Triumf și tragedie pe Matterhorn

Foto: Melissa Farlow

Celebrul vârf de la granița Elveției cu Italia e un monument al rezistenței umane… și ne amintește, neiertător, urmările unui pas greșit.

Text: BERNICE NOTENBOOM

Aveam doar zece ani când Roni Inderbinen mi-a strâns chinga căștii și și-a trecut coarda prin hamul meu. A pus ge- nunchiul jos și mi-a legat șireturile cu noduri duble, să nu mă împiedic. Mi-a aprins lampa de pe cască și mi-a încălzit degetele frecându-le între palmele lui puternice, apoi le-a acoperit cu o pereche de mănuși de lână. Apoi, tata a verificat tot ce făcuse Roni, a asigurat casca, a încercat nodurile și, în final, mi-a închis fermoarul de la geacă, cu toată grija paternă. I-a strâns ferm mâna lui Roni și, cu un glas îngrijorat, i-a cerut să aibă grijă de mine pe munte ca de fiica lui. S-a întors spre mine și mi-a spus că o să ne urmărească ascensiunea cu binoclul. M-a ciupit de obraz și mi-a promis că la întoarcere am voie să mănânc oricâtă înghețată vreau. Am plecat pe întuneric, cu mult înaintea răsăritului. Ne-am lăsat călăuziți de lumina lămpilor până la baza traseului elvețian de pe Matterhorn. Roni m-a ținut legată de el cu o coardă scurtă și strânsă până pe vârf. Acolo, a scos din buzunar o bucată de ciocolată neagră de forma muntelui. Am desfăcut ambalajul și, când eram gata să devorez cu recunoștință toată bucata, a arătat cu degetul spre o latură din ea: „Mănânc-o A întâi pe asta. E partea italiană.”

„Dumnezeu trebuie să fi fost din Zermatt, doar a pus latura celebră a muntelui pe partea elvețiană, nu pe cea italiană”, spune mândru Urs Keller, proprietarul hotelului Monte Rosa, la care tocmai m-am cazat. La treizeci de ani după prima mea ascensiune pe Matterhorn, am revenit în Zermatt ca să urc iar pe Marele Corn – tot cu Roni Inderbinen. Ascensiunea aniversară, împărtășită cu cel care mi-a făcut cunoștință cu muntele, pare perfectă pentru a sărbători acea primă urcare.

S-au schimbat multe în Zermatt de când s-a oprit aici Edward Whymper, primul alpinist care a urcat pe Matterhorn, în 1865. Vechile cărți de oaspeți ale hotelului dezvăluie descrieri ale primelor încercări făcute de alpinști britanici. În fond, ei au ajuns primii pe majoritatea celor 38 de munți de peste 4.000 m din zonă. Matterhorn, cu ai lui 4.478 m, e unul dintre cele mai celebre vârfuri din Alpi: profilul lui stâncos și avântat apare pe nenumărate fotografii și suvenire. Timp de nouă luni, e acoperit de zăpadă, singuratic și tăcut. De la sfârșitul lui iunie până în septembrie, atrage cățărători din lumea întreagă, care vin ca albinele la o floare. În 1796, omul de știință elvețian Horace Bénédict de Saussure scria: „De ce forță va fi fost nevoie să sfărâme și să măture de pe fața pământului părțile lipsă ale acestei piramide? Căci nu o vedem înconjurată de mormane de rămășițe.” Obsedat de atracția mistică a munților, a urcat pe Mont Blanc cu o sticlă imensă ca să colecteze aer de la vârf și să-i studieze compoziția.

Matterhorn, mereu fascinant, a fost unul dintre ultimele piscuri alpine cucerite, din cauza aerului lui de aparentă invincibilitate. Dar după prima escaladă a lui Edward Whymper – urmată de o coborâre dezastruoasă, în care și-au pierdut viața patru membri ai expediției – Zermatt a devenit o destinație turistică celebră, în ciuda încercărilor reginei Victoria de a interzice alpinismul.

Chiar și în ziua de azi, trebuie să depui efort ca să meriți intrarea în Zermatt. E o stațiune fără mașini, care atrage entuziaști ai sporturilor de iarnă. Ajungi aici cu trenul de la Täsch, iar la destinație te așteaptă taxiuri electrice și trăsuri de la hotelurile cu pretenții. Majoritatea călătorilor dau fuga în piața gării, își lasă bagajele, apoi admiră în tăcere orizontul muntos. Matterhorn se înalță solitar, dominând semicercul vast și impresionant de vârfuri alpine înalte. Se ridică impunător deasupra orașului, într-o pantă bruscă, în contrast cu pășunile verzi de mai jos. Cabanele din lemn de larice, cocoțate pe lespezi enorme de pia- tră, stau cot la cot cu hoteluri moderne.

Fiecare clădire, veche sau nouă, e decorată cu cascade de flori multicolore. Străduțele pietruite sunt mărginite de magazine mici cu fațadă din lemn, restaurante, baruri frecventate de schiori și cluburi de noapte.

Ajung la cabana Hörnli, punctul de pornire al ascensiunii pe Matterhorn, la trei după-amiază, într-o zi însorită. De aici priveliștile sunt mai frumoase decât în orice carte poștală. Monte Rosa, Dent Blanche, Lyskamm – uriași monolitici de stâncă, gheață și zăpadă – își scaldă chipul în soarele de vară. Matterhorn are umbra lui; conturul zimțat se reliefează clar pe fundalul cerului. Terasa în aer liber de la cabana Hörnli e plină de bărbați și femei din lumea întreagă, toți zvelți, bronzați și cu figuri sănătoase. Podeaua e acoperită de o harababură multicoloră de rucsacuri, corzi și echipamente ușor de confundat. Nou-veniții se apleacă îngrijorați peste ghiduri, studiind serios traseul până sus. Cei recent întorși sunt bombardați imediat cu întrebări. „Cât ați făcut până sus?” „Cum sunt condițiile?” „De unde v-ați pus crampoanele?” Cei veniți într-o excursie de o zi, care se mulțumesc să ajungă la cabană, privesc amuzați agitația iscată de Matterhorn, apoi se întorc la confortul din Zermatt. Sunt și eu printre ei.

Am decis să fac excursia până la cabana Hörnli ca pregătire, cu două zile înainte de ascensiunea aniversară pe Matterhorn cu Roni. În timp ce beau dintr-un pahar de suc Rivella la cinci dolari, un elicopter apare din senin și se oprește deasupra terasei. Mulțimea e străbătută de un curent de nervozi- tate. Expresiile excursioniștilor devin rigide. Pilotul și cabanierul schimbă semnale ma- nuale, apoi elicopterul își ia zborul spre latura de est a muntelui. Privim în sus și vedem cum o siluetă e coborâtă cu un cablu pe muchia unei crevase. Se schimbă din nou semnale manuale, apoi se coboară cu cablul o targă. Matterhorn își pierde frumusețea; fața lui rece ne privește sumbru. „Probabil Grampis”, oftează Richard Lehner Jr., un tânăr ghid montan de a treia generație, și se întinde să arate spre un grup de excursioniști care se întorc cu adidași ușori în picioare. „Uite alții.” Grampis sunt cei care urcă pe Matterhorn fără ghid. Nu ajung pe vârf decât vreo jumătate dintre grupurile neghidate, iar unele dintre ele sporesc numărul accidentelor. E de-abia a treia săptămână din sezonul de urcare pe Matterhorn și deja au murit șapte oameni. Mă întorc la Zermatt pe jos; încă îmi mai sună în urechi zumzetul elicopterului. Ajung și-l văd pe tata că mă așteaptă cu o privire îngrijorată. Îmi pune o mână pe umăr și mișcă scurt capul spre Matterhorn. „Era Roni. Nu știu cum s-a întâmplat.” La 68 de ani, Roni Inderbinen – ghidul meu, prietenul meu de o viață – a murit pe muntele pe care-l iubea.

ÎN NOAPTEA ASTA, cabana Hörnli e ocupată complet – 120 de oameni înghesuiți în camere și dormitoare comune. Cei mai mulți dormim prost. Sforăiturile și corpurile care se împiedică de patul tău suprapus în drum spre toaletă gonesc somnul. Și mai e și gândul de care-aș vrea să scap: fac bine că plec totuși pe munte, după moartea lui Roni? După ce mă perpelesc îndelung, hotărăsc că cel mai bun mod de a cinsti amintirea lui Roni e să fac traseul pe care trebuia să-l parcurgem împreună. Tulburată de așteptare, îi simt spiritul și sunt sigură că ar vrea să continui urcarea. Nu trec nici 15 minute de la alarma de trezire de la 4:30 până când ies pe ușă. Vor începe urcarea spre același țel cincizeci și cinci de grupuri. Din păcate, toate vor începe la aceeași oră. Prin învălmășeala de excursioniști, ghidul meu, Richard Andenmatten, așteaptă nerăbdător lângă scări. Mă întâmpină mirosul plăcut de cafea și mâncare caldă.

Andenmatten deține recordul pentru cele mai multe ascensiuni pe Matterhorn. După a 820-a n-a mai ținut socoteala. La 65 de ani, e al patrulea ghid din familia lui și unul dintre cei mai în vârstă de aici. Îmi ia hamul și își atașează coarda la carabina mea, apoi, fără mic dejun, ieșim repede pe ușa din spate a bucătăriei în noaptea neagră ca smoala. O oră întreagă nu scoatem o vorbă. Andenmatten vrea să menținem distanța față de caravana de excursioniști, așa că păstrăm o viteză incredibilă, ocolind alte grupuri ca să ajungem în frunte. „Dacă rămânem în spatele unui grup de Grampis, avem puține șanse să ajungem pe vârf”, spune Andenmatten. În timp ce înaintăm, îmi arată unde să pun fiecare mână și picior. „Uită-te bine la mine și fă exact ce fac eu”, îmi spune, plasându-și cu ușurință mâinile și picioarele prin labirintul de muchii și fisuri din piatră. Sunt cu un ochi pe stânci și cu unul pe coardă, în care risc să rămân încurcată definitiv dacă nu sunt atentă. S-a făcut ora 6; urcăm de 80 de minute. Nu mai am su- flu, respirația îmi e uscată ca vata. Mă dor mușchii coapselor. Scopul meu e să nu mă fac de rușine. Parcă aș avea iar zece ani și l-aș asculta plină de admirație pe Roni, cu aerul lui de unchi înțelept și protector. Andenmatten se oprește și mă cheamă, trăgând de coardă. „Ia uite”, spune zâmbind și arată spre est. „Răsăritul în Alpi.” O panoramă plină de piscuri înghețate prinde primele raze. În câteva secunde, 29 dintre vârfurile de peste 3.900 m din Elveția, aprinse de soare, se ivesc din norii palizi, cețoși. „Superb”, murmură Andenmatten, care a văzut scena de sute de ori. „Întotdeauna e superb.”

Două ore mai târziu, trecem de cabana Solvay. Dacă ajungi la adăpostul de urgență de la 4.003 m în mai puțin de trei ore, ghidul știe că ești în formă destul de bună ca să continuați. Dacă nu, faceți stânga- mprejur – și nu primești banii înapoi. Traseul devine mai dificil și nici n-am ajuns la segmentul cel mai greu. Mă uit la partea de sus a secțiunii Moseley Platte, punctul de cumpănă al cățărării, și fixez cu privirea numeroasele puncte de sprijin de pe fațada abruptă. Cu coarda întinsă între mine și Andenmatten, îi urmez cu încredere pașii, întrebându-mă câte mâini și picioare s-au sprijinit aici de la prima urcare pe Matterhorn. La „Umăr” – porțiunea înzăpezită dinaintea vârfului – facem prima pauză pe ziua de azi. Andenmatten pare mulțumit de mine; se relaxează și mă poreclește cu drag prințesa lui alpină.

„Mulți se tem că ghidul nu poate să-i țină, că nu e sigură coarda, că nu e destul de solidă stânca”, îmi spune în timp ce ne punem crampoanele pentru asaltul final. Nu-mi fac griji, cum nu mi-am făcut nici cu Roni, când eram mică. Roni a petrecut de două ori șireturile lungi de la crampoane în jurul gleznelor mele mici, apoi m-a ținut între picioare ca să mă obișnuiesc cu mersul cu ele. Îmi amintesc cât eram de obosită pe ultimul segment înainte de vârf – în loc să radieze de fericire, ochii îmi lăcrimau. „Nu te da bătută”, a spus Roni, întinzând mai bine coarda dintre noi.

„Pe-aici s-a întâmplat”, spune Andenmatten. Se referă la locul unde a căzut Roni. Ne oprim un moment, fiecare cu gândurile lui, apoi mergem mai departe. Ajungem pe vârf pe la ora la care plec de obicei la serviciu. Înainte de coborâre, nu avem timp decât să dăm mâna, să facem o fotografie, să ne sărutăm pe obraz și să mâncăm ceva. Arunc o privire scurtă asupra tuturor vârfurilor din Alpi pe care am urcat după prima mea ascensiune pe Matterhorn. Mă copleșește brusc tristețea. Mi-e tare dor de Roni, dar mi-l imaginez zâmbindu-mi în clipa aceasta de triumf. La coborâre, mă aplec în afară la un punct de ancoraj pe al doilea rapel. Văd o armată de cățărători, departe sub noi, cum escaladează stânca. Îmi dau seama din prima privire că vor ajunge periculos de târziu pe vârf și riscă să alunece pe zăpada înmuiată și să disloce pietre încălzite. În curând, odată ce plecăm noi, vor fi numai ei pe munte, nevoiți să-și găsească singuri drumul. De-abia punem piciorul pe teren solid, că Andenmatten deschide telefonul mobil. Instantaneu îl sună cineva. Mai are o urcare programată. Mâine, un doctor din Milano va da a patra oară piept cu Matterhorn. Mă miră că și-a luat telefonul cu el. Andenmatten zâmbește. „Nu-i nicio problemă cu telefoanele mobile, dar să nu le pornești până nu ești aproape de cabană.” În fond, pe Matterhorn, afacerile sunt pe primul loc.

Înainte să plec din Zermatt, îl caut pe Ulrich Inderbinen, localnic care a trăit pe munți 100 de ani. Îmi dă un autograf pe biografia lui și îl întreb care e mesajul principal al cărții. Îmi spune: „Să trăiești, să urci munții, în ritm lent, atent, dar hotărât și regulat.” Lista lui impresionantă de ascensiuni îi susține teoria. Ultima oară a urcat pe Matterhorn la 90 de ani. În ziua dinaintea plecării, intru în biserica satului, unde îmi luasem rămas-bun de la Roni nu de mult. Merg încet până la locul unde a stat sicriul lui. Câteva momente, gândurile mi se întorc cu 30 de ani în urmă. Prima mea urcare pe Matterhorn am sărbătorit-o cu găletușa de înghețată promisă de tata. În seara aceea, familia lui Roni a pregătit o cină festivă. În cadrul unei mici ceremonii, Roni mi-a dat primele mele crampoane și a povestit câteva momente ale marii zile. Tata și Roni au toastat cu șnaps în onoarea succesului meu și gestul lor m-a făcut să mă simt invincibilă. Pe atunci, să cucerești Matterhorn chiar era o victorie. La fel și acum.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*