În mijlocul lumii dezlănțuite

Seara, electricitatea erupe multicolor și aprinde Tokyo-ul; văzută de sus, metropola pare un nesfârșit ocean urban. Foto: Getty Images

Tokyo la persoana întâi: pe repede înainte, scene dintr-o scurtă viață de gaijin.

Alexandra Popescu

Intro
Blindatul roz metalizat cade cu o bufnitură pe banda de bagaje. Zeci de rude multicolore îi urmează. Mă simt ca-n „Pierdut printre străini”, ca nefericiții aceia cu inima strânsă și punga de cocaină lipită de corp la vamă. Eu am doar un salam de Sibiu în geanta de cală. Pe care l-aș fi declarat dacă Ministerul de Externe japonez n-ar fi inclus carnea în aceeași categorie cu explozibilii și drogurile. Mi-am zis că adevărul e relativ. Vameșul japonez mă interoghează puțin ca să se asigure că n-am venit să fiu omul străzii în Tokyo. Scap cu fermoarul nedesfăcut.
Mă așteaptă ca pe oamenii de afaceri, dar afișul e colorat cu inimioare. Sora mea, Cris, are părul foarte creț și asta magnetizează privirile japoneze din metrou de opt ani încoace, de când sora mea mai mare trăiește în capitala niponă. Gil, logodnicul ei hondurez, este el sabor tropical al cuplului, un geniu al ingineriei, care zâmbește mereu și jonglează cu spaniola, engleza și japoneza.

Scena 1
Domnișoara e plătită doar ca să dirijeze oamenii în lifturi. Glasul ei pițigăiat-politicos se stinge și ne trezim în obscuritatea luxoasă a liftului vitezoman. Timpanele încă îmi pocnesc când ajungem la etajul 56 al clădirii Roppongi Hills, cel mai bun loc din care să-ncerc să cuprind orașul cu privirea. Sunt ca-ntr-un observator astronomic, dar aici vederea e panoramică, spre o galaxie 3D de lumini și siluete de oțel care se întrec în înălțime. De sus, văd cea mai pură expresie a erei umane. Ziua, Tokyoul bate în gri metalizat, dar în întuneric, de la înălțimea asta, milioanele de ferestre luminate emană o căldură aparte. Oare cu ce ocupă în seara asta cele peste 13 milioane de suflete din metropolă? Eu sunt ocupată cu o hartă mentală, din ce în ce mai ambițioasă: mâine vreau să văd turnurile alea din stânga, poimâine stadionul din depărtare, până plec vreau să traversez Rainbow Bridge, podul care traversează Golful Tokyo. Nu țin cont însă că scara e greșită, timpul e scurt, și de aici orice distanță pare mult mai accesibilă.
În lounge-ul de la același etaj, decorat cu motive egiptene, lumina e discretă, meniul subtil, ca să nu distragă atenția de la priveliște. Prețurile cam piperate îmi reamintesc că geografia poate costa mult câteodată. Mai sus, turiștii mai puțin zgârciți plătesc ca să pășească pe Sky Deck, la 270 m deasupra nivelului mării, mare cât un heliport, unde geamurile nu pun probleme blițurilor. Cobor cu liftul. Orașul mă înghite din nou.

Vezi mai multe poze cu Tokyo aici.

Scena 2
În gând am botezat-o Yoko. Privește șarmant, fără zâmbet, cu ochi ghiduși. Trei flash-uri se declanșează instantaneu. E o Scarlett O’Hara, cu tivul mutat ceva mai sus, o suprapunere de crinolină, dantelă, volane și puf. Roz. E o Lolită căreia nu-i poți ghici nurii. Pozează în fața turiștilor, a jurnaliștilor străini, a bloggerilor de modă. De rușine, și eu îmi tot contorsionez încheietura ca s-o pozez din podul palmei, discret. Cel mai probabil adolescenta japoneză vine aici în weekend, să se vadă cu prietenele care și-au parcat la grămadă valijoarele cu imprimeuri Hello Kitty. În ele își transportă costumele, în care se schimbă fie în toaletele din stațiile de metrou, din magazine, fie în spații de închiriat dotate cu fiare de călcat și ondulatoare de păr, de unde ies transformate în obiective turistice ambulante.
„Hai să vedem oamenii”, îmi spusese Gil la micul dejun. Eu am pus ochii pe Yoko, dar mai sunt sute de tineri ca ea pe podul din Harajuku, o pasarelă excentrică cu cyber-punkeri, fani ai goticului, ai benzilor desenate, și nu numai. Îmi place ciudățenia lor asumată – gravitează în jurul propriilor obsesii, iar curioșii, în jurul lor. Se expun lumii și se ascund de regulile impuse acasă și de societatea japoneză, poartă pseudonime și preferințele lor dictează vitrinele magazinelor din zonă. E o bulă în spațiu în care gura lumii nu contează și teribilismul lor a transformat Harajuku într-un brand mondial.
În peisaj, cartierul răsare brusc. În stânga, pădurea care duce la templul shintoist Meiji Jingu e ca liniștea de dinaintea furtunii – verdele de nepătruns al celor 170.000 de copaci donați la începutul secolului al XX-lea în memoria împăratului Meiji și a soției sale de oameni din întreaga țară stabilizează pulsul și mă pregătește pentru Harajuku și Omotesando, unde rezerva de oxigen scade vertiginos. În dreapta, începe canionul comercial Omotesando, o zonă șic, numai bună de tânjit pe lângă vitrinele exclusiviste.

Scena 3
„8 etaje de japonezi arătoși”, așa m-a momit Cris în magazinul pseudo-club Abercrombie&Fitch. Tokyo e foarte convingător – m-a transformat și-n turist de magazine. E deja știut: luăm liftul ca mai apoi să inspectăm la pas fiecare etaj – treptele sunt luminate, pereții acoperiți cu fresce se disting vag în întuneric, Lady-Gaga bubuie în difuzoare.
Cuminți, asistenții de cumpărături împăturesc tricouri. Înalți, bronzați, coafați rezonabil, aproape atrăgător, feți-frumoșii niponi sunt aparent atent selecționați de companie. {i contribuie, ca mai toți angajații din magazinele japoneze, la zgomotul de fundal. „Irasshaimaseeeee!” („bine ați venit!”) este replica care mă bântuie opt etaje la rând, pe care orice angajat, fiecare angajat mi-o servește cu o frecvență înspăimântătoare și pe o frecvență diferită de vocea lor normală, indiferent dacă mă privesc sau aranjează marfa în rafturi.
Fără vreo sacoșă, ies totuși marcată olfactiv. Abia în aerul nopții îmi dau seama că trăsnesc a parfum de la o poștă – am devenit o reclamă ambulantă a aromei A&F, care inundă întreaga clădire, într-un soi de marketing care-ți întărâtă instinctele primare prin gurile de aerisire.

Scena 4
„Două ore sunt OK?”
„Da’ ce facem două ore? Nu cred că ne trebuie atât.”
Comandăm și băutura inclusă în preț. Urc treptele cu gresie albastră lucioasă și deschid ușa de termopan indicată. Cris și Gil sunt în largul lor. „Uite, e dezinfectat, resigilat”, îmi zic, dându-mi microfonul. Am dat dușul sub care cânt de obicei pe o rezervă capitonată de 2 pe 2. Catifeaua tocită a colțarului pe care ne așezăm scârțâie la cea mai mică foială. Tehnologia: televizorul – o cutie obeză veche cu purici – dar și tablete cu playlist-uri. O masă de cafea se lăbărțează în restul spațiului. Două ore mai târziu, mai voiam, deși toți trei ajunseserăm ca Bee Gees, în varianta grunjoasă. Nu s-o fi auzit prea bine în aerul expirat, dar în cutia asta poți să-ți deșerți nestingherit nebunia, folosind cuvintele altora.
Într-un respiro pe culoar, încep să-mi spionez vecinii. Împătimiții de karaoke se disting cu greu în întuneric – soliști și backing-vocals, unii dansează pe mese, alții stau deasupra farfuriilor cu bețișoarele într-o mână și microfonul într-alta, cu aer de vechi mușterii, se aplaudă reciproc. Ieșim și sunt ca o cârtiță la soare, răgușită, răvășită, dar mai ușoară. Dacă m-aș muta în Tokyo, cred că aș deveni rapid dependentă de realitatea asta de închiriat cu 20 de euro/oră.

Scena 5
Paharul meu cu apă e singurul de pe o masă plină de beri Asahi. Mă uit în dreapta – o japoneză vopsită, acum deja tradițional, într-un șaten ce se vrea european, îmi zâmbește stingher, dar complice; simt că ar vrea să intre în vorbă cu mine, dar amândouă știm că n-o să meargă; așa că și ea se joacă cu mobilul cocoșat de ștrasuri. Pe fundal, mâncarea apare pe bandă rulantă din spatele barului; în loc de scaune stăm pe navete de bere, dar pe perete sunt două televizoare cu ecran plat, cu programe pe alese: baseball sau entertaining japonez de sâmbătă seara – un hibrid de reality-show și stand-up comedy. Alți doi occidentali pescuiesc cu bețigașele tăițeii soba; nici cu ei n-o să meargă, n-am curaj să-i invit la masa noastră.
Zumzetul festivalului anual de samba din Asakusa se stinge abia acum, seara, pe Koen-dori. Cris și Gil s-au întâlnit cu Renato, un vechi prieten peruan. Și cu colegii lui de la lucru. Care mai culeseseră alți doi japonezi pasionați de ritmuri braziliene. Cu ei încerc acum să mă înțeleg. Ne țipăm peste masă, prin fumul de yakitori (frigărui de pui) și aburii de alcool, frânturi de engleză și japoneză. Mă interoghează entuziaști.  Comesenii îi tot spun lui Gil să-mi amintească că sunt niponi get-beget, nu chinezi.
În fața mea stă Kohei, care își umflă pieptul și-și expune țanțos tricoul cu Batman luat pe 3 dolari din Thailanda. Zâmbește cu toți dinții, iar albul lor contrastează puternic cu îmbujorarea stârnită de bere. Îmi vorbește despre viața lui mereu pe fugă din Tokyo, despre ușurarea cu care primește weekendul, îmi spune că e păcat că n-am venit în sezonul meciurilor de sumo din domul din Ryogoku. Lăudăm împreună înghețata de ceai verde de la Ajitetsu, unde poposiserăm chiar cu câteva ore mai înainte. Îi mărturisesc că gustul sărat al cornetului care se rupe în fulgi îmi amintește de desertul de la dozator din copilăria mea postcomunistă. Kohei nu știe unde vine România, dar curiozitatea lui crește cu fiecare amănunt pe care mi-l cere.
Hotărât lucru, în preajma izakaya-urilor – bărulețele prietenoase care servesc și de-ale gurii și care, în Asakusa, își scot mesele pe caldarâm – japonezii își păstrează uniforma monocromă de lucru, dar își leapădă vorbele scrobite. Pe promenadă mai trece, cu aer de inspecție, câte o mașină de lux albă cu geamurile lăsate și priviri ascunse în spatele lentilelor fumurii. „Yakuza – doar ei au voie pe aici”, îmi șoptește Kohei.

Scena 6
10:30 a.m.

În Omorimachi peronul e micuț, în bătaia soarelui, și prea puțin comercial: obișnuitul automat cu cafea la doză și Pocari Sweat, pseudo-apa care promite să-ți compenseze transpirația cu minerale. Aici, trenul local vine aproape gol; scaunele sunt comode, tapisate. Cris se întreține cu smartphone-ul ei, în timp ce o mamă cu fiica sa ce stau vizavi ne țintuiesc cu privirile curioase; eu mă holbez la pantofii lor butucănoși, ele la părul prea ondulat de aerul umed, eu la năsucurile cârne, ele la geanta prea plină; meciul vizual să fi tot ținut 11 minute.

17:00 p.m.
Mănușile albe sunt făcute pentru împins. Mă țin cât mai departe de forța de compresie a polițiștilor, așa că mă încadrez cât mai atent la coadă, pe peronul semnalizat și numerotat din Shinagawa. Câte uși, atâtea culoare. Cocoțată pe o platformă pătrățoasă, o polițistă cu bretonul precis tuns și privire pătrunzătoare veghează și orientează furnicarul. Peste calea ferată, în vitrina de la Soup Stock, o japoneză venerabilă își soarbe cina timpurie, poate mai mult programată de expres, și nu de foame.
Nu sunt sigură că m-am urcat în ce trebuie, dar fie ce-o fi. Am o credință de nestrămutat în hartă și intuiție. Abdomenul încordat, spatele drept, buricele degetelor abia ating bara de sus – vagonul e deja vidat, corp lângă corp, am trei respirații în ceafă și-un ventilator în creștet. Un tânăr cu fața luminoasă zâmbește din șirul de afișe de pe pereți – m-a învățat Cris, e reclama pentru epilat la bărbați; alături, o doamnă vigilentă recomandă o firmă de detectivi-femei. Am luat-o bine, mă liniștesc monitoarele luminoase bilingve care indică stațiile. Trenul tot trece din subteran la suprafață, unde din fugă văd cum se aprinde seara pe străduțele aglomerate. Pe altă linie, elegantul Shinkansen nu se dă în spectacol și înaintează la viteză timidă, până iese din oraș.

22:00 p.m.
În vagonul ăsta nimeni nu pierde timpul. Din stânga răzbate un damf de bergamotă și cafea – tânăra în haine de serviciu își agresează ecranul telefonului, țintind un scor mai bun la jocul Angry Birds. Telefonul pare membrul suplimentar obligatoriu – n-ai voie să vorbești la el în metrou, dar omoară plictiseala. Alții citesc. Ce, nu pot spune, și nu neapărat din cauza barierelor lingvistice. Copertele, din ziare, piele sau în modele 3D, mai ridică o barieră. Există o întreagă industrie de papetărie care protejează intimitatea literară niponă.
Umărul începe să-mi zvâcnească. A amorțit mai mult din cauza unui nu-știu-ce-să-fac penibil decât sub greutatea capului vecinului. S-a întâmplat acum 7 minute. Inocent, s-a prăbușit pe mine; mecanica trenului îl mai face să tresalte în somn. Un frison a respins întâi gâdilitura părului sârmos pe piele; apoi m-am obișnuit cu căldura lui cerebrală. Acum am doar o amorțeală și o admirație profundă – e visul oricărui insomniac.

Scena 7

Dubla 1
„Lăsați-o. Să vedem, se prinde?”
Gil îmi urmărește sceptic mișcările mâinilor. Parcă pipăi un bibelou de porțelan, așa încerc să desfac acel onigiri. Am fost avertizată că atât gustul, cât și tehnica scoaterii ambalajului se dobândesc în timp. Dibui banda detașabilă de pe mijloc și triunghiul verde e, în sfârșit, al meu. Și e întreg. Urale. Orezul compact și lipicios face concurență chiflei occidentale. Umplutura, în cazul meu, e cu somon. Foaia de nori (alge) e crusta sărată, crănțăneala cu gust de mare. Gălușca asta fragilă, strânsă într-o geometrie precisă, e una dintre cele mai populare gustări japoneze și, pentru un occidental, una dintre cele mai misterioase prezențe de pe raftul supermarketului. Vine fără instrucțiuni.

Dubla 2
Peștișorul înaintează ritmat, silențios. Prea banal, îl las să treacă. Înhaț următoarea farfurie de pe banda rulantă; nici sushi-ul ăsta nu-i mai consistent, dar farfuria e mai dichisită – în meniu, porțelanurile cu onduleuri aurii sunt mai scump cotate, deci așteptările cresc. La prânz, întregul restaurant gravitează în jurul acestui circuit electrificat cu pește crud și nu numai. Wasabi-ul pișcă, ceaiul verde curge generos din robinetele care ies, la distanțe optime pentru fiecare client, din bar. După ospăț, cu ambele mâini pe scanerul de veselă, chelnerița numără farfuriile multicolore, dar îmi întinde nota abia după ce primește și un bip aprobator al aparatului.

Dubla 3
Beculețele clipesc în roșu pe panoul de la intrare, semn că trei oameni aproape și-au terminat prânzul. Stau la rând, cu mâinile încleștate pe bilet; am avut nevoie de translator ca să-l cumpăr de la automatul care ține loc de meniu în holul restaurantului și care reglează atent compoziția mesei și intensitatea gustului – chiar și ceapa, usturoiul și uleiul au mai multe butoane dedicate. De 60 de ani încoace, la Ichiran nimic nu-ți distrage atenția de la castronul cu Tonkotsu ramen, o supă consistentă cu carne de porc și tăiței, împrumutată din bucătăria chineză. E ca-ntr-un confesional, dotat cu scaun de bar și ceva mai multă lumină. Pe Cris și Gil îi văd doar parțial – fiecare cu separeul său de lemn, în care abia ne întindem coatele. În față, confidențele se fac scurt: storul de bambus se ridică, o mână se întinde după comandă, apoi dispare. Puțin după, castronul e împins pe tăblie, zăresc prin spațiul îngust un brâu de chelner, apoi sfârșitul unei reverențe; jaluzeaua cade. Căldura supei tămăduiește, fâșia animală cedează ușor presiunii bețișoarelor, fideaua nu doar asistă gustul, ci capătă propria personalitate.

Dubla 4
„Creveții sunt vii și până mor în fiertură, te cam stropesc; nu vrei să vezi asta”, îmi spune Cris. Lădița cu ingrediente vine doar cu legume, pui, tofu și prăjiturelele din orez mochi. O japoneză cu chip blând și coc țeapăn toarnă zeama kakejiru, baza pentru supa udon, într-un vas de metal, deasupra unui reșou. Între timp, Hane-san, energeticul septuagenar nipon care ne-a invitat la cină, mă întreabă una-alta. Japoneza e o limbă magică – traduse, monosilabele mele se întind pe zeci de secunde. În română, pentru întrebările lui care-mi par foarte alambicate, sunt de ajuns două-trei cuvinte. În ciuda reasigurărilor, îmi suspectez translatorul de infidelitate.
Cât fierbe puiul, brânza tofu înmuiată în ulei de susan mă ține ocupată. Berea Asahi, nu prea tare, e prilej de „kanpai”, toastul tipic. Înainte să plecăm, personalul ne face poze, după care își amintesc că n-am primit desert. Suntem forțați înapoi spre masă și primim struguri și pepene roșu, luxul glicemic suprem, dacă mă iau după preț.

Dubla 5
Clipește des și amabil, dar mă aștept să-și piardă răbdarea cât de curând. M-am înscris la o oră de Chano-yu sau ceremonia ceaiului la hotelul Okura și încă mă lupt cu antreul dulce wagashi, un fel de spumă de primulă zaharisită, mare cât o chiftea. Politețea spune că toată lumea trebuie să termine de mâncat înainte de ceremonial, și maestra mă tot aprobă din cap, doar-doar o să mestec mai repede. În chimonoul de culoarea oului de rață, ea prepară și servește ceaiul, disciplinat, fără explicații, cu multe mișcări în plus, artistice. Deși proaspăt făcute, ceștile de ceai sencha și matcha nu frig, verdele cald e semitransparent, amărui.

Scena 8
Mă văd cu Toto de câteva ori pe zi, un Quasimodo ivoriu; se vede clar că știe multe. Prima dată m-a intimidat, mă gândeam că nu-i pot face față, nu-l pot controla. Zăboveam în cadrul ușii de la baie, nu mă hotăram să intru; așa că pentru siguranța mea, Cris a scos din priză toaleta inteligentă, și toate butoanele au devenit inofensive. Dar Toto e peste tot în Tokyo, așa că am avut nevoie de un tutorial, ca să văd ce poate: jeturi de apă, aer, țintă, viteză, zgomot de fundal. Pe scurt, nu face decât ce-i spun. Am devenit domestici.

Scena 9
E prima zi cu cheia de gât și Cris mă tot sună de la serviciu, cu îngrijorare maternă. Sunt pe cont propriu, dar nu mă simt deloc singură: cartierul Asakusa, la origini un sătuc de pescari pe malul Râului Sumida, duduie de viață. Din pragul impresionantei Kaminarimon (Poarta Tunetului), un râu localnico-turistic curge către cel mai vechi templu al capitalei, Senso-Ji. Dar și tentațiile curg în drumul spre lăcaș – o iau drept, pe Nakamise-dori, strada plină de buticuri cu obiecte mai mult sau mai puțin utile, totemuri superstițioase și standuri cu mâncare. Mâini occidentale cercetează marfa, apasă declanșatoare foto, pipăie precaute gustările din orez crocant. Apoi se purifică în apa pe care și-o toarnă din niște căușe din lemn. Localnicii aprind bețișoare într-un chioșc și-și cufundă fețele, cu ochii închiși a transă, în fumul parfumat, tot pentru curățare.
Urc treptele templului și încerc să zăresc, prin aglomerație, statuia lui Bodhisattva Kannon, zeitatea budistă a compasiunii, pentru care a fost construit templul. Nu pot decât să presupun unde e: cocoțatul pe vârfuri nu poate face față migrației permanente din jurul altarului, unde orice încercare de concentrare, darămite reculegere, mi se pare o performanță.
Mă așez pe treptele laterale și mă rezum la autoportrete foto, în care încerc să prind un fundal mai generos. Liniștea din imediata vecinătate e surprinzătoare – templele și pagodele mai mici nu ațâță turiștii. Ghidul turistic spune că Grădina Demboin e închisă publicului, fiind rezervată călugărilor, dar cărările aproape pustii din spatele lui Senso-Ji îmi stau la dispoziție; ele mă poartă spre Shitamachi, o zonă care amintește de vechea atmosferă Edo. Aici, zumzetul străzii e dat doar de bicicliști și de șoferii de ricșe care, contra unor sume generoase – cam 90 de euro pentru o oră de plimbare – își pun în slujba turiștilor gambele bine lucrate, dar și talentul de ghizi, fiind buni cunoscători ai fiecărei străduțe din zonă.

Scena 10
Cu mânuțele grăsuțe lipite de geam și ochii sclipind, băiețelul japonez țipă cu entuziasm la tatăl său; l-a „prins” bila de metal care alunecă pe rampa de plastic îngustă și-i arată cum planctonul absoarbe dioxidul de carbon. Grămada de juniori din jurul său e la fel de sonoră: circulația simplificată a carbonului în natură, tridimensionată sub o cutie din sticlă, le-a mărit doza de adrenalină; acum pun întrebări, citesc explicațiile sau le arată ei înșiși părinților cum stă treaba. Presupun.
Și mie îmi vine să țopăi de când am intrat în Miraikan, muzeul pentru știință și inovație de pe Odaiba, insula artificială a Tokyoului.
Împrejurimile mi se păruseră cam sanitare, iarba tunsă la milimetru, clădirile din sticlă, neprietenoase. Am fugit întâi la cafeneaua în stil Ikea; poate cofeina mi-ar fi oferit o față mai serioasă, concentrată, de muzeu. Acum sunt vizitatorul hiperactiv care se descalță la ușa lui Shinkai 6500, care până anul acesta deținea recordul de adâncime pentru submersibile manevrate de om. Fiecare expoziție are ghizii săi, de obicei voluntari; de la unul din ei aflu că în cabina de 2 m diametru încap trei persoane – 2 piloți și un cercetător. Abia am loc să-mi întind brațele și mi se pare incredibil cum niște simple hublouri pot susține o presiune uriașă.
Am ratat programările pentru Planetarium, cu pasarela sa suspendată și iluzia galaxiilor. Dar poza în medalion a Laicăi, urmată de cele ale sutelor de astronauți, arată direcția spre expoziția Stației Spațiale Internaționale. Ni se spune că doar șase astronauți mai lucrează încă pe orbită. Ei au mult de furcă cu lipsa gravitației și a spațiului, după cum arată reproducerile camerelor de pe stație. Mâncare uscată, vidată, toalete cu ventuze, dormit pe verticală și o oră pe zi, program de voie – uitat la stele.
Dar ce văd ei prin hublou, survolând planeta, eu pot vedea la scară redusă, plimbându-mă pe un pod oval – un geoid uriaș, acoperit cu sute de panouri LED organice se rotește molcom, suspendat de tavanul sălii. Periodic, au loc prelegeri despre diverse fenomene și probleme globale, de la circulația atmosferică la conexiuni wireless, și între timp, mă pot juca la una dintre tabletele cât masa care funcționează ca un atlas și-mi arată statistici regionale și globale, în funcție de preferințe.
De la cer la pământ, am nimerit în zona de simulare a cutremurelor; mă așez pe un soi de ciupercă futuristă, aleg țara, cutremurul și urmăresc epicentrele și vibrațiile pe harta digitală ce umple peretele. Până acum, o singură smucitură niponă m-a surprins aplecată deasupra unei farfurii de ciorbă, urmată de un „welcome to Japan” a lui Gil. Însă zeci de luminițe roșii izbucnesc atunci când programez simulatorul pentru 11 martie 2011, data catastrofalului Tohoku.
Sincronizarea mea cu ASIMO e ideală. De două ori pe zi, timp de 10 minute, roboțelul alb-lucios iese cu grație semiumană în văzul lumii, ca să arate ce știe. E o idee mai scund ca mine și se mișcă mai bine pe muzica lui Michael Jackson, atunci când asistenta sa umană îi dă semnalul. Din nou, puștimea se agită pe lângă adulții care se străduiesc să-și țină cât mai stabil camerele de filmat, cât timp ASIMO dă cu piciorul în minge. Cum străinii n-au parte de traduceri în engleză, nu pot ști cât de bun orator e, dar vocea îi e feminină, cu un timbru cald, gâjâit.

Scena 11
Isetan. 1F, Isetan. Harta cartierului hiper-consumerist Shinjuku m-a adus întâmplător la subsolul acestui magazin universal vechi de peste un secol, unde, ieșite parcă din mâinile curatorilor, vitrinele fac din mâncăruri vedete. Culorile solare ale bezelelor și budincilor, formele rotunjite ale gelato-urilor, fumul de tempura proaspăt scufundat în ulei oferă deja prea multă informație. La prima vedere, străinii nu par deloc discriminați gastronomic – japonezii imită mult specialitățile occidentale, mai ales la capitolul deserturi, iar secțiunile cu marfă de import oferă borcănele cu dulceață britanică și vinuri franțuzești. Biroul de Turism din Tokyo chiar include în tururile sale gratuite o raită ghidată prin această galerie de tentații, care te costă doar dacă cedezi. În lipsa unui translator care să-ți îndrume poftele spre delicatese pe gustul tău, cozile sunt cea mai bună busolă – mulți japonezi înșiruiți cu calm dau valoare și recomandă din start standul.
Trufele de ciocolată n-au însă nevoie de nici o interpretare; maeștrii patisieri, de la belgienii de la Neuhaus la francezii Pierre Hermé sau Henri Charpentier, se întrec să mă pună într-o încurcătură glicemică. Aleg niște bomboane cu cremă de castane și vanilie și-l mint pe vânzător că sunt cadou: fiecare sferă dulce intră în țiplă transparentă, apoi într-un lingou de carton, înfășurat în hârtie creponată și desăvârșit cu fundiță. Deși împachetatul în stil Matrioșka nu-i deloc ecologic, japonezii pun mare preț pe prezentare. Și moftul ăsta face despachetatul mult mai incitant. Gustarea de după-amiază vine din bunăvoința personalului, care, atunci când dau târcoale raionului, mă îmbie să gust din toate, chiar dacă probabil presimt că n-o să cumpăr nimic. Festinul se încheie cu zâmbete și „arigato gozai mas”-uri prelungi.

Scena 12
„Fă ceva ciudat! Hai, acum!”, îmi strigă Gil în timp ce el și Cris fac fețe-fețe. Flash-ul ne străfulgeră. „Mai cu viață, mai avem nouă cadre!”, mă zorește râzând. Pentru 3 euro ne-am îngrămădit într-una dintre cabinele foto interactive purikura, create de o angajată a unei companii de software pentru adolescentele japoneze, care nu produc nici pe departe poze de buletin. Din contră, testează spontaneitatea. Terminăm cu scălâmbăiala și avem 5 minute să edităm pe un touchscreen fotografiile: ne setăm niște ochi holbați, potrivim fundaluri, le mâzgălim în fosforescențe după pofta inimii. Aparatul scuipă apoi 6 abțibilduri foto bune de pus pe ușa frigiderului. Mai multe cabine funcționează după aceleași principii, dar cu diverse teme: de la gotic sau Hollywood, la nume mai obscure ca Love Joker sau Heroine Face. Toate sunt aliniate într-un colț al unui centru de jocuri din cartierul Shibuya. Cam toate posibilitățile de distracție de aici cer ceva antrenament. Automatele cu jucării – de la iepuri ciclopici la Hello Kitty-uri – au o gheară lacomă care, mânuită cu măiestrie, înhață rapid plușurile. Un tânăr cu freza în formă stelară și ochelari cu rame groase bate îndârjit în niște taiko (tobe japoneze) conectate la un ecran care-i impune și-i monitorizează ritmul; fiecare percuție reușită umflă scorul care se dilată pe ecranul strălucitor. În partea opusă, cu ochii țintă pe animația video, două liceene execută o coregrafie de-a lui Justin Timberlake la viteză turbo – picioarele nu ezită niciun moment în interiorul saltelelor de dans wireless, iar unduirile dau firesc în mișcări robotice, în uralele grupului strâns în jurul lor.
Schimbăm culorile arcadei de jocuri cu răcoarea de afară și zorim pasul să prindem ultimul tren. În principala intersecție din zona Shibuya, granițele sunt clare: există un timp al motoarelor și unul al oamenilor. La intervale precise, toate mașinile încremenesc și pietonii năvălesc de peste tot. Mă opresc să-i pozez; aparatul prinde ce poate: îngândurați, gură-cască, împleticiți, prieteni, îndrăgostiți fac slalom printre alții ca ei pe zebra în diagonală. În aura strălucitoare a reclamelor uriașe, contururile orașului se șterg. Aerul vibrează sub miile de respirații.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*