era, de fapt, un boutique hostel, într-o casă veche de pe o străduţă liniştită. Avea o gazdă irlandeză, un nume romantic – Felinarul – şi un site cu câteva poze, un colţ de grădină, pereţi albi şi strâmbi, mobilier patinat şi duşumele de lemn. Da, aici voiam să stăm, chiar dacă avea confort de hostel. Am rezervat singura cameră de două persoane şi am plecat.

În fundul unei curţi lungi şi înguste, despărţit de restaurantul din faţă de o portiţă, am găsit hostelul. Afară, o masă cu laviţă pictată, în camera de zi, o platformă suspendată de lemn masiv, amenajată ca sală de lectură, cu perne pe jos şi o minibibliotecă în care poţi lăsa cartea ta şi lua alta în schimb, camere extrem de simple, cu mici detalii decorative interesante şi un grup sanitar miniatural, cu chiuvete cochete şi prosoape asortate – Felinarul m-a cucerit instantaneu. La micul dejun cu cereale, lapte, miere şi cafea, un grup de studenţi şi globe-trotteri făcea schimb de experienţă despre cele mai neaşteptate destinaţii din lume. Privit de pe terasă, prin poarta boltită, Sibiul părea cel de altădată, cu străzi pietruite, tihnite, şi case pastelate cu olane. Timp de trei zile minunate, în care fiica mea a ţopăit desculţă în arteziana din Piaţa Mare, în care am făcut concurs de case, încercând să le fotografiem pe cele mai frumoase, în care am vizitat muzee şi am moţăit la soare pe terasa Felinarului, am tot scanat oraşul vechi în căutare de locuri bine păstrate. I-am spus lui Heilean, gazda mea, ce special mi se pare locul ei şi ce ciudat că nu pot găsi mai multe asemenea. Irlandeza măritată cu un român îmi împărtăşea frustrările – casa pe care o vedeam era rezultatul unei cauze personale şi al unei lupte incredibile. Şi pentru asta chiar primise un premiu pentru conservare.

Am ştiut atunci că mă voi întoarce, să ascult pe îndelete povestea Felinarului şi poate şi a altor locuri şi oameni care tezaurizează trecutul, adevărata bogăţie a Sibiului.

 

Salvatorii vechiului oraş

Premiile pentru conservare la Sibiu sunt oferite în fiecare an de Heritas, o fundaţie germană care acordă consultaţă pentru conservarea patrimoniului din cetatea medievală. Ca să arate cum arată astăzi şi să ajungă la titlul european, oraşul a avut parte de sprijin masiv din partea Germaniei, printr-o agenţie federală numită GTZ (predecesoarea Heritas). Când revin la Sibiu, la sfârşitul toamnei, împreună cu fotografa Andreea Anca, am norocul să îl găsesc pe cel care a condus agenţia din 1999 până la sfârşitul misiunii. Steffen Mildner, un bărbat impunător, cu ochi de un albastru intens, se poate mândri că i-a făcut pe sibieni să-şi schimbe atitudinea faţă de clădirile istorice. Ne povesteşte cum GTZ a pregătit arhitecţi şi meşteşugari care să poată restaura casele, cum cu ajutorul presei locale a explicat ce beneficii aduce păstrarea trecutului şi ce răspuns entuziast a avut. Una dintre primele campanii a fost, în mod inspirat, cea pentru salvarea vechilor porţi, pe care vizitatorii se înghesuie acum să le fotografieze. GTZ a subvenţionat jumătate din costurile renovării, astfel că o curte cu câteva familii trebuia să plătească doar 400 de euro pentru o poartă… ca nouă. Când din lemnele putrede a răsărit chipul original a 70 de porţi, sibienii au înţeles ce înseamnă restaurare.

„Apoi am dus jurnalişti germani în diverse oraşe istorice şi i-am întrebat ce anume i-ar face să viziteze Sibiul”, spune Steffen Mildner. „Răspunsul lor a fost clar: acoperişurile”, aşa că acoperişurile au devenit peisaj protejat.

Fostul şef al GTZ îmi explică însă de ce nu a avut acelaşi succes şi la hotelieri: „În 2007, turismul din Sibiu a explodat, iar criteriul conservării a scăpat pur şi simplu de sub control, aşa cum nu s-ar fi întâmplat niciodată într-un oraş istoric din Germania sau Italia”, unde vechiul e păstrat cu străşnicie. Povesteşte cum hotelierii începuseră chiar să mansardeze clădirile, punând ferestre mari, şi a fost nevoie de intervenţii speciale pentru a păstra acoperişurile aşa cum au fost.

Mildner mă conduce pe sub o boltă într-un colţişor dosit, lângă o porţiune din zidul vechi, printr-o grădiniţă minusculă, la umbra capelei primului spital din Sibiu (şi, de altfel, din România, de la 1292). Ne strecurăm într-o fostă pivniţă, acum devenită, prin atenta curăţare a pereţilor de cărămidă, ridicare a podelelor şi amenajare discretă, un restaurant – micul lui experiment turistic personal. Spune că Weinkeller (firma de tablă atârnată pe zid e originală, de la 1939) a reuşit să câştige suficient vara ca să ţină deschis şi pe timp de iarnă. Dintr-un colţ cu gunoaie, terasa a devenit acum unul din locurile cele mai romantice ale oraşului.

 

Hotelul din zid

Peste drum de Weinkeller e hotelul unde am poposit de data aceasta, recomandat tot de un premiu Heritas.

Huet Residence are doar patru camere, o cafenea mică, cochetă, la intrarea de pe Scările Turnului, şi o poartă verde, grea, pe care sunt încântată să o descui seara. „Avem un premiu pentru restaurare, pentru bunăvoinţa de a păstra lemnăria, de a face ferestre de lemn, nu de plastic, acolo unde lipseau, şi de a păstra un fragment de frescă găsit într-o cameră”, îmi spune tânărul patron, Radu Coica. „Totul era praf aici, dar locaţia e minunată, iar oamenii caută un astfel de loc, atipic”, adaugă el.

M-am simţit bine să ştiu că stau într-o clădire care face parte din primul turn de fortificaţii al oraşului. De la fereastră, te uiţi fie înspre Scări, fie spre un elegant arc butant de pe mult fotografiatul Pasaj al Scărilor, mărturie a vremurilor când Hermannstadt trebuia să-şi apere locuitorii de năvălitori. Nu ai cum să locuieşti mai aproape de inima oraşului, practic în acelaşi corp cu sediul Heritas şi Casa Calfelor, unde între mai şi iulie vezi ucenicii călători din Germania, în costumele lor din alte vremuri, dând o mână de ajutor la restaurări; la doi paşi de locul meu favorit de mic dejun, micro-terasa de la Wien Cafe (Casa Capitelului – atestată din 1449), cu belvedere la zecile de acoperişuri care te privesc cu ochii lor înguşti; în umbra Bisericii Evanghelice şi, practic, în curtea liceului Bruckental. Fost ghid, Radu Coica îmi face un tur de onoare, povestindu-mi de vremea când era elev aici şi când directorul, abătându-se de la programă, îi punea să înveţe despre Klein, Honterus, Teutsch şi alte nume importante pentru istoria saşilor, care au avut şcoală aici încă din 1380.

Păşim pe dalele de piatră din faţa liceului, unde de obicei stau parcate bicicletele elevilor, şi unde e marcat conturul unei foste capele, demolate în secolul al XIX-lea. Acum e sâmbătă, şi la poalele catedralei s-a întins un apetisant târg bio, unde ţăranii din împrejurimi vin cu slană, brânză, cârnaţi, miere, pâine de casă şi prăjituri tradiţionale săseşti (hencleş, care le aminteşte cumpărătorilor de sărbătorile copilăriei), iar Radu îmi arată cum casele înguste din Piaţa Huet descriu forma vechiului zid. Aici a fost locul de naştere al cetăţii, care s-a extins apoi spre Piaţa Mică. Aici, clădirile sunt mai monumentale, cu colonade scunde sub care se adăposteau comercianţii în zilele de târg şi embleme, precum cea cu două săbii încrucişate, prin care Hermann şi un alt nobil sas au marcat, pe la mijlocul veacului al XII-lea, locul primului altar dintr-o nouă aşezare – Sibiul de astăzi.

Îmi rotesc ochii în jur: nu că m-aş afla pentru prima dată în Piaţa Mică, înţesată de cafenele şi terase, dar acum, venind dinspre Huet prin tunelul îngust de piatră, simt cel mai bine  caracterul de fortăreaţă al locului.

Al doilea hotel de care se ocupă Radu Coica, Casa Luxemburg, e chiar aici, şi pătrundem în el, ca într-o biserică, printr-un mic portal gotic de piatră, pus bine în valoare de uşa de sticlă transparentă. A fost primul hotel restaurat din oraş, între 1999 şi 2004, cu fonduri de la Ducatul de Luxemburg. Un graţios stâlp renascentist e expus în pridvor – a fost găsit în interiorul stâlpilor noi, mai solizi, arătând cum s-a modificat clădirea de-a lugul istoriei.

Îl întreb pe acest operator de turism cu cea mai bună locaţie din oraş dacă ştie ce anume caută turiştii la Sibiu şi spune că majoritatea vizitatorilor sunt străini, de vârstă medie şi educaţi, că sunt în căutare de cultură, istorie medievală, arhitectură. Îl rog şi pe el să-mi explice în cazul ăsta raritatea unor locuri de cazare cu atmosferă. „De la 400.000 de turişti în 2005 s-a ajuns în 2007-2008 la 1.200.000, aşa că cei mai mulţi hotelieri şi-au improvizat repede ceva, pe genunchi, pe sistemul «la’ că mere…».“

Pentru că am fost un bun ascultător, Radu mă premiază conducându-mă printr-o poartă multiseculară în măruntaiele Casei Luxemburg, unde văd o bucată din vechiul sistem de canalizare al oraşului – jgeaburi din lemn masiv îmbinate cu bucăţi de metal. O ţine în pivniţă, căutându-i o întrebuinţare.

Mă gândesc la câte astfel de vestigii au fost distruse şi câte altele zac neştiute prin poduri şi pivniţe sibiene, aşteptând ca un iubitor de istorie să le şteargă de praf şi să le pună în calea oaspeţilor.

 

Marea aventură a Felinarului

M-am bucurat mult să revin la Felinarul, restaurantul şi hostelul care a primit două premii de la Heritas în 2010, unul pentru arhitectul Alex Găvozdea şi unul pentru investitorii Nelu Armie şi soţia lui, Heilean Rosenstock. De la fereastra restaurantului, unde arde acum un foc bun şi cântă Vîsoţki, e cea mai frumoasă privelişte din Sibiu.

Stăm acum cu toţii la masă, gustând din specialităţile lui Nelu (nu pot uita supa de vinete şi nici negresa de la desert).

calificat ca bucătar în Europa şi întors acasă, „să dea ceva înapoi” oraşului unde s-a născut.

Aventura restaurării casei ne face să râdem şi să plângem. Nelu, iubitor al lucrurilor făcute de mână, ţinea mult să păstreze fiecare nit vechi şi fiecare şaibă, dar când a ajuns acasă s-a trezit că primul arhitect turnase deja o grindă de beton, o fereastră rotundă la etaj şi tencuială de ciment. Era disperat, şi cu banii pe terminate, când l-a întâlnit pe Alex. Nu numai că Alex e arhitect specializat în conservare, nu numai că gândeau la fel, dar a şi venit cu soţia şi colegii la cărat moloz şi şmirgheluit ferestre, ajutând-i să capete încredere pe cei doi proprietari care „erau pe cale să pună lacătul şi să vândă”. „Nelu a muncit singur şi cu prietenii, ca un descreierat”, povesteşte Heilean. „Aici lucrătorii vor toţi să-ţi îndrepte pereţii cu rigips. Pereţii sunt strâmb pentru că au 400 de ani şi mi se pare foarte frumos să îi păstrez exact aşa. Asta dă farmec şi valoare locului”.

Acum, restaurantul are un vag aer de pub, primitor şi cald, dar nimic în el nu e banal. Scara interioară stă pe doi vechi stâlpi de telegraf, treptele spre subsol sunt din scândurile unei cocini, mobilierul de bar e de la o farmacie veche din Şeica, faţa barului din stranele aruncate de biserica evanghelică, iar scaunele şi alte obiecte au fost culese de prin poduri. La capătul a trei ani de muncă şi 100.000 de euro, au deschis.

Ce împiedică şi alţi investitori să facă acelaşi lucru? îi întreb. „Lipsa unui business plan, asta e problema conservării patrimoniului. Tot ce s-a făcut înainte erau proiecte de muzeificare. E nevoie de oameni care să ştie să exploateze potenţialul unui obiect vechi”, explică Alex.

Pentru Heilean şi Nelu, visul de a avea un local frumos, aşa cum văzuseră în Europa, a contat mai mult decât tentaţia de a face bani repede. Bucuriile pot fi şi de altă natură. „După ce am deschis, a intrat un bătrân cu fiul lui: «L-am adus pe tata să vadă ce aţi făcut cu casa lui. Omul se uită, pune mâna pe mânerele de la ferestre şi începe să plângă. Uite, aţi păstrat astea!»”, povesteşte Nelu. E răsplata lui pentru zilele interminabile de şlefuit ramele originale de la geamuri, şi e mulţumit cu ea.

 

Restaurare în stil mare

 

Primul, cel mai celebru şi cel mai spectaculos laureat al Heritasului este restuarantul Max, locul unde sunt aduşi, musai, toţi oaspeţii de vază şi toate delegaţiile oficiale, o casă gotică uriaşă din Oraşul de Jos. Poartă numele proprietarului său, un elveţian  care, prin 2005, prospecta zona Sibiului. La casa de pe Strada Ocnei a venit de două ori. „La început nu mi-a plăcut. Era a unui electrician care sluţise totul – rigips pe pereţi, plastic pe podea, totul era ascuns sub materiale aşa-zis moderne”, povesteşte Max Schweizer, un bărbat mărunt cu aer modest şi timid.

Dar forma casei era specială, simplă, curtea era generoasă, aşa că la a doua vizită s-a uitat mai pe îndelete. Ajuns în pod, în cinci minute s-a decis: „Acolo, sub acoperiş, am găsit un spaţiu minunat, care m-a făcut să visez”.

Timp de doi ani, Schweizer a restaurat casa grindă cu grindă, centimetru de perete cu centimetru – o investiţie finală de un milion şi jumătate de euro.

Sub straturile de tencuială s-au găsit urme de frescă, din epoci diferite. O bună parte din farmecul special al locului îl dau grinzile pictate, cele mai vechi din Sibiu, care au fost trimise pentru conservare la Sovata, trecând prin nu mai puţin de 15 operţiuni de curăţare. Acoperişul a fost refăcut cu olane noi, aduse de GTZ, care păreau atât de nepotrivite, încât proprietarul le-a dat jos şi a pus altele, vechi. „Acum e şi întreg, are şi patina timpului”, spune el mândru.

Patina a fost păstrată cu sfinţenie oriunde s-au găsit elemente interesante. „Am tratat casa cu mare grijă, am căutat soluţii inteligente ca să nu-i ştirbim substanţa”, spune Max când mă vede că mă uit mirată la cele două mari cuburi perfecte – unul rozaliu şi unul albăstrui, aşezate în mijlocul sălii de baie. Baia e într-o încăpere cu bolţi superbe de cărămidă, iar cubiculele sunt făcute ca nici o ţeavă să nu atingă şi să altereze pereţii. Trec din încăpere în încăpere, şi fiecare e altfel, fiecare cu surprizele, culorile, firidele şi atmosera ei aparte.

Managerul afacerii lui Max e Gianfranco Colonna, adeptul conceptului de „buon mangiare”.

„Există o piaţă de turişti capabili să aprecieze bucătărie bună într-un loc frumos, care să ştie că nu guşti numai cu gustul, guşti şi cu ochii”, spune italianul.

El deplânge faptul că deşi oamenii vin la Sibiu pentru cetate, nu pot regăsi frumuseţea de pe străzi şi în case. „ E mult de lucru, trebuie schimbată mentalitatea, spune el.

Pentru că ne-am putut vedea numai la prima oră a dimineţii, nu am reuşit să ne bucurăm de privilegiile lui „buon mangiare” care ne zâmbea din meniu, ci doar de aromele unei ciocolate calde foarte parfumate. Cu ceaşca în faţă, în chip de concluzie, am vrut să ştiu de la Max Schweizer cum s-a simţit când s-a văzut cu toate gata (după doi ani de restaurare). Părea o întrebare facilă, cu un raspuns previzibil, dar n-a fost aşa. Max Schweizer nu fusese copleşit de bucurie. „Pasiunea mea nu sunt casele finisate, pasiunea mea e să le restaurez”, a spus elveţianul.

Şi ca să înţeleg mai bine, m-a condus în pod, acolo unde începuse totul. Într-adevăr, nu a fost nevoie de cinci minute ca să trăiesc epifania: acel spaţiu mare ca o catedrală te înghiţea, purtându-te în trecut. Pe fronton se vedea cum crescuse casa, în etape, căpriorii păstrau lemnul orginal oriunde se putuse, iar printre olane se filtra misterios lumina dimineţii.

 

 

 

Pâine şi cultură

După ce am văzut tot ce are oraşul mai bun în materie de conservare pentru turism, dar şi de pasiune şi viziune, am plecat la ţară, pentru că judeţul Sibiu încă ne mai rezerva surprize plăcute.

Ne-am oprit mai întâi pentru un prânz într-un context inedit, de data aceasta nu săsesc, ci românesc: la cârciuma sătească originală – dar funcţională – de la Muzeul în aer liber din Dumbravă. După un tur de parc cu trăsura, care a meritat chiar pe un fig cumplit, fie şi numai pentru că am putut zări cum se construiesc acoperişurile de paie, am poposit în încăperea unică a Cârciumii din Bătrâni (nu e o metaforă, a fost adusă din satul Bătrâni, din Prahova). Cuptorul mare şi alb trona îmbietor în mijlocul odăii joase, având deasupra oale şi ulcioare, iar mesele erau înţesate de turişti. Poate locul strâmt, poate faptul că mulţi erau străini în căutare de „culoare locală”, cert e că între mese discuţiile se legau imediat şi chiar se făcea schimb de mâncăruri, făcându-te să te simţi chiar ca la cârciuma satului – un alt fel de „acasă”. „Recuperarea” acestei case are o cu totul alt fel de poveste decât restul, nu personală, ci instituţională, dar vinul fiert, convivialitatea, lumina oblică ce cădea prin sticla veche pe bârnele afumate au făcut experienţa foarte vie şi memorabilă.

Tot despre bucate avea să fie vorba şi în următorul nostru popas. Intrăm pe valea Hârtibaciului, într-o dimineaţă rece şi ceţoasă de la mijloc de noiembrie. La o curbă, ne apare din neguri, pe marginea drumului, un cioban invelit într-o blană miţoasă şi cu pălărie tradiţională pe cap – ca o fantomă. În spatele lui, pe iarba îngălbenită, oile se dizolvau într-o lumină rozalie. Priveliştea îmi taie răsuflarea, pregătindu-mă pentru următorul poapas, care avea să însemne încă un salt în timp. Un cuplu stabilit de zece ani la Hosman (un sat cu 300 de case, ars din temelii de Vlad }epeş în 1456 şi trecut din nou prin sabie de curuţi în secolul al XVIII-lea) a restaurat ceea ce părea un maldăr de moloz şi acum operează în sat o moară tradiţională, o brutărie şi o asociaţie culturală.

Asociaţia Hosman Durabil făcută de Gabriela Cotaru, o româncă crescută în Germania, şi soţul el, un istoric şi politolog neamţ, şi-a propus să dezvolte localitatea prin punerea în valoare a patrimoniului. Uşor de zis, greu de făcut. „Am restaurat nişte case împreună cu Mihai Eminescu Trust. Am făcut faţadele, ca să se vadă ce frumos e, să-i motivăm pe oameni să-şi păstreze casele aşa cum au fost. Şi au fost câţiva care au înţeles.” Gabriela, o tânără subţire, bronzată, cu tunsoare şi îmbrăcăminte „cool”, de profesie desenator tehnic, nu poate să-mi zică de unde a învăţat toate astea. „Mi se pare cumva normal. Dacă n-ai trecut prin procesul de termopanizare, ca în Germania, să vezi cum arată un sat urâţit, mort, fără caracter, n-ai de unde să ştii ce înseamnă”, spune ea.

Gabriela e tristă când vede că turiştii se opresc la biserica fortificată, se dau jos din autocar, o vizitează şi pleacă, iar satul nu are nici un beneficiu. „Dacă le oferi ceva, să-i mai ţii pe aici, asta înseamnă un venit pentru locuitori.” Când au fost chemaţi să facă fotografii pentru cineva care voia să vândă în străinătate motorul unei mori vechi de 100 de ani, cei doi şi-au dat seama că e o mină de aur. Deocamdată le-a adus numai datorii, pentru că a fost foarte greu de pus pe picioare. Dar acum motorul e funcţional (dublat de unul modern, pentru economie), iar moara propriu-zisă, cu banda transportoare, sertarele, filtrele, grămezile de făină şi mălai, pare dintr-un film, dar unul în care decorurile servesc în continuare scopului pentru care au fost create. Alături, cuptorul brutăriei scoate câte 4 şarje de 50 de pâini de 3 ori pe săptămână. „E bună şi spornică, pâine de-a noastră tradiţională, şi cu 80 de bani mai ieftină ca la magazin, spune tânăra care stă la vânzare.

„La început eram aşa dezamăgiţi, că duceam pâinea numai la Sibiu şi în sat nu vindeam deloc. Apoi, deodată, în câteva zile, numărul clienţilor a crescut de la 1 la 100.

Prăjituri săseşti şi alte plăcinte pleacă săptămânal la târg la oraş, la doar 28 de kilometri de Hosman. „Sper să ajungem la rentabilitate”, spune Gabriela serioasă. De altfel, producţia nu e un scop în sine. În curtea Morii, Gabriela a organizat târg, sărbători ale satului, şi primeşte grupuri de turişti la picnicuri cu pâine proaspătă şi bucate locale.

Cât am stat de vorbă, dulapul din magazinul de altă dată s-a golit. Sătenii au veni câte unul, ba pe jos, ba cu bicicleta, şi au plecat bucuroşi. Gabriela porneşte cu pâinea spre Sibiu, iar noi ne oprim puţin la biserica fortificată, unde se distinge albastră-violacee, înaltă, cu coloane pe verandă, casa Gabrielei, cu afişe de activităţi culturale la poartă – casa unor adevăraţi pionieri.

 

 

 

Zestrea de lângă biserici

Era o zi rece de toamnă, dar pădurile încă îşi mai păstrau tivurile roşii-aurii. Ceaţa pastela satele prin care treceam, colonizate după 1100 de o populaţie germană, saşii. Ei au adus aici un nou tip de cultură şi arhitectură, au schimbat compoziţia etnică a zonei, au adoptat Reforma Luterană, cu principiile ei austere, şi ne-au lăsat, la două decenii după ce comunitatea practic s-a evaporat din România, o bogăţie de vestigii medievale, renascentiste şi baroce de un farmec inegalabil – toate conservate prin sărăcie.

Spre aceste sate se îndreaptă vizitatorii occidentali, spre aceste sate, rămase curate, nemodernizate şi cuibărite între dealuri verzi şi primitore, arată prinţul Charles, spre aceste sate mă îndrept şi eu, pe drumul de la Mediaş la Agnita. Un indicator ne trimite spre Biertan, una din cele şapte biserici fortificate săseşti care au intrat în patrimoniul UNESCO, şi spre cele câteva locuri de popas pe care le-am descoperit „asortate” cu restul peisajului: adică pline de atmosferă, istorie, de autentic.

Primul asemenea popas e un „castel” descoperit pe internet, la Aţel, în fosta casă parohială. Fundaţia Urgent a concesionat de la Biserica Evanghelică două case parohiale în ruină, le-a reparat, restaurat şi amenajat, iar acum primeşte acolo oaspeţi.

La Aţel ne întâmpină, îmbrăcată din cap până în picioare în negru şi cu şort alb, Justina. Mămoasă, timidă, priceputa bucătăreasă ne-a pus în faţă un festin, care a culminat cu o tavă de varză umplută cu carne, care se iţea rumenită de sub sosul înmiresmat. Masa, acoperită cu pluş roşu, scaunele stil, candelabrele somptuoase şi pictura expresionistă care acopera toţi pereţii creau o atmosferă barocă excentrică. Restul casei, cu duşumele patinate, sobe zdravene, laviţe şi dulăpioare, cergi, ceramică, anticariat de tot felul, lucrături populare în lemn, trimiteau la autohton. În faţa porţii masive, cu arhaica ei clanţă, câteva jilţuri aşteptau la umbra unui copac din care atârnau candelabre cu lumânări, creând o atmoesferă feerică.

Autoarea acestui decor este Ioana Crăciunescu, o actriţă şi poetă generoasă, care a făcut din casa descoperită în 2005 – cu acoperişul spart, fără ferestre, plină de gunoaie şi cu pivniţa boltită îngropată sub un metru de clisă de cartofi mucegăiţi – un proiect extrem de personal. „Poţi găsi în fundul grajdului un mânz nenorocit, dar vezi pursângele din el. Aşa a fost şi cu casa asta”, spune Ioana, pe care o prind cu greu între turneelele ei de la Paris şi New York . Brunetă şi smeadă, cu ochii mari şi expresivi,  Ioana rămâne artistă până la capăt şi când e vorba de investiţiile de 300.000 de euro din Transilvania – la Pelişor şi aici, la Aţel, unde a trebuit inclusiv să proptească dealul care o pornise la un moment dat la vale cu clădire cu tot.

„Franţa mi-a dat experienţa necesară ca să învăţ să respect trecutul. Dacă nu vedeam cum acolo se păstrează fiecare pietricică, poate nu mă apucam să salvez parohiile”, spune ea. Visul său e să găzduiască aici festivaluri şi reuniuni culturale. Festivitate pentru popasul de la Mediaş al trenului regal, seară de film Radu Gabrea cu sala plină la căminul cultural, tur pentru copiii de la şcoală, care au venit cu directoarea „ca la muzeu”, caravană de căruţe din Franţa şi „burse selective” pe care le acordă unor creatori, ca să stea să lucreze în tihnă – Ioana le-a făcut exclusiv pe speze proprii, prin Fundaţia ei, „Urgent”. În rest, o agenţie de turism organizează sejururi călare pentru grupuri de străini, cu popas la Aţel. O întreb cum rezistă financiar şi îmi răspunde simplu: „Nu regret nici o secundă. Numai faptul că văd casele restaurate mă împlineşte”.

Cât de nelucrativ ar fi conceptul ei de „turism selectiv”, orice mod de a puna în valoare moştenirea săsească  din satele sibiene e mană cerească. „Casele parohiale săseşti, îmi explica Steffen Mildner, dar şi alte clădiri precum şcolile şi grădiniţele comunale sunt clădiri excelente. Utilizarea lor e unica şansă de a păstra şi întreţine bisericile în sine”.

 

 

 

Satul dintre vii

Cu o vară înainte, mersesem pe jos de la Nemşa la Richiş, peste deal. Momentul în care am ieşit din pădure, pe culme, şi am zărit satul, o să-mi ramână mereu întipărit în memorie. Ghemuit între vii (din păcate, în paragină), într-o căldare înconjurată de dealuri verzi, neatinse de om, satul, cu acoperişuri intacte de ţiglă, cu turnul bisericii fortificate în mijloc, era imaginea vie a pitorescului romantic. Se spune că richişenii erau oameni orgolioşi, şi că în sat se făcea un vin atât de bun, că nici o căruţă cu butoaie care trecea pe aici nu pornea mai departe fără să le fi umplut.

Aici vom prânzi, la doi olandezi care au recuperat o casă parohială a Bisericii Evanghelice, şi o ţin deschisă pentru oaspeţi. Înainte de a-i vizita, am dorit însă să repet experienţa – mereu unică – de a face un tur al bisericii fortificate, doar de dragul de a-l mai asculta o dată pe curatorul ei de 79 de ani, Hans Schaas. Biserica de 500 de ani, cu o clopotniţă îngropată în guano de liliac şi găzduind încă mecanismul nefuncţional al orologiului, devine, prin intermediul lui Schaas, un loc de basm, băntuit de fantoma Omului Verde, pe care curatorul sas îl descoperă în toate nervurile de viţă sculptate pe stâlpii din biserică. Green Man, personaj din mitologia celtică, apare însă pe alocuri extrem de explicit, alături de alte reprezentări originale sau tulburătoare. Cu vorbe de duh, amestecând istorii hazlii, legende locale, propriile interpetări istorice şi multă imaginaţie, Schaas face mult mai mult pentru locul de care are grijă decât să comunice nişte date serbede. Te face să te îndrăgosteşti de el.

Cum ieşi din biserică, ajungi în curtea pensiunii Timmerman şi, imediat, păşeşti într-o altfel de casă.

Pensiunea olandezilor e fără pretenţii, dar e frumoasă, luminoasă şi curată. Baia cochetă e pe culoar, dar acest mic inconfort e compensat din plin de ambianţă, de colţurile pe care poţi să-ţi odihneşti ochii, de la soba masivă de tuci din mijlocul salonului la lemnăria veche, vopsită îngrijit, a ferestrelor, prin care lumina cade dulce, ca în picturile maeştrilor flamanzi, de la gutuile orânduite pe bibliotecă la tablourile cu detalii de arhitectură transilvăneană sau la rafturile cu bunătăţi din grădină, puse la borcan pentru iarnă.

Soţii Tony şi Gerrit Timmerman ne-au aşteptat cu masa (inclusiv un irezistibil platou de prăjituri de casă ardeleneşti), dar şi cu incredibila poveste de iubire dintre doi venetici şi un loc uitat de lume din Ardeal. „Am trimis ajutoare în România după revoluţie şi, după un timp, ne-am trezit cu o invitaţie la Mediaş, unde ajunsese pachetul nostru, aşa că am venit, cu cei trei copii. Era august, oamenii lucrau la câmp cu caii şi cu coasa, natura era splendidă… părea totul ireal, parcă aterizaserăm într-un film”, povesteşte Tony.

După un an cumpărau o casă de vacanţă, în anul 2000 localnicii i-au rugat să preia barul şi magazinul din centru, s-au implicat în viaţa comunităţii şi apoi, într-o zi, când lucrau să descarce şi să depoziteze ţigla nouă adusă de Fundaţia Mihai Eminescu pentru acoperişul bisericii, au ajuns în pivniţa casei parohiale. „Când am terminat, i-am spus soţului meu, Gerrit: poţi să încui şi să mă laşi aici. Eram îndrăgostită de casă”, spune Tony.

Cei doi s-au gândit să dea o întrebuinţare vechii clădiri cu ziduri groase şi pivniţă boltită, aşa că au amenajat o pensiune. Renovarea au făcut-o cu oameni din partea locului, uşile le-au dus la Biertan, la un atelier.

Una peste alta, Timermanii sunt acum principalul angajator din Richiş, cu 10 oameni care lucrează la magazin, la bar, la pensiune şi la nou deschisul camping de peste drum.

Despre turismul local, Tony şi Gerrit cred că are un potenţial strivitor. „Oamenilor le place aici, vin pentru o zi – din Germania, Anglia, Austria, Elveţia – şi nu vor să mai plece niciodată”. Ceea  ce îi atrage pe toţi e trecutul incredibil de bine păstrat şi încă viu. „Franţa e încântătoare, dar nici pe departe aşa de frumoasă ca aici. Iar acolo, un sătuc mic ca ăsta ar fi abandonat, pe când aici satul trăieşte.”

Soţii Timmerman nu sunt singurii străini care simt aşa despre Richiş. Englezoaica Lucy Abel Smith, care are o casă de vacanţă aici, a sponsorizat, împreună cu prietenii, reparaţii la biserică. La capătul satului, pe faţada unei case săseşti renovate e pictat cu înflorituri numele Casei Noah, o pensiune cu caracter, de unde poţi pleca în drumeţii prin toată ţara, organizate de Paul Hemmerth. L-am cunoscut pe Paul, operator şi ghid, stabilit în Germania, tot anul trecut, dar casa lui cu acareturi, plină de mobilă şi obiecte vechi şi cu o superbă curte interioară e acum închisă, până la primăvară.

Plec din Richiş cu dorinţa imensă de a găsi şi eu o casă veche, şi să ajut la păstrarea acestui loc. Cel mai mult, de fapt, mi-ar plăcea să văd viile de pe dealuri replantate şi vechile îndeletniciri ale locului reinventate, ca să alimenteze un turism sănătos şi localnicii să fie din nou orgolioşi.

 

 

 

Capăt de drum

Plecând din Richiş ne oprim la Biertan, una dintre primele aşezări transilvănene, devenită după reforma luterană centru episcopal al saşilor.

Urcăm pe scări acoperite, pe culoare de ziduri şi pe sub portaluri până sus, în incinta ovală a cetăţii, care veghează satul de pe o înălţime stâncoasă. Biserica este – incredibil – închisă în sezonul rece, aşa că mă mângâi cu amintirile prietenosului tur ghidat richişan, în timp ce admir soarele tomnatic printre frunze şi ating piatra multiseculară. Pe lângă noi trec turişti străini, atraşi de blazonul de monument UNESCO, sau pesemne de vestitul amvon sculptat al lui Ulrich, de ameţitorul tavan cu nervuri sau de fascinanta ferecătură a uşii de la sacristie. Ar fi frumos să fie primiţi cu porţi deschise sau cu pensiuni fără termopane. Dar nu sunt. Nu suntem nici noi, deci mergem mai departe, în următorul sat, acolo unde se termină drumul.

La o cotitură, unde ne-am oprit să facem fotografii, Copşa Mare se iveşte, în culori discrete, la poalele unui deal împădurit, printre firişoae albe de fum.

„Luni de zile vizitasem sate în Transilvania, dar ăsta a fost de departe cel mai bun”, povestesc Giovanna şi Paolo Bassetti, cei doi italieni care ne aşteaptă la Copşa, să le vedem casele salvate de la ruină, acum pensiuni rurale de lux, şi să le auzim povestea de iubire cu satul de la capătul drumului.

„Era un paradis: peisajul extraordinar, biserica, atmosfera din sat, casele intacte, fără construcţii din alea oribile, doar câteva termopane, şi, probabil cel mai important, faptul că era, la propriu – o fundătură”, spune Paolo.

Luăm cina în bucătăria ca-n reviste a soţilor Basetti, sosiţi într-o vacanţă de la Buenos Aires, unde locuiesc. El, un industriaş expansiv, cu o figură veselă, ea dintr-o familie cu preocupări artistice – cu un chip boticellian, aristocratic.

Ne aflăm în prima casă pe care au renovat-o la Copşa Mare, iar Paolo, în al cărui ton amuzat se simte admiraţia, relatează momentul coup-de-foudre cu această construcţie suplă şi bine proporţionată. „Giovanna a văzut-o şi a spus: «Vreau casa Asta». Bine, dar e o ruină, stă să cadă, am zis eu, iar ea: «Ba nu, asta e casa pe care am cautat-o toată viaţa!»”

A urmat aventura restaurării, scândură cu scândură, olan cu olan, folosind meşteri locali („Suntem ridicol de stricţi cu asta, chiar dacă înseamnă să refacem şi trei ori un lucru”). Investiţia a fost uriaşă („Nu o vom recupera niciodată”, spune Paolo ferm, dar fără nici o părere de rău). Tot ce a însemnat beton a fost eliminat, bârnele putrede au fost completate, nu înlocuite, geamuri termopan fără rame au fost inserate cu măiestrie în stâlpi seculari („the stâlps”) şi izolate nu cu spumă, ci cu lemn, sub acoperiş s-a instalat termoizolaţia şi pe interior încă un rând de olane, „ca să se vadă exact cum fusese înainte”. „Lumea zicea că suntem nebuni!”, spune Paolo gsticulând larg, în timp ce mă conduce, pe scări abrupte cioplite după cele din vechile clopotniţe, prin dormitorul cu o cadă dungată într-un colţ şi apoi în „cinematograful” rustic – o canapea pe un planşeu suspendat care se opreşte în gol, cu proiecţie pe peretele alb din faţă. Totul e într-adevăr o nebunie – o nebunie frumoasă.

Cuplul are acum trei case refăcute şi deschise pentru oaspeţi, o a patra în lucru, o fierărie, un grajd (cu un deal pentru călărie şi mai ales pentru conservarea peisajului) şi planuri pentru un restaurant cu o bucătărie ultramodernă, dar cu mâncăruri tradiţionale. Toate astea, pentru a promova un turism care să încurajeze, nu să distrugă specificul local, autodevorându-se.

Îmi aduc aminte ce spunea Steffen Mildner despre satele săseşti: „Dacă jumătate din sat a fost modificat, s-a dus satul, atmosfera se pierde şi nu mai poţi să faci turism”.

Nu ştiu dacă să râd sau să plâng ascultând cum, pentru a păstra Copşa Mare intactă, şi cu potenţial pentru viitor, cei doi soţi s-au luptat cu mentalităţile, cu primăria (şi „the consilieri”), cu invazia materialelor moderne, cu lipsa de speranţă a localnicilor”.

„Oamenii nu au respect pentru propriile tradiţii. Nu dau doi bani pe bucătăria lor, le e ruşine cu ce mănâncă. Noi servim doar reţete locale, mai puţin usturoiul, şi oamenii sunt mulţumiţi”, spune Paolo. „Aducem turişti oribil de bogaţi, care au văzut multe locuri unice, cu natură, biodiversitate… Şi ce facem? Îi punem în căruţă strâmbă, cu un cal într-o ureche, şi îi trimitem sus, la ciobanul pe care îl ştim, îi spunem că noi aşa ne simţim bine. Şi deodată ne trezim cu un bucătar londonez care vine să întrebe de nu ştiu ce brânză se face pe aici.”

Giovanna, care a învăţat româneşte, încearcă să le arate sătenilor prin puterea exemplului ce valori au la îndemână.

„S-a dus vestea că noi cumpărăm orice obiect vechi de care oamenii vor să scape şi ne-au adus o mulţime”, spune Giovanna. „Când am deschis prima casă, sătenii au stat la coadă să o viziteze şi să-şi vadă lucrurile. Şi au văzut lăzile de zestre, pe care ei le puneau pe foc, cum pot să arate. Acum nimeni nu mai vinde lucrurile, le păstrează!”

Aerul ne taie plămânii pe cele câteva zeci de metri până la locul unde vom dormi – în Casa Verde. Un respect religios pentru trecut, dar şi nenumărate detalii inspirate, au făcut dintr-o simplă locinţă de ţară un refugiu cald, original şi elegant, care ne aştepată cu un foc zdravăn trosnind în cuptorul-şemineu. Movila veche recondiţionată, pânzeturile adunate de prin lăzi de zestre se îmbină perfect cu designul nou, dar adaptat locului, şi cu cele câteva accente moderne. Giovanna s-a ocupat personal de fiecare amănunt, de la masca de calorifer cioplită în lemn la cea de piele care ascunde firele electrice, la dungile pictate pe exteriorul căzilor cu picior, la ferecăturile „originale” făute la Mureş sau la chiuveta din metal bătut meşterită de un ţigan. A încercat să facă nişte chiuvete de ceramică şi la Horezu, iar la Mediaş comenzile ei au pus pe picioare o făbricuţă de cahle falimentară. Paolo povesteşte cu haz despre pasiunile de colecţionară maniacă ale soţiei: „the farfurii”, „the cânepă”, dar cu fiecare, morala e aceeaşi: oameni locului au şi pot face lucruri de preţ, frumoase şi vandabile, pe care însă nu le apreciază.

Casa în care dormim la Copşa e exact locul pe care îl visam la începutul drumului meu. Nu e însă chiar în Sibiu, nu se prea încadrează în buget şi e un caz ieşit din comun. Agenţii internaţionale includ deja destinaţia pe lista lor, în timp ce  turiştii români ajunşi aici au plecat supăraţi că n-au voie să parcheze maşina chiar în curte. Mildner mă avertizase, când am vorbit despre puţinătatea modelelor de bune practici în renovare la sat, că ceea ce se întâmplă la Copşa Mare „nu se pune”, pentru că e irepetabil. Paolo şi Giovanna au investit aici foarte mult, fără să aibă aşteptări (afacerea abia acum îşi acoperă cheltuielile curente), iar viziunea lor e una pe termen foarte lung.

Poate că un asemenea grad de confort în fundul Transilvaniei, asemenea rafinament şi perfecţiune nu se pot crea uşor. Dar ceea ce mi se pare lesne şi chiar bine de repetat e gestul de a păstra trecutul pentru a-ţi asigura cu el viitorul şi o calitate mai bună a vieţii.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*