Buenos Aires, un oraș cu stil și zvâc

Regală ca dimensiune și într-un decor de operă, fastuoasa Libreria El Ateneo Splendid Grand atrage clienți atât prin faptul că e găzduită de un teatru din anii 1920, cât și prin rafturile cu cărți. Foto: Bob Krist

Text: Wayne Bernhardson 

Ați auzit poate clișeele care proclamă Buenos Airesul drept „Parisul Sudului” și „locul de naștere al tangoului”.

Știu orașul de 29 de ani; și pot să spun că aceste descrieri nu fac decât să îmbrace capitala Argentinei într-o cămașă de forță. Partea sa francofilă reprezintă doar o față a unui oraș pe care marele scriitor argentinian Jorge Luis Borges îl declara „etern precum apa și aerul”. În perioada în care l-am cunoscut, Buenos Airesul a trecut printr-o dictatură brutală, s-a bucurat de revenirea la democrație și de o renaștere explozivă, care l-a transformat într-una dintre destinațiile de top ale Americii de Sud. 
Buenos Airesul, o fundătură în vremurile coloniale, și-a legat speranțele de argint, dar adevărata bogăție a venit de la vitele care pășteau în pampas. Orașul a fost modelat de imigranți – cei mai mulți din Italia și Spania – care au ajutat la crearea unei metropole cu aproape trei milioane de porteños (cum se numesc locuitorii Buenos Airesului) și cu alte 10 milioane dincolo de șoselele de centură. Numeroasele sale cartiere, barrios, oferă o și mai mare diversitate, inclusiv un oraș chinezesc și zone construite de către imigranți recenți din alte țări sud-americane.

Aceste valuri au contribuit la crearea unui oraș cu o viață intensă. Adesea, se pare, porteños se revarsă în piețe pentru proteste politice, în timp ce părinții își duc copiii să se dea în leagăne după miezul nopții. Văd în mod regulat grupuri de iubitori de cultură făcând cozi la muzee, clienți umplând unele dintre cele mai inovatoare restaurante de pe continent și femei șic urmărind creatori de modă avangardiști.

Mai degrabă decât un Paris al Sudului, Buenos Airesul e un hibrid al Lumii Noi care combină intensitatea politică de la Washington cu un amestec cosmopolit de cultură și obiective turistice, restaurante, magazine, hoteluri unice și o viață de noapte frenetică ce face ca New Yorkul să pară un oraș ațipit. Când am vizitat pentru prima dată Buenos Airesul, în 1981, eram un absolvent de facultate care ateriza în apartamentul viitorilor socri; astăzi, el este a doua mea casă. Cu toate astea, orașul îmi pregătește ceva nou de fiecare dată când ies pe ușă.

Trebuie să fi stai permanent aici pentru a ști ce mai poate răsări de după colț în orice moment. Așa că apelez la rezidenții permanenți – de o viață – în încercarea de a găsi esența Buenos Airesului. Încep cu Proba A: mâncarea. 

Restaurante
Dimineața e târzie când Dan Perlman și cu mine ajungem la Mercado del Progreso. Suntem aici pentru a vedea materia primă a bucătăriei argentiniene, un bogat amalgam de tradiții culinare europene în cadrul căreia se servește totul, de la pizza la cârnații la empanadas. „Această piață, o cooperativă de crescători și producători, există cam de 120 de ani”, îmi spune Perlman. „E locul în care localnicii își fac cumpărăturile și unde proprietarii de restaurante sunt înțeleși cu un fermier sau altul.”
Perlman, un american vesel din Wisconsin, care a urmat cursurile unei școli culinare la New York, cunoaște aceste aranjamente la perfecție. El conduce propriul restaurant, Casa SaltShaker, din apartamentul său din vechiul cartier Recoleta, fiind un specialist în gastronomie și somelier. Blogul său „SaltShaker” poate fi cel mai competent ghid cu privire la locurile unde se ia masa în Buenos Aires și la mâncarea argentiniană.

El începe prin a discredita un clișeu legat de gusturile locale: faptul că argentinienii ar consuma mari cantități de carne de vită. „Asta mănâncă porteños când ies în oraș. Acasă au o dietă mult mai variată. Toate blocurile din oraș au un stand cu fructe sau legume.” De fapt, tarabele ordonate din piață expun lăzi cu ridichi, ardei iute, spanac, napi – în capitala unei națiuni recunoscute ca fiind carnivoră. 
Totuși, măcelarii de carne de vită sunt vedete aici, tăind cu dexteritate bifo de chorizo​​ (mușchi fără os) și bătând costițele pentru matambre – ruladă de carne cu legume. Văd că alți măcelari oferă rață, carne de pui, curcan. Perlman mă conduce într-un colț al pieței, la un stand unde se fac cârnați și care freamătă de activitate. „Diverșii măcelari pot face cârnați după propriile rețete”, îmi explică el. Mă întreb ce înseamnă această abundență de produse alimentare pentru bucătăriile restaurantelor din zonă.

La Cupertina, un local primitor din cartierul Palermo, se servesc cele mai bune aperitive din Buenos Aires. „Printre gurmanzi, aceasta e Sfântul Graal al empanadas”, spune Perlman în timp ce ne așezăm la o măsuță vizavi de bucătărie. Umpluturile acoperă o gamă largă: carne de vită tăiată mărunt, nu tocată, cremă de porumb, brânză și ceapă. „E distractiv să ajungi în timp ce se fac aceste empanadas”, spune Perlman, „pentru a urmări procesul”.

Următoarea oprire e El Trapiche, un parrilla (loc de grătar) imens, fără fasoane, unde se adună carnivorii. Împărțim o provoletta sărată – „brânză la grătar uscată și cu crustă”, spune Perlman – și o entraña (costiță) cu cimbru suficientă pentru trei oameni și care costă mai puțin de zece dolari. „Entraña e mai aromată decât bife de chorizo”, spune Perlman. „Dezavantaj: e mai gumoasă.”

Faptul că împărțim mâncarea lasă loc pentru înghețată la Heladería Cadore, un magazin deschis în 1957 și numit după satul fondatorului lui italian. „Fac o înghețată tradițională în stil italian”, spune Perlman în timp ce savurează o porție cu trei arome, de ciocolată amăruie, de ciocolată Cointreau cu portocale confiate și de ștrudel cu mere. „Aromele sunt intense, are o bogăție cremoasă.”

Argentinienii cinează rar înainte de nouă, așa că noaptea s-a lăsat de mult când luăm un taxi spre barrio Parque Chacabuco pentru savura bucătăria de la Urondo Bar. „Bucătarii iau mâncăruri tradiționale argentiniene și le asortează cu mirodenii și plante aromatice din întreaga lume – lăsându-le totuși ușor de recunoscut pentru localnici”, spune Perlman.

Din bucătăria deschisă, cina noastră slow-food – mesele care durează trei ore nu sunt neobișnuite aici – începe cu aperitivele improvizate de bucătarul-șef Javier Urondo. „Sunt feluri cu care experimentează”, observă Perlman. „E unul dintre punctele de atracție ale acestui restaurant”. Lista de vinuri se concentrează pe producători mici, cum ar fi neobișnuitul Finca El Reposo Saint Jeannet 2007, o Mendoza albă „minerală” care însoțește aperitivele. Antreul meu, matambre de cerdo, costiță de porc cu chimen, mazăre și cartofi, reflectă un meniu de sezon. Perlman renunță la carne pentru calamares confitados (calmari fierți). Un Monte Cinco Malbec Reserva din 2004 merge perfect cu ambele feluri.

În nopțile aglomerate, cei de-ai casei pot răsfoi cărți despre mâncăruri și vinuri din întreaga lume. De asemenea, pot citi poeziile scrise de tatăl „dispărut” al lui Javier, poetul Paco Urondo, o victimă a „războiului murdar” argentinian din 1970. Arunc o privire unuia în drum spre ieșire, conștient că, la Buenos Aires, politica e un subiect întotdeauna inflamabil.

Magazine
În vremuri grele sau bune, porteños nu se zgârcesc pentru a arăta cât mai bine – iar prețul poate fi piperat. Așa că, atunci când Patricia O’Shea mă duce la atelierul cu un aer frust al unui creator de modă pentru bărbați, Hermanos Estebecorena – unde tricourile și jachetele atârnă pe tije deasupra unor modeste lăzi de panificație, iar prețurile sunt afișate pe un panou în stil vechi – mă simt mai în largul meu.

 

În ciuda numelui, O’Shea este o porteña nativă. După 17 ani în Irlanda – unde a organizat serviciul de catering pentru turneele trupei U2 – ea a revenit la Buenos Aires pentru a se căsători cu englezul Tom Rixton, producător muzical. Ei au deschis Home Buenos Aires, un mic hotel aflat la câteva blocuri de școala ei generală, și îi sfătuiește pe oaspeți unde să meargă și ce să cumpere. Ea mă avertizează că reputația de oraș cu prețuri mici a Buenos Airesului nu mai e valabilă: „Valoarea înseamnă calitate. Chestiile ieftine se vor dizolva la spălat”.

Nu e și cazul șosetelor pe care le-am ochit la Hermanos Estebecorena. „Bărbații distrug șosetele, dar acestea sunt indestructibile.” Spre deosebire de mulți designeri, dacă nu chiar de majoritatea, cei doi frați care au creat această linie de îmbrăcăminte nu au început cu moda: ei au studiat mecanica. Alejo s-a îndreptat spre designul industrial, Javier spre cel de modă. Ei au transformat aceste talente într-o îmbrăcăminte pentru bărbați durabilă, dar elegantă, și au creat din magazin, spune O’Shea, „un punct de atracție”. Pregătirea lor comună în domeniul designului industrial a favorizat inovația – „soțul meu și-a cumpărat de aici o haină pentru snowboarding care se poate transforma în pungă”, – dar exportă, de asemenea, jachete tradiționale din piele unor buticuri care cer pe ele până la de patru ori prețul inițial.

Majoritatea recomandărilor lui O’Shea sunt localizate în Palermo. „El Salvador e strada cu cele mai bune magazine din oraș”, spune ea. La magazinul aproape imposibil de definit Casa de las Botas, șirurile de cizme de călărie reprezintă singurul element vizibil legat de modă. Ochii mei scanează cizme din piele de culoarea coniacului cusute manual și cizme fanteziste cu inserturi din piele aurie. Cizme de nuanța tutunului cu fermoare în față? Cizme polo – o necesitate în Argentina, capitala mondială a polo-ului. „Eu însumi am două perechi de cizme de călărie pe care le-am primit când aveam 12 ani”, spune O’Shea. „Sunt în perfectă stare. Creatorii de aici acordă o atenție deosebită pieilor – o măsură crucială pentru o potrivire perfectă.”

Dintre pantofii pentru bărbați, ea preferă Calzados Correa, unde există un semn care spune: „Dacă vrei să strălucești în viață, începe de la pantofi”. Atelierul a început ca magazin cu vitrină în 1955; în cele din urmă, spune co-proprietarul Dany Correa în timp ce ne conduce prin camere în care meșterii se dedică detaliilor, „atelierul a cotropit casa”. Correa produce doar opt perechi de „pantofi veșnici” pe zi.

Argentinienii adora copiii, iar O’Shea, care are o fetiță în vârstă de un an – cumpără de la primitorul magazin Sopa de Principe păpuși din cârpă, pinguini, jucători de fotbal, cai și alte totemuri ale culturii populare argentiniene. „Îmi place că magazinul prezintă jucăriile în cutii de lemn, ca într-un aprozar.” 
Cumpărăturile făcute de Porteño nu vizează și cultura. Unul dintre motivele de mândrie ale Buenos Airesului? Librăriile sale.

„Faptul că librăriile prosperă în această țară strâmtorată e uimitor”, observă O’Shea. Cea mai celebră e Libreria El Ateneo Splendid Grand, Opera Metropolitană a librăriilor – aproape literal, căci e găzduită de un fost teatru. De cum intri, vezi balcoanele, acum căptușite cu rafturi de cărți, și lojele ca de operă, unde cititorii se pot relaxa cu un titlu la alegere. „Nimic nu se compară cu El Ateneo, spune O’Shea. „E deschis non-stop.”

Argentina este și o țară a vinurilor. Pentru pivnița sa, O’Shea sună la 0800-VINO. „Acesta e, în esență, un serviciu de livrare inițiat de un somelier englez, Nigel Tollerman, dar puteți vizita și magazinul său de pe Anchorena.” O’Shea ridică în slăvi talentele lui Tollerman: „Suni și spui ce ai la cină. El alege vinul potrivit și îl livrează”.

Locuri de vizitat

Poate pentru că Buenos Airesul e o capitală într-o Americă de Sud saturată de politică sau poate pentru că atât de mulți porteños au rădăcini în Italia – unde toată lumea se pricepe la politică –, politica e peste tot aici. Așa că cel mai potrivit loc pentru întâlnirea mea cu Martin Marimón e piața din fața palatului prezidențial din Argentina: Plaza de Mayo.
Marimón lucrează pentru Eternautas Tours, o agenție care folosește istorici drept ghizi. Din cauza dezvoltării enorme a acestui oraș, am nevoie de cineva care să mă lămurească cu privire chiar și la locuri pe care deja le cunosc. Cum ar fi Plaza de Mayo. 
De pe vremea lui Juan și a Evitei Peron, liderii argentinieni și-au chemat simpatizanții pentru demonstrații de masă în Plaza de Mayo. Peluzele pieței, grădinile cu flori, fântânile și grupurile statuare, îmi spune Marimón, dezmint reputația ei de „plaza de protestas”.
„Toată lumea a auzit de Mamele din Plaza de Mayo, care au început să se adune aici în 1977, pentru a protesta față de «dispariția» – tortura și execuția în secret – a fiilor și fiicelor lor de către junta militară din Argentina. Dar notorietatea câștigată de Plaza de Mayo merge până în 1945, când susținătorii unui caudillo populist încarcerat, Juan Perón, au cerut eliberarea sa și au schimbat istoria națiunii.” 
În această dimineață de luni, singura prezență e un grup de veterani de război. Marimón mă îndrumă pe Avenida de Mayo, creată în stil parizian, la Cafe Tortoni. Fiind cea mai veche cafenea din Argentina, e un reper monden, cu lambriuri din lemn, și a fost inaugurată cu fanfară în 1858. „Tortoni e emblematică pentru cafenelele elegante care au marcat viața culturală din Buenos Aires în anii ’20 și ’30.” 
Sub această moștenire stă și cartierul din vecinătate, San Telmo, locul de naștere al tangoului, chiar dacă zona se modernizează. Străzi pietruite, magazine gemând de antichități și piața de vechituri plină de viață duminica din Plaza Dorrego fac ca acest barrio să fie musai de văzut. 
Marimón respinge strada cu case placate cu metal colorat cunoscută sub numele de Caminito – o enclavă turistică populară din cartierul muncitoresc La Boca – din pricina prostului-gust. „Aici se amestecă toate idiomurile din Argentina, de la Diego Maradona la Evita și gaucho. Nu reflectă imaginea autentică despre La Boca, care, la 1800, era principalul port al orașului nostru.” El aprobă, în schimb, Fundación Proa, o clădire restaurată de pe chei pe care o proclamă „un reper al scenei artistice care îi atrage pe turiști, dar nu a fost pusă aici pentru turiști”. 
De fapt, artele sunt înfloritoare la Buenos Aires. Printre clădirile din cărămidă reciclate din Puerto Madero, „o altă reconversie a unei zone de pe chei unde investițiile sunt foarte vizibile”, spune Marimón în timp ce trecem pe acolo, zăresc extraordinara creație a arhitectului spaniol Santiago Calatrava, Puente de la Mujer, un pod pietonal suspendat care plutește ca o operă de artă modernă deasupra golfului cu iahturi. Aici, una dintre cele mai bogate femei din Argentina a înființat strălucitoarea Colección de Arte Amalia Lacroze de Fortabat din sticlă, metal și piatră, un muzeu care se concentrează asupra artei argentiniene.

În Plaza General San Martín, luxuriant amenajată, locul unde eroul independenței José de San Martín și-a instruit trupele, Marimón mă oprește în față la Palacio Paz. „Aceasta a fost cea mai mare locuință privată comandată vreodată în Argentina”, îmi spune el. „Cei cu adevărat bogați aveau tendința să construiască palate de inspirație franceză”. Găzduind în prezent un club de ofițeri exclusivist și fiind deschis pentru vizite, acest palat ce amintește de Versailles are trei niveluri. „Unul era destinat vizitele mondene; unul era destinat dormitoarelor (35) și vieții de familie; iar unul era destinat servitorilor și bucătărilor. „Sala de bal cu candelabre îmi amintește că porteños, mai mult decât alți sud-americani, au luat drept model Europa.” 
Tradiția francofilă a înflorit cu adevărat în Recoleta. „Aici se află unul dintre cele mai vizitate cimitire din lume”, spune Marimón, „Cementerio de la Recoleta, cunoscut pentru cripta ce conține rămășițele Evitei Peron”. În timp ce cutreierăm aleile și diagonalele acestei necropole opulente, ea se dovedește în mod agresiv seculară. „Niciunul dintre vechile morminte”, observă Marimón, „nu are cruci sau alte simboluri religioase. Ele sunt decorate cu obeliscuri și capiteluri, care sunt embleme republicane”. La Buenos Aires, chiar și moartea reflectă pasiunile politice.

Hoteluri

Ca absolvent sărac, nu mi-am permis hotelurile din Buenos Aires. Apoi, ca proprietar de casă, n-am avut nevoie să le folosesc. Dar există momente în care această idee mă tentează, ca atunci când mă opresc în fața elegantului Sofitel, adăpostit de un conac construit în anii ’20 de către magnatul transportului maritim, Nicolás Mihanovich. Devenit hotel din 2002, Sofitel posedă un atrium luminos care, observă Mario Banchik, editor și autor din Buenos Aires, „creează senzația că holul se află în aer liber”. 
Banchik se pricepe la hoteluri. A deschis Librerías Turisticas, prima librărie specializată în turism din Argentina, în 1987. În 1989, a înființat o editură; ghidul său fotografic Todo Buenos Aires s-a vândut în peste 100.000 de exemplare. De asemenea, el a predat cursuri de management hotelier. 
Când Banchik îmi înmânează lista sa cu cele mai autentice locuri de cazare din oraș, el precizează: „Am ales locuri cu atribute arhitecturale distinctive și unice”. Printre acestea se numără și cele precum Sofitel, care acum fac parte din lanțuri hoteliere. Piesa centrală din Palacio Duhau Park Hyatt, de exemplu, este o reședință familială extravagantă construită prin 1930. „Palacio Duhau, cu mansardele și figurile sale decorative, e ultima rămășiță din partea francofilă a orașului”, spune el. 
O altă „bătrână doamnă”, deși mai mică, e hotelul Mansión Dandi Royal din San Telmo, creat în jurul ideii de tango. Cu podele lustruite din lemn, scări curbate și camere decorate cu motive legate de tango, „la Mansión Dandi”, spune Banchik, „funcționează și o academie de tango”. 
La trei blocuri distanță și deosebită de orice altceva, se află Telmotango Hostel Suites. „Deși e o pensiune, Telmotango este luxoasă pentru categoria sa”, apreciază Banchik. Zona de recepție de la etajul al doilea e strălucitoare – un plafon din sticlă filtrează lumina naturală – și în cursul dimineții e plină de călători care stau la povești. Unii stau pe scaune tapițate cu catifea sorbindu-și cafeaua în timp ce alții se interesează de lecțiile de tango care se desfășoară seara pe terasă. Clădirea veche de 130 de ani se mândrește cu tavane înalte și detalii, cum ar fi candelabrele din baie, „pe care călătorii tineri nu le apreciază întotdeauna”. 
Un fenomen recent la Buenos Aires este închirierea pe termen scurt a unui apartament, o opțiune preferată de milongueros aspiranți – pasionații de dans. „Tot mai mulți vizitatori vin la Buenos Aires pentru tango și stau câteva luni”, spune Banchik. „O serie de agenții oferă apartamente mobilate.” 
Multe apartamente sunt în blocuri înalte, dar în barrios precum San Telmo facem un tur al caselor joase care au devenit recent hoteluri. Banchik îmi arată Gurda Tango Boutique Hotel, care are șapte camere, o casa chorizo ​​(„casă-cârnat”) de la începutul anilor 1900, creată prin împărțirea unei case mai mari în două, unde camerele se înșiră ca niște cârnați, față în față. „Familiile erau numeroase pe atunci. Copiii căsătoriți locuiau cu părinții”, îmi explică Banchik. Gurda, cu camerele ei decorate individual, cu obiecte de artă locală și o combinație de mobilier modern și antic, e greu de definit. „Este parțial franceză, parțial italiană… e eclectică”, decretează Banchik. 
În partea cealaltă a orașului, în cartierul Palermo, sunt două hoteluri mici aflate în clădiri istorice: prietenosul Miravida Soho, cu prețuri rezonabile, într-un conac restaurat prin 1930; și noul, luxosul Algodon Mansion, un han deschis într-o clădire clasică franceză din 1912. Tot în Palermo e și 1555 Malabia House, primul hotel cu mic dejun inclus din oraș, care oferă o altă experiență tipică: ocupă clădirea unei mânăstiri din secolul al XIX-lea care, ne spune managerul Romina Giunta, păstrează configurația inițială. „Renovarea i-a păstrat caracteristicile istorice”, inclusiv tavanele înalte de patru metri și jumătate și detaliile originale, cum sunt scările de marmură. „Băile au fost cândva bucătăriile călugărițelor”, subliniază Giunta. Dar Malabia nu arată ca o mănăstire de maici cu picturile murale trompe l’oeil, pardoselile din lemn lucios și așternuturile din pluș. La fel ca alte pensiuni din acest oraș deopotrivă nou și vechi, Malabia e o clădire veche reconstituită – la mare depărtare de hotelurile ieftine pe care mi le amintesc.

Viața de noapte

Când i-am spus unuia dintre nepoții mei din Argentina că barurile și cluburile din California se închid pe la două noaptea, nu prea m-a crezut: „Și apoi unde mergi?” La Buenos Aires, unde să cinezi înainte de ora zece seara înseamnă să mănânci devreme, nu este ceva deosebit să vezi petrecăreți revărsându-se din baruri mult după miezul nopții. Când Diego Curubeto și cu mine ne încheiem maratonul prin localurile de noapte ale Buenos Airesului și îi urez buenas noches, aș putea să-i spun și bună dimineața. E aproape șase dimineața, duminică, și trebuie să ne facem loc cu coatele pentru a ieși din Crobar, un club în care muzica urlă la ora micului dejun. 
Frecventarea acestei lumi face parte din munca lui Curubeto, care scrie cinema și muzică pop pentru cotidianul financiar Ámbito Financiero
Primul ales e Esquina Homero Manzi, o cafenea vintage cu lambriuri din lemn și un decor caracterizat de fileteado, un curent artistic local asemănător cu Art Nouveau. Cafeneaua poartă numele textierului care a scris celebrul tango „Sur”, care se petrece pe amplasamentul cafenelei, pe Avenida Boedo – iar tangoul rămâne principala atracție aici, cu spectacole ținute în fiecare noapte. „Aceasta e o restaurare reușită”, spune Curubeto, „făcută într-o manieră autentică înainte de boomul turistic”. El recomandă și petrecerea cu dansuri milonga de miercuri, de la Club Atlético Fernández Fierro, unde există și o orchestră. 
Viața de noapte tradițională e o cu totul altă lume la Buenos Aires. Revista porteña – un fel de cabaret cu scheciuri, dansatoare și satiră politică, care se joacă pe Avenida Corrientes (echivalentul local al Broadway-ului) „e orientată spre turiștii vorbitori de limba spaniolă”, spune Curubeto. „Marii comici de revistă ofereau umor politic când acesta era interzis.” 
La un Mojito, la Café Soul, care e de un roșu țipător, în veselul district Las Cañitas, din Palermo, Curubeto mă prezintă lui Agustín Contepomi, un VJ și muzician local. „Acest cafe-bar e un loc bun pentru a începe seara”, ne spune Contepomi, „are muzică live, dar se închide cam devreme, la patru dimineața”. În timp ce ne plimbăm prin Las Cañitas la ora unu dimineața, clienții cu cocktailuri se revarsă pe trotuar din Bar Unico, un loc ce trebuie vizitat. 
Gusturile lui Curubeto se îndreaptă mai degrabă spre localuri precum Makena Cantina Club, unde o trupă de blues cântă pe o scenă la mezanin. „Acesta e unul dintre puținele locuri în care trupele noi și bune pot cânta live. E greu pentru tinerii muzicieni să găsească noi locuri de cântat la Buenos Aires.” La Roxy Bar Live, în apropiere, acestea se amestecă cu trupe consacrate, într-un spațiu relativ mic. „Roxy e un pic ciudat”, spune Curubeto, „cu un restaurant în față”. El îl vede și îl salută pe Charly García, o legendă rock din America Latină, care se uită la spectacolul oferit de o trupă în care cântă și basistul lui, Zorrito Von Quintiero – proprietarul Café Soul – înainte de a pleca în turneu în Peru și Chile. Solistul Fabio Posca, cel care e și actor de comedie, spune o serie de glume ce-i fac pe cei prezenți să râdă în hohote. 
Aproape că au venit zorile. Curubeto sugerează să mergem la Levitar, un bar ce se închide cam pe la… prânz, dar refuz. La Buenos Aires se doarme în weekenduri (nu aș fi supraviețuit aici, altfel). Dar pentru mulți, acum știu asta, doar după brunch-ul de duminică.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*