Bâzâit mexican

O albină Melipona iese din stup. Foto: Jace Rivers

O albină măruntă venerată de anticul popor maya ocupă rolul principal într-o călătorie spirituală.

Text: Melina Gerosa Bellows

Dintotdeauna am crezut în semne. Pe placa pictată manual de lângă zona recepției de la Nueva Vida de Ramiro, un complex eco-turistic de pe plajă, botezat după un băiat de 17 ani care a trecut la un pas de moarte într-un accident de motocicletă, scrie: „Drag oaspete, te sfătuim să lași în urmă stresul, foamea și vibrațiile negative, ca să te bucuri de acest dar minunat al naturii.” Călduroasă primire.

„Ramiro a fost în moarte clinică. Să-ți spună el”, zice tatăl lui, Oscar Carreño, care mă întâmpină la recepție și îmi povestește după ce terminăm formalitățile de cazare. „Apoi, după o comă de un an, s-a întors la noi. Acum sărbătorim două zile de naștere.”

Tema locului, a doua șansă, se potrivește de minune, fiindcă am venit aici să urmez drumul albinei Melipona beecheii, fără ac și în pericol de dispariție. Cu ea riscă să piară și o tradiție străveche a albinăritului, considerată sfântă de mayași pentru binefacerile ei spirituale.
Încă din epoca de piatră, albinele au simbolizat sufletul în multe culturi antice. Mayașii le consideră purtătoare de puteri mistice și soli între lumea viilor și cea de dincolo.
Călătoria mea are ceva personal. Numele meu, Melina – de origine italiană – înseamnă „miericică”. Situația albinelor vulnerabile mă impresionează mai puternic decât aș fi crezut. Vreau să le văd, iar faptul că se găsesc în Mexic, la câteva ore de zbor de Washington, D.C., unde stau, îmi dă scuza perfectă să evadez din viața mea prea atent programată. E în pericol chiar elementul care mi-a dat nume, cum să nu plec ca din pușcă spre Riviera Maya?

Iată-mă deci în Tulum, un fel de hamac geografic între Cancúnul prea turistic, la nord, și Belize, mai puțin frecventată, la sud. Plajele sale, printre cele mai frumoase din America de Nord și de Sud, fac regiunea vulnerabilă la supraexploatarea turistică; Tulum e totuși apărată parțial, aflându-se lângă Sian-Ka’an, una dintre primele rezervații ale biosferei din Mexic și a treia zonă naturală protejată ca mărime din țară.
Zona costera din Tulum – coasta – e o enclavă șic-boemă în care cazarea costă de la 39 $ pe noapte, într-un ashram spartan de yoga, la de zece ori mai mult, pentru o cameră de lux pe malul mării. La Nueva Vida de Ramiro, care are 30 de cabane și apartamente pe plajă, urmez poteca de nisip fierbinte până la bungalow-ul meu, cu un pat king-size, acoperit cu plasă împotriva țânțarilor, și o baie ornamentată cu faianță verde și galbenă. Dar ce te lasă cu gura căscată e priveliștea. Mă așez într-un șezlong și, instantaneu, mă hipnotizează panglicile turcoaz ale Mării Caraibilor care se desfășoară în fața mea.

Lipsa electricității în partea aceasta din Tulum îi ține la distanță, din motive funcționale, pe dezvoltatorii de megastructuri, așa că majoritatea locurilor de cazare au curent puțin sau deloc – obținut în mare parte din panouri solare și generatoare eoliene. Până la urmă, te lași cucerit de wi-fi-ul naturii. Vântul ține loc de aer condiționat, lumânările de becuri, iar întâlnirile față în față iau locul rețelelor de socializare. Aflu repede că Mateo’s, un local în aer liber pe aleea principală, e o sursă de cafea bună, tacos cu biban și ponturi de încredere despre alte locuri unde se mănâncă bine.
Iau prânzul la El Tábano, un restaurant care-și produce curentul din surse solare și eoliene, decorat cu picturi și mobilă făcute de personal. Meniul zilnic de pe tablă se scurtează oră de oră: clienții sunt mulți și restaurantul nu are frigider în care să păstreze mâncarea. În bucătăria în aer liber, două abuelitas – bunicuțe – cu șorțuri albe pregătesc un festin cu felii de pere acoperite cu miere și nuci și salată cu fasole locală, brânză și legume atât de suculente, că parcă mi se topesc în gură. Continuăm cu o prăjitură marmoleado (marmorată) catifelată și ceai de hibiscus. E o experiență minunată.

După masă, sunt invitată să vizitez grădina restaurantului și sistemul complicat care produce compostul. Aproape toate produsele – chiar și uleiul de gătit și pungile pentru gunoi – merg la compost, la reciclare sau la donații. „E absolut posibil să trăiești după un plan durabil. Nu e un vis”, spune Israel Marmolejo, chelner la El Tábano. „Noi așa trăim.”
Aflu că expresia des folosită „harnic ca o albină” e adevărată – unele roiuri vizitează circa două milioane de flori ca să facă un kilogram de miere. Munca mea nici nu se compară. Activitatea mea pe durata călătoriei, în afară de studierea albinelor, se va axa pe meditație. Mă atrag semnele „I – inimă – Yoga” presărate pe marginea drumului și mă decid să încerc Amansala, unde se organizează tabăra pentru slăbit Bikini Bootcamp (nu, mulțumesc), loc preferat de femeile de carieră care călătoresc singure.
Comitetul de primire se compune din trei labradori aurii și un chihuahua, fiecare cu câte o bandană decolorată. Când aud că în meditația de la Amansala, cu împachetare cu argilă și miere după o rețetă maya, se folosește miere locală, mă alătur celor douăsprezece femei de toate vârstele de pe plajă.

„Argila e printre cele mai vechi leacuri vindecătoare”, spune Melissa Perlman, proprietara hotelului. „Funcționează ca un burete și absoarbe toate lucrurile de care vrei să scapi – spirituale, dar și fizice. Mierea acționează ca hidratant natural.”
Ne constituim imediat într-o frăție și aplicăm substanța onctuoasă, de culoarea muștarului. Ne ungem reciproc, nu doar pe spate, ci și pe posterior și coapse. Melissa ne duce la malul apei, unde închidem ochii și ascultăm o vizualizare vindecătoare. Vocea ei plutește în vânt. Soarele ne coace ca pe niște mumii. Pielea îmi e așa de întinsă, că doare.
„Gândiți-vă la ceva de care vreți să scăpați, ceva de care sunteți pregătite să vă despărțiți”, spune Melissa.
Îmi vin în minte cuvintele „nevoi neîmplinite din trecut” și „dorința de a ști ce te așteaptă”. „Concentrați-vă să faceți loc pentru ceva nou”, spune Melissa, încheind meditația, apoi ne dă drumul în apă.
„Iubire mare!”, gândesc în timp ce mă afund în apă. Ne legănăm în sus și-n jos ca niște dopuri de plută și ne frecăm pielea cu alge. Din când în când, capul reptilian al unei mame-țestoase iese să ia o gură de aer.

Țânțari se găsesc din plin, dar n-am văzut măcar o albină. Așa că mă hotărăsc să fac ce pot și să vizitez un altar închinat lui Ah Muzen Cab, zeul maya al albinelor, aflat nu departe, în situl arheologic Cobá. Închiriez o bicicletă cu 3 $ la intrare și pedalez pe cărarea brăzdată de șanțuri până la Nohoch Mul, care, la 42 m, e cea mai înaltă piramidă din Peninsula Yucatán.
La Nohoch Mul, reazem bicicleta de un copac și trec printr-o pădure de chiparoși albi și subțiri ca niște bețișoare. Urc în pas sportiv cele 120 de trepte până în vârful templului, de unde privesc întinderea neîntreruptă de junglă neregulată și verde. Uimitor, aproape toate ridicăturile pe care le văd nu sunt dealuri – Peninsula Yucatán e plată –, ci temple neexcavate. Mă întorc și rămân o vreme în poarta templului, sub hieroglifa identificată ca Ah Muzen Cab, o figură necizelată numită și Zeul care Coboară, Zeul Scufundător. Vechii mayași îl venerau pe zeul albinelor pentru a-și asigura supraviețuirea. Mierea era importantă pentru sănătate (se credea că ar combate infecțiile, astmul, cataracta și multe altele), dar și pentru economie, profitabilă în comerțul între orașe.

Seara, la închiderea parcului, traversez piața orașului și mă opresc în lagună să privesc copiii de pe debarcader, care se joacă cu crocodili ce clămpănesc din fălci. În spatele unui magazin cu tricouri descopăr un atelier de olărit organizat de Agustín Villalba. Charismaticul artist argentinian a venit în Mexic acum patru ani să învețe acest meșteșug maya străvechi, dar a aflat că puțini îl mai cunosc. Vrea să îl revitalizeze și în viitorul orașului, învățându-i pe copii.
„Aici nu au electricitate”, spune Villalba. „Copiii vin la atelier fiindcă e televizorul și Xbox-ul lor.”
Începe să se întunece și, împreună cu ceilalți unsprezece, stau la o masă pliantă și lovesc și trântesc o bucată țeapănă, bej de lut, proaspăt scoasă din laguna unde am văzut crocodilii. Lângă noi, copiii localnicilor, adunați la o masă, cu vârste între trei și unsprezece ani, sculptează și pălăvrăgesc.

„Jorgito, ajută-i tu”, spune Villalba în maya, făcându-i semn unui copil zâmbăreț cu gropițe.
„Vine asistența tehnică!”, glumește un american de la masa mea, evident încântat. Aflăm că Jorgito mai are opt frați. Părinții lui întrețin familia doar din recoltarea de miere, pe care Villalba o vinde la atelier în sticle de apă refolosite. Cumpăr două și sper să n-am probleme la vamă.
Unul după altul, copiii vin să ne evalueze succesul. După râsetele lor, se vede că locul acesta e special. Atelierul contribuie la conservarea unei forme de artă indigene, iar cooperativa a ajutat 72 de familii să-și câștige pâinea – parte din ciclul sustenabilității.
„În ultimii patru ani, cu banii din vânzarea de obiecte de olărit am evitat vânzarea a peste 800 ha de teren arabil”, spune Villalba.

După atelier urmează teatrul: o punere în scenă a primelor părți din Popol Vuh, cartea sfântă a mayașilor de aici. În bătaia tobelor, Villalba ne conduce prin întunericul luminat de torțe într-o arenă adâncită. Atmosfera umedă, stranie, pare de vis. Actorii poartă doar picturi pe corp și față și piei de animale cu scoici zornăitoare. Piesa e foarte simplă, dar efectul general e la fel de dramatic ca Regele Leu.
Stăm pe bănci de piatră, ne ungem cu soluție anti-țânțari și privim doi frați care țin piept unui zeu subpământean roșu, asemănător unui dragon. Ca să-și salveze sufletele, frații trebuie să câștige la jocul de chaah, un joc maya antic cu mingea. Tensiunea crește pe măsură ce actorii, asudați, se străduiesc să împingă sfera de peste 3,5 kg pe o rampă de piatră până într-o gaură, fără să se slujească de mâini, picioare sau capete. Când frații obțin în sfârșit reușita atletică, folosindu-se de coate, sărim cu toții în picioare să-i aclamăm.

„Actorii sunt de cinci generații din aceeași familie; trăiesc în junglă, la o oră de mers, și sunt cei mai adevărați mayași cu putință”, spune Villalba. „Lucrau pământul, dar acum se ocupă numai de actorie.” Când apar după spectacol, în tricouri, pantaloni scurți și adidași moderni, par surprinși de interesul nostru plin de respect pentru reprezentație.
Respectul pentru tradițiile indigene e important și în afara scenei. Nerespectarea obiceiurilor străvechi e cea mai mare amenințare pentru albinele locale. În afară de înfometare (din cauza despăduririi, a uraganelor și a concurenței pentru hrană), albinele sunt puse în pericol de posibila pierdere a meșteșugului apiculturii. Majoritatea albinarilor rămași sunt bătrâni din satele din Yucatán și nu le moștenește nimeni cunoștințele.

Stuparii albinelor fără ac sunt greu de găsit. Dar întreb din om în om și am noroc. Cu ajutorul interpreților, mă aventurez pe un drum de câteva ore la sud de Tulum, departe de civilizație, către un oraș din junglă numit San Antonio Segundo. Pe drumul de pământ ne întâlnim cu Don Porfírio Chimal Kanchoc, de 80 de ani, și cu fiul lui în vârstă de 32 de ani, Julián. Parcă ar fi aceeași persoană, doar cu părul în culori opuse. Cum familia nu vorbește decât maya, zâmbim și salutăm din cap. Nici unul dintre ei nu ne privește în ochi când dăm mâna politicos. După prezentări, Don Porfírio ne duce printr-un hățiș verde de copaci, oprindu-se să rupă frunze de portocal și să ne arate cum să ne frecăm cu ele pe mâini și brațe înainte să ne apropiem de stupi, ca să ținem la distanță alte insecte.

„Există cam 40 de specii de albine fără ac; fac cea mai bună miere”, explică el prin interpreți. „Dar Melipona e înlocuită tot mai mult de albinele europene și egiptene, mai productive, introduse acum câteva zeci de ani.” Aud zumzetul de cum ajung la 6 metri de stupină. Sub palapa – un acoperiș de stuf – roiurile trăiesc în buturugi așezate într-o piramidă. Julián ia o bară de fier și deschide una.
Mă uit înăuntru, nerăbdătoare s-o văd pe Melipona, sora mea de nume. Interiorul stupului arată ca o colonie de ciuperci maronii, acoperite cu mii de albine. Una își ia zborul – mă surprinde cât de mici sunt, cam cât o muscă. Ochii verzi și enormi de pe corpurile minuscule îmi amintesc de ochelarii de soare din anii ’70. Decolează spre mine tot mai multe albine și tresar, apoi îmi amintesc că nu au ac. Mai mult, Don Porfírio îmi spune că unele mai lucrează și cu jumătate de normă.
„Albina europeană se trezeșe la 5 dimineața. Iar când e lună plină, albina africană muncește toată noaptea”, explică el. „Dar Meliponas se trezesc pe la prânz. Mai sunt și foarte mofturoase. Se pare că nu iau nectar decât de la cele mai frumoase flori.”

Relaxat, Julián smulge o bucată de fagure. Mi se pare o pângărire, ca și cum i-ar fi desenat mustață Giocondei. Pentru mine e un loc sacru. Pentru el e un grajd cu vaci de muls. Culege puțin polen portocaliu și păstos și îmi dă să gust, cu un firicel din prețioasa miere albă, pe care mi-o ling de pe degete. Are gustul pământului, cu o notă de citrice.

Apoi sunt invitată în casa lor din bolțari cu acoperiș de tablă. Tânăra soție a lui Julián stă deoparte și își alăptează nou-născutul, iar doi copii se leagănă în hamacul din cameră. Fumul dens de lemn parfumează aerul.
Don Porfírio smulge frunze dintr-un copac chechén din apropiere și binecuvântează un recipient de vopsea de peste 100 de litri. După rugăciune, scoate capacul. Îmi dau seama că nu e vopsea, ci balché, vinul venerat făcut din coajă de copac fermentată și miere din prima extracție. Se împarte cu alții doar cu acordul zeilor Melipona. Îi oferă o gură nepoatei lui de cinci ani. Fetița refuză, strâmbându-se. Normal. Duhoarea – ca de podea de bar filtrată printr-o șosetă purtată la Cupa Mondială de Fotbal – ajunge la mine înaintea paharului de plastic.
Stomacul îmi urcă în gât. Mă iau la rost și îmi reamintesc că e o onoare: Balché nu se consumă decât cu îngăduința șamanului. Mă rog la rândul meu să reușesc să-l înghit fără să mă fac de râs și fără să jignesc pe nimeni. Sorb cu curaj. Te înveți cu gustul, decid după jumătate de pahar. Până termin, observ că mi-a potolit stomacul deranjat. Aș mai bea unul, dar e timpul să mă întorc pe plajă.
Din păcate, majoritatea mexicanilor nu iau contact cu stuparii albinelor fără ac și cu tradițiile lor. Se mai pot vedea, totuși, sărbătorile ritualice ale roiurilor în iunie și în decembrie, la parcul acvatic Xel-Há, dedicat culturii și faunei mexicane.

La Xel-Há, printre localnici – cam o sută, de toate vârstele, majoritatea îmbrăcați în alb –, urmăresc un rezumat al ritualului de opt ore închinat albinelor. Șamanul, un bărbat între două vârste în haine de in de un alb strălucitor, începe ceremonia. Îngenunchează la altarul încărcat de ofrande, printre care 13 pâini (din câte 13 straturi de tortillas de porumb), 13 boluri cu supă și 13 lumânări. Pentru mayași, 13 e un număr norocos. Acoliții tineri ai șamanului duc hobón – în care se țin stupii – pe un podium. Înclină buturuga și mierea picură într-o tărtăcuță. Mulțimea scoate un „aah”, fiindcă în unii ani stupii nu dau miere.

După noi rugăciuni, șamanul binecuvântează mâncarea – și începe festinul. Ne înfruptăm cu bucăți de tortilla și chok’ob, un fel tradițional din Yucatán, cu pui. Familiile se plimbă, mănâncă, fac poze, beau suc de pepene roșu. E un eveniment surprinzător de informal – un preambul fascinant la un picnic excelent. În orice caz, ceremonia e un efort de a păstra și de a împărți cu alții tradițiile străvechi.
La finalul călătoriei, îmi aleg un ultim răsfăț dulce, un masaj cu miere menit s-o cinstească pe zeița maya a iubirii. Marketing inspirat și nimic mai mult? Poate sunt o țintă ușoară, dar mă simt de parcă vizitez spițeria unei vrăjitoare când intru în Aroma Spa, un salon cu produse organice din Esencia, un complex select de pe plajă, fosta casă a unei ducese italiene din stațiunea apropiată Xpu-Ha.

Afară, într-o oală de lut, fierbe o infuzie de ierburi de leac, iar pisica vărgată Alfonsina lenevește la umbră. Pentru început, terapeuta mea mayașă, Lulu, mă conduce în jurul spa-ului circular și mă afumă cu copal – o rășină – care să-mi purifice sufletul și să-mi ducă rugăciunile spre zei. Odată parcurs cercul, mă așază pe o frunză mare de palmier și îmi spune să închid ochii cât timp ea invocă spiritele cu incantații și rugăciuni. Apoi, pe masă, Lulu mă masează cu miere călduță, ulei și flori roșii. Atingerea ei magică mă duce în altă lume. La sfârșit, când deschid ochii, îmi trebuie un efort să-mi amintesc unde sunt. Lulu mă așteapă afară cu o oală de lut fierbinte cu ceaiul casei, de măr și scorțișoară.
„Energia ta e mucho mucho…” spune ea, arătându-mi că are pielea de găină pe braț. Observ că în ochii negri îi sclipesc lacrimile. Sunt profund mișcată. Masajul e o experiență în care primești. Nu-mi imaginam că poate fi un schimb de energie. Ca să depășesc bariera limbii, o îmbrățișez în semn de mulțumire. Lulu mă cuprinde cu corpul ei micuț și moale de parcă aș fi un nou-născut.

Mă bucur că stațiunile de lux folosesc miere locală. Cheia supraviețuirii albinelor Melipona e cererea pentru mierea lor. Una e să încerci să păstrezi o tradiție culturală și cu totul alta să contribui la bunăstarea populației locale. Dar există speranțe: din 2006, organizația non-profit pentru conservare și dezvoltare durabilă Razonatura, cu sediul în Mexic, ajută femeile din orășelul Chiquilá, de lângă Cancún, să învețe meșteșugul îngrijirii albinelor Melipona. În prezent, cooperativa produce circa 110 kg de miere pe an – dar mierea lor e de patru-cinci ori mai valoroasă decât cea a albinelor europene sau africane. Femeile din cooperativă învață și cum să facă săpunuri și loțiuni din mierea cea prețioasă, sporindu-și astfel veniturile.
Își va recâștiga oare albinuța Melipona locul? Nu știu. Cert e că albina fără ac m-a ajutat să mi-l recâștig pe-al meu. Din vremuri străvechi, mierea era considerată benefică pentru sănătate, „dătătoare de viață”. Apropierea de dulceața ei – pe cât e omenește posibil – prin gust, masaj, sărbătoare, venerație și chiar prietenie între femei a fost divină în cel mai profund sens al cuvântului.
Mă simt schimbată. M-am adâncit în căutare, am cunoscut cultura maya, m-am lăsat în voia călătoriei – adevărat balsam pentru suflet. Experiența mi-a readus bucuria vindecătoare de a fi, exact cum mă sfătuia placa pictată de la recepția hotelului.
Și atunci îmi dau seama. Acesta era semnul pe care tot încerca să-l transmită mica Melipona, mesager al zeilor. Mesajul e atât de literal, că-l privesc cu smerenie – și mă identific cu el. E simplu și frumos.

Să fii, și atât.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*