În căutarea magiei

Încălziți de soare, un grup de fluturi-monarh - din cei peste un miliard care migrează aici anual - își iau zborul într-o clipă, în pădurile din centrul Mexicului. Foto: Annie Griffiths Belt

O călătorie incredibilă pe aripi de fluturi.

Text: Melina Gerosa Bellows

Obsesia mea pentru fluturi a început în timpul unei  ședințe de yoga. Corpul îmi era îndoit în poziția downward dog. Dar mintea îmi era foarte, foarte departe, în statele México și Michoacán din centrul Mexicului. Acolo, pădurile australe sunt reședința de iarnă a peste un miliard de fluturi-monarh. Mi s-a descărcat în minte acțiunea unui roman întreg, de parcă muza mea apăsase butonul „trimite”. Imaginația mea a inventat o protagonistă a cărei misiune ar fi să salveze aceste locuri periclitate și care, fiind pe moarte, n-ar mai avea decât un an de trăit.

După ședință, am început să observ fluturi peste tot. Iarna, în agitația orașului, tatuați în detaliu pe corpurile femeilor, ba chiar în desenele copiilor mei. Fluturii îmi vorbeau. Așa că m-am pus pe scris.

Trei ani, patru schițe și sute de ore de cercetare mai târziu, m-am hotărât să mă refugiez din ficțiune în realitate și să vizitez scena acțiunii romanului meu  – Regatul fluturilor-monarh, o zonă de 155 km2 în munții vulcanici din centrul Mexicului. Am pornit cu curaj alături de eroina mea către locul îndepărtat și diafan pe care dr. Lincoln Brower, expert în fluturi-monarh, l-a numit a Opta Minune a Lumii.

Traversez Mexico City, ai cărui zgârie-nori moderni și zvelți lasă loc cartierelor cu vile în stil spaniol și jacaranda cu flori purpurii, apoi peisajului bucolic plin de livezi de piersici și avocado. Străbat în continuare un lanț de vulcani activi impunători. Aflu că localnicii fac un pelerinaj anual pentru a  dansa și a oferi flori, obiecte de lut și sânge de curcan pentru îmblânzirea vulcanului înzăpezit Nevado de Toluca.

După câteva ore îmi ating prima țintă, o fostă așezare minieră numită Angangueo, din Michoacán. Satul tradițional are străzi pavate cu piatră cubică și clădiri de stuc alb cu acoperișuri de țiglă roșie. Nimeni nu vorbește engleză.

După un prânz grăbit la hotelul din piața Don Gabino – pește prăjit în frunze de porumb, tortillas de casă și cel mai cremos guacamole de pe Pământ – îmi încep safariul în căutare de fluturi.

Mă sui într-un camion fără prelată, care începe să urce abrupt pe munte. Trec pe lângă case cu colivii, ghivece cu mușcate roșii și roz și haine de bebeluși proaspăt spălate, care se usucă în copaci. Copiii se joacă cu o minge, iar o bătrână aruncă cu pietre (mari!) într-o ceată de câini încăierați.

Dintre cele patru sanctuare ale fluturilor-monarh deschise publicului, voi vedea trei. De la intrarea primului, El Rosario, la 207 km vest de Mexico City, încep urcarea pe traseul de o oră. Aerul e din ce în ce mai rarefiat.

Trec pe lângă vizitatori care coboară.

„Merită!” îmi spun veseli.

O bunicuță mexicană se oprește să mă informeze prin gesturi că un fluture i s-a așezat pe pălărie.

Mirosul de pin e tot mai tare. Culorile copacilor și florilor par să se intensifice. Mă apropii de 3.000 m altitudine și sunt încântată, dar fără suflu.

Intensitatea experienței îmi amintește de un alt ritual, tradiția care cere să copiezi manual 278 de caractere japoneze pentru a fi admis în grădina de mușchi din Kyoto. Ambele exerciții sunt o formă de meditație, purifică și pregătesc mintea pentru experiența sacră.

Pe drum, încep să dau jos din haine. Una, două, trei, patru, până rămân în tricou. Situația îmi amintește de cele patru etape de dezvoltare ale fluturelui – ou, omidă, crisalidă, apoi minunea înaripată care zboară în jurul meu. Mă gândesc la miracolul metamorfozei și la fenomenul chiar mai uimitor al ciclului de migrație al fluturilor. De cel puțin 10.000 de ani, fluturii-monarh – cântărind cam o jumătate de gram fiecare – parcurg până la 4.000 km, cu precizie de busolă, din Canada și nordul S.U.A. până într-un loc unde n-au mai fost niciodată. Pleacă toamna și petrec toată iarna în centrul Mexicului. Acum e sfârșitul lui februarie și am venit chiar înainte de decolare – în punctul culminant al sezonului de împerechere.

Dau colțul și începe spectacolul. Un fluture trece pe lângă mine. Apoi altul. Și altul. Privesc cum zeci și zeci pătează cu umbrele lor pământul uscat.

Fluturii-monarh sunt peste tot. Atârnă din pini ca niște ornamente de Crăciun plate, formează ciorchini ca niște viespare umflate la capătul ramurilor. Unele conifere sunt atât de aglomerate, că seamănă cu arțarii toamna. Fluturii-monarh sunt foarte ușori, dar ramurile prea încărcate se pot rupe sub greutatea însumată, ducând la moartea multor ocupanți.

Pironită pe potecă, fermecată – am în jur cam 150 de milioane de fluturi-monarh – observ sunetul. E un foșnet moale, ca de ploaie.

Un fluture mi se așază pe șold și își deschide și închide aripile în soare. Apoi, altul mi se oprește pe stomac.

Străinii fac poze.

Es un macho”, spune ghidul meu, Astrid. „Se vede după cele două pete negre.”

Masculul urcă încet-încet pe tricoul meu.

„Ia uite!”, spune un privitor când fluturele îmi ajunge pe piept.

Înainte să devenim prea apropiați, fluturele-monarh își ia zborul. Privitorii râd. Mă simt ușoară, fericită, ca după un sărut cu natura.

Chiar atunci, câțiva localnici transpirați ajung pe vârful dealului, suflând din greu, cu o targă. O așază pe o piatră pe Ida, o doamnă de 90 de ani din Gulfport, Mississippi. Ida clipește de parcă tocmai ar fi aterizat pe Lună.

„N-am mai văzut așa ceva”, declară ea uluită.

Unul dintre cele mai interesante lucruri din sanctuar este nu fauna, ci efectul ei asupra vizitatorilor. Tineri, bătrâni, bărbați, femei, localnici, străini – toți zâmbesc, sunt dispuși să te ajute, prietenoși. Parcă fluturii scot la iveală tot ce-i mai bun în natura umană.

La coborâre, mă împrietenesc cu un grup de patru atlete din Mexico City care vizitează anual sanctuarul. Două cară în rucsacuri câini: pe Bianca, un pudel alb cu fundă roz, și pe Merlina, o chihuahua, cu doi pui.

Întreb de ce ele, creaturi cosmopolite, se întorc an de an în acest loc liniștit, când în Mexic sunt atâtea distracții pentru cei tineri și frumoși.

„E un loc mistic”, spune Teresa. „Când vii aici, ți se vindecă spiritul.”

Prietena ei, Josefina, recită o poezie în spaniolă, pe care Teresa mi-o traduce.

Suflete mici volatile

Care ne dau aripi imaginației

Care ne dau putere

Și senzația tăriei.

Îi împrumut Tatianei, care tremură de frig, vesta mea. O acceptă firesc, ca o prietenă veche.

„Aztecii cred că, după moarte, sufletele noastre devin fluturi”, explică Teresa. „Aici sunt toate spiritele strămoșilor. Le simți, îți hrănesc sufletul.”

Petrec noaptea la Posada Don Bruno – curată, dar rustică. Niciun hotel din zonă nu are încălzire și am fost avertizată să port lenjerie termală pe sub pijamale – noaptea, temperaturile scad sub 0° C.

Cina e de tip bufet, cu orez, fasole, pui și cactus, însoțite de râuri de bere mexicană și ceai de munte cu miros de lămâie, din limoncillo de pe marginea drumului. După cină, primesc o sticlă de apă fierbinte și mă retrag în cameră, lângă focul recent aprins.

A doua zi, vizitez sanctuarul Sierra Chincua, la vreo oră distanță de hotel. La intrare, grupul urcă pe cai și înaintăm printre pini albi, stejari și brazi de 34 m, pe o potecă îngustă, cu șleauri. Experiența e tăcută și calmă. O oră mai târziu, coborâm din șa și parcurgem ultimul kilometru și jumătate pe jos.

La scurtă vreme, văd un fluture-monarh, apoi altul. Mergând mai departe, văd zeci, apoi sute, apoi mii. Soarele strălucește și fluturii sunt în plin zbor. Experiența e de pe altă lume; parc-aș fi într-un glob de jucărie plin cu sclipici portocaliu. Doar în zona asta sunt 30-50 de milioane de fluturi-monarh.

Buf!

Trei fluturi încleștați îmi aterizează în poală cu un impact surprinzător de puternic (fluturii-monarh de a patra generație ajung destul de măricei, având o durată de viață relativ lungă). Unul se desprinde, iar masculul o trage pe femelă spre un copac, să lămurească lucrurile.

Masculii acționează viguros și atacă tot ce mișcă, inclusiv alți masculi sau frunze mișcătoare. După ce prind o femelă, dansul nupțial durează până la opt ore.

Au avut timp să se pregătească. De toamna trecută, și-au amânat maturitatea sexuală, mulțumită climatului unic al pădurilor, nici prea fierbinte, nici prea cald, nici prea umed, nici prea uscat. Se așază și rămân nemișcați – în stază – până primăvara, când începe împerecherea.

Brusc, clipocitul blând al aripilor susurătoare atinge volumul unei ploi violente de vară.

Mira, una explosión de mariposas!” spune ghidul nostru.

Mă uit în vale și cerul de un albastru de cobalt devine o întindere sclipitoare de portocaliu și negru. Când soarele încălzește un număr mare de fluturi în același timp, toți își iau zborul odată.

„Cum ți se pare?”, întreabă Rosemarie, o vizitatoare. „Ai găsit ce voiai pentru roman?”

Tocmai asta e, nu pot să mă gândesc. Creierul mi s-a oprit. La naiba cu personajul meu. Am rămas cu gura deschisă și ochii cât cepele. Momentul ăsta singur merită nopțile în camere reci de hotel.

Fac un efort să absorb cu sufletul minunea naturală. Poate voi putea folosi inspirația asta extraordinară mai târziu, după întoarcerea în lumea reală, când mă lupt cu impozitele, stau în trafic sau mă iau prea în serios. Poate de-asta suntem aici, eu și personajul meu: pentru o lecție ilustrată despre cum se trăiește bine, indiferent ce te așteaptă. Îmi vin în minte cuvintele naturalistului francez Marcel Roland, care spunea că fluturii ne dau „alinare pentru durerea de a trăi”.

Dar, cum după soare vine ploaie, aici sunt și copii cerșetori cu haine ponosite, pe care-i întâlnesc când dau înapoi calul, la baza muntelui.

E multă sărăcie în regiune și, pentru a supraviețui, mulți localnici recurg la despăduriri ilegale pentru un ban în plus. Acum, marele fenomen al migrației e pus în pericol de distrugerea habitatului, care amenință supraviețuirea fluturilor. Cu cât se micșorează pădurile din cauza exploatării, cu atât mai vulnerabili sunt fluturii-monarh. În iarna lui 2002, o singură furtună a nimicit 70% din populația care petrecea iarna aici: a rămas un strat de 60 cm de fluturi morți sub copaci.

Dar e greu să-ți pese de fluturii-monarh când familia ta n-are mâncare. Cheresteaua se vinde bine și fermierii vor să folosească terenul pentru agricultură.

Guvernul mexican a trimis forțe polițienești să lupte cu exploatarea forestieră ilegală și a făcut eforturi importante pentru implicarea comunităților locale în conservare. Fermierii primesc stimulente materiale pentru a nu-și despăduri terenurile și au de câștigat din eforturile de reîmpădurire. „E la fel de complicat ca lupta contra drogurilor”, spune Astrid, ghidul meu.

 

Ne apropiem de ultimul sanctuar, iar fluturii ne întâmpină pe drum. Trecem pe lângă policía. Un polițist ține ceva ce mi se pare a fi un radar.

„De fapt, e o cameră video”, spune Astrid, râzând. „Filmează fluturii.”

În Mexic, poliția e plătită să asigure respectarea limitei de viteză de 15 km/h în apropierea sanctuarului. Dacă omori chiar și un singur fluture, primești o amendă de 500 pesos (38,5 $), așa că oamenii iau interdicția în serios.

La sanctuarul Piedra Herrada, încălecăm pentru cel mai abrupt suiș de până acum. Ziua e însorită și vin cu noi cete de școlari în uniformă. În șir indian, ai noștri caballos înaintează cu pas sigur, apoi descălecăm și coborâm o pantă accidentată, până la un petic de pământ de pe versant.

Populația de aici e mai mică decât celelalte două, dar sunt în mijlocul frunzișului și am la nivelul ochilor un brad acoperit de fluturi. Soarele atinge o ramură și o eșarfă maiestuoasă de fluturi se sparge într-o mie de tigri zburători.

Aud un foșnet ușor deasupra capului. Mă uit în sus și văd altă explozie, de parcă o mașină de floricele aruncă în aer grămezi de fluturi. Imaginile sunt spectaculoase, dar nu putem sta mult. Trebuie să facem loc copiilor.

La coborâre, observ cu mirare că suntem singurii turiști de-aici, deși Mexicul a câștigat popularitate ca destinație de ecoturism. Deși mai rămân multe de făcut pentru conservarea habitatului fluturilor, în ultimii zece ani suprafața zonelor protejate din Mexic s-a triplat.

Eforturile par să dea roade. Despădurirea ilegală a scăzut cu 48% din 2008; s-au plantat aproape 4 milioane de copaci, iar în noiembrie 2008, Rezervația Biosferei Fluturilor-Monarh, de 56.259 ha, a intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO. E clar că din ecoturism au de câștigat nu doar fluturii-monarh, ci și localnicii, a căror bunăstare depinde de cât îi protejează. La plecarea din parc, mașinea mea înoată printr-o mare de fluturi. Mai facem o oprire pe marginea drumului, pentru o ultimă privire asupra fluturilor care au coborât muntele să bea sarea și mineralele din băltoace.

Văd o fetiță în uniformă albastră cum se apleacă să observe atent o baltă populată. Un fluture o surprinde, sărindu-i pe deget. Prietena ei imortalizează clipa cu telefonul mobil și râd amândouă, încântate.

Iată magia pe care o căutam. Nu e momentul la care mă așteptam, o lămurire bruscă a întregii mele vieți, și nici o răsturnare de situație pentru personajul meu. Mi se amintește doar că bucuria e contagioasă, că suntem legați unii de alții și că Mama Natură vindecă și curăță natura umană.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*