Turul Africii pe motocicletă

Obișnuim să călătorim în locuri cu nume greu de pronunțat. Mâncăm chestii greu de identificat. Lăsăm puține hățișuri neexplorate. Suntem Ionuț și Ana, de profesie arhitecți, din 2011, nomazi. Călătorim cu motocicleta și un cort de 4 m2.

 

Text și foto: Ana Hogaș și Ionuț Florea

Nigeria. Bogată în resurse, suprapopulată de săraci. Situată în Africa de Vest, intimidează călătorii, dar răsplătește dincolo de așteptări. Timp de patru săptămâni lucrăm ca voluntari în sud-vestul țării, departe de cacofonia orașelor, în inima pădurii ecuatoriale. Aici, fiecare zi are altă scenografie: uneori cerul e vânăt și arborii de iroko și abanos de peste 30 m înălțime abia se zăresc prin ceață. Alteori, ploaia cade în rafale și vântul bate frenetic. Când e senin, luminișul din fața bazei noastre de lucru de pe Muntele Afi mustește de viață: la ora 9, la 13 și la 17 sunt hrănite animalele. 300 de maimuțe dril, 35 de cimpanzei, un potto, un porc spinos convalescent și Lala, un pui de pisică sălbatică, ultima sosită în sanctuarul nigerian în care lucrăm. Ca să aflăm ce trebuie făcut, petrecem ore în șir observându-ne „clienții”. Maimuțele dril (Mandrillus leucophaeus) sunt una dintre cele mai amenințate specii de primate africane. Decimate de braconieri timp de zeci de ani, poate că doar 3.000 de exemplare mai trăiesc în sălbăticie; habitatul lor e intens despădurit, ocupă cam 40.000 km², și include statul nigerian Cross River, sud-vestul Camerunului și insula Bioko din Guineea Ecuatorială. Conservarea acestei specii este misiunea Pandrillus, unul dintre cele mai de succes proiecte de reabilitare și înmulțire în captivitate a primatelor din lume, fondat în anii ’80 de un cuplu de americani. Drilii sunt înrudiți cu babuinii și comunică prin expresii faciale complexe, vocalize și comportamente specializate. Masculii pot trece de 45 kg. În rezervația Afi nu există semnal GSM, bem apă din râu, iar iluminatul se face cu panouri solare. Ziua începe cu un raport, urmat de munca pe teren. Seara socializăm cu etnicii Boki. Cei aproximativ 200.000 de membri ai tribului răspândit în câteva sate vorbesc un lingo din familia Bantu și cultivă yam, cassava, palmieri pentru ulei și arbori de cacao. Pentru a-i întâlni, a fost nevoie să devenim nomazi, precum strămoșii lor.

Am început în iunie 2011. După călătorii în Asia și Europa, hotăram să facem turul Africii cu motocicleta: la final, număram 420 de zile și 55.000 km prin 30 de țări. Am petrecut prima lună în sate berbere, în medine medievale marocane și în Sahara, apoi am traversat Mauritania pe o Route de l’Espoir biciuită de vântul harmattan. În Mali, vitele și Sahelul au luat locul cămilelor și deșertului. Pinassele încărcate cu sare adusă de caravane de la nord de Tombouctou sunt ancorate la malul Nigerului, în Mopti, oraș amenințat în prezent de război.

 

Mai sus, e teritoriul Dogonilor. „Europenii ne-au făcut pompe de apă și moschei, dar noi știm că Amma are grijă de noi”, ne-a spus Adiouro, un bătrân Dogon din Kani Kombolé. „Unii tineri se rușinează de căciula în trei colțuri, dar rolul nostru e să le arătăm calea dreaptă.” Cultura Dogonilor, un grup etnic animist instalat între secolele IX și XI în locul pigmeilor, își păstrează ritmul arhaic. Disputele se mediază în togouna tradițională, femeile fac făină de mei în mojare uriașe de lemn, copiii deprind păstoritul, bătrânii mestecă nuci de cola aduse din Cote d’Ivoire.

Când am trecut în Burkina Faso, colibele nomazilor Fulani, plecați cu vitele, erau goale. Abia în drum spre Togo am găsit niște răspunsuri, vizitând tribul Gourounsi-Kassena, uitat de vreme și de antropologi. Când am ajuns în Benin, patria voodoo, încă ne mai gândeam la frescele caselor fortificate din Tiébélé, acoperite cu lemn de karité și pământ bătătorit.

După 2 luni pline în Nigeria, am dat de greu: pe o pistă infernală de laterită, surpată de torente, rămâneam, la 15 km de la intrarea în Camerun, blocați într-o comunitate izolată de braconieri. Aproape faliți, cu mâncare doar pentru o zi, fără telefon, cu ambreiajul motocicletei ars. După 5 zile suntem tractați 300 km, până în primul oraș, de unde luăm rata spre capitală. În așteptarea piesei de schimb, orizontalei sinuoase a turului prin Africa îi adăugăm verticala de 4.090 m a Muntelui Camerun. Am traversat Ecuatorul în pripă, prin Gabon și Congo, pe drumuri care nu există pe hartă, dar în Republica Democratică Congo aveam întâlnire cu destinul.

Era decembrie 2011, Ana avea malarie, alegerile prezidențiale amenințau cu un nou război civil, iar Angola blocase granițele. Puteam abandona, sau continua pe uscat într-o singură direcție: spre Zambia, pe 3.000 km off-road, în plin sezon de ploi ecuatoriale. Singurele vehicule care parcurg în 3 sau 4 luni ruta Nationale 1, care leagă coasta de vest de cea răsăriteană prin inima Africii, sunt camioanele congoleze, încărcate cu ulei de palmier, manioc și biscuiți.

Ne-au devenit tovarăși de drum. „Vedeți cât suferim?”, ne-a întrebat Roger, un șofer din Kamina; urma să tot auzim asta. Traversarea unei țări cât două treimi din Europa, pe un drum nesigilat, prin mlaștini și păduri cu termitiere gigantice, nu făcuse parte din plan. Aveam să ne pierdem urma într-un peisaj fierbinte, erodat de ploi masive 10 luni pe an, devastat de conflicte civile, rămas, de la câștigarea independenței în 1960, prea puțin explorat. Mulți n-ar fi rezistat patru săptămâni la cort, în haine ude, pline de noroi, consumați de foame, sete și efort. Am avut însă ocazia să explorăm un teritoriu cu o biodiversitate excepțională. Bazinul fluviului Congo adăpostește 18% din pădurile tropicale ale planetei. Pentru noi a fost mai mult decât o gură de aer proaspăt.

După Zambia și Cascada Victoria, eram nerăbdători să revedem deșertul. Namib Naukluft, cel mai vechi din lume, se unește cu oceanul. Dunele iau naștere la mii de kilometri distanță, la izvoarele Fluviului Orange, în masivul Drakensberg din Africa de Sud, apoi sunt măturate în vestul sălbatic al Namibiei de înghețatul curent al Benguelei. Sute de antilope Sprinbok, Oryx, zebre, girafe, struți, șacali, babuini și elefanți de deșert ne-au ținut de urât în drumul către Kaokoland, ținutul oamenilor Himba.

 

În secolul vitezei, mai puțin de 100 de triburi nomade și semi-nomade rezistă tăvălugului globalizării. Himba, nomazii „roșii“, sunt poate cei mai frumoși din Africa.

„Ne vezi ca pe niște oameni sau ca pe animale?”, m-a întrebat șeful din Ohungumure în prima seară petrecută în sat. Am amuțit de rușine: oare ce ascunde această întrebare? |n fața focului sacru care comunică voința strămoșilor, Ndiri Chiposa își jelea fratele, în locul căruia urma să devină căpetenie.

Vitele sunt „banii” cu care Himba își cumpără podoabele tradiționale, hrana, mașinile și telefoanele mobile purtate ca accesorii. Terenul e neîmprejmuit și aparține șefilor satului, care se lasă uneori tentați de ofertele investitorilor chinezi. În anii ’80, secerat de boli și fragmentat de conflictul din Angola, tribul Himba aproape că dispăruse. Fără un recensământ precis, populația lor e estimată în prezent la 20.000. Pielea unsă cu otjize, un amestec de untură, ocru și ierburi aromate, coafurile și bijuteriile confecționate din piele, scoici și resturi de metal disting Himba de alte triburi și formează un cod de comunicare a genealogiei și statutului social. Băieții poartă o coadă la spate, adolescenții două, fetițele poartă două sau patru cozi pe frunte, femeile căsătorite au meșe până la umăr și „cununi“ din piele de vacă pe creștet. Kathiriwe îmi arată brățările de la picioare: „Vezi, am doi copii”. Femeia e în doliu: una dintre brățări e mai scurtă și are doar o linie verticală, iar colierul tradițional din scoarță de palmier a fost înlocuit de un șirag din coajă de ou de struț. „Pe cine jelești?”, o întreabă Ana. „Mă descurc”, evită Kathiriwe, „dă-mi să-ți împletesc părul”.

Pentru nomazi, ritualurile, creșterea copiilor, podoabele, sfatul bătrânilor sunt urzeala care ține familia tribală închegată. Sufletele se deschid, legăturile se refac, continuitatea este asigurată. Am învățat și noi asta în 14 luni departe de „civilizație”. Efectul a fost neașteptat și radical.

Am trăit după soare, am profitat de libertatea de a ne căuta un loc proaspăt de campat în fiecare seară și lemne de foc pentru gătit. Am cărat pe motocicletă tot ce ne-a trebuit, de la piese de schimb și scule până la apă. Nu am încercat să devenim foarte pricepuți la ceva anume, pentru că a trebuit să fim gata pentru orice. În mediul urban, hrana și adăpostul nu cer eforturi deosebite. E altceva să trebuiască să le găsești într-un teritoriu străin.

La 9 luni de la plecare, am ajuns în cel mai sudic punct al Africii, Capul Acelor, unde Oceanul Indian întâlnește Atlanticul.

Sud-africanii ne urmăriseră aventura pe blog.intotheworld.eu: ne-au găzduit, ne-au arătat o țară a contrastelor, vastă, seducătoare. Lesotho nu putea fi mai diferit: cu ai săi țărani înfășurați în pături din lână și călare pe măgăruși, regatul pastoral este singurul stat independent situat la peste 1.000 m.

Din munți am coborât în Botswana. La marginea deșertului Kalahari, drumul trece pe lângă o mare secată: cu cei 12.000 km², Makgadikgadi amintește cât de îngust e habitatul terestru. Roțile alunecă pe argila sărată ca într-un miraj. O oră deasupra Deltei Okavango ne-a dezvăluit lagune și canale întinse în care elefanții croiesc poteci către cele mai bune ochiuri de apă, hipopotamii moțăie scufundați, iar crocodilii lenevesc la soare.

 

Deși are o istorie recentă mai puțin idilică, Mozambicul nu și-a pierdut zâmbetul. Explorând cultura latino-africană, arta murală postbelică, extraordinara Insulă Mozambic, savuroasele pastelarias și exuberantele drumuri de pământ din nord, am ajuns la limita sudică a Marelui Rift African. Tanzania și Kenya, răsfățate de turiști, numără cei mai mulți nomazi din Africa: Maasai înfășurați în pătura tradițională Shúkà, Samburu acoperiți de podoabe, Borana cei legați de deșert. Dar după ce au umplut paginile revistelor, nomazii s-au mai schimbat: fotografiile sunt pe bani, iar portul tradițional e adesea exagerat pentru a atrage atenția călătorului de ocazie. „De ce vrei în sat?”, s-a mirat Nuyara, o femeie Maasai. La cei 38 de ani, are pielea arsă de soare și sufletul blazat. „Voi, albii, nu vreți decât poze!” și ne întinde mâna încărcată de brățări, cu palma în sus. Departe de șosea, la baza craterului Ngorongoro, în deșertul Chalbi și pe valea Omo, satele în care viața e la fel de milenii rămân ascunse.

 

Repaosul spiritual aveam să-l întâlnim în Etiopia, unde istoria umană datează de mai bine de 4,4 milioane de ani. Singura națiune africană care n-a fost în întregime colonizată are propriul calendar, limbă, alfabet și religie. Satele din chirpici sunt populate de oameni cu fizionomii surprinzătoare, înveșmântați în habesha qemis, o ie din pânză groasă, albă, legată la brâu cu o bucată de material care poate fi purtată ca fustă, turban, sling pentru sugari, sau chiar poate servi la transportul coșului pentru injeera, clătita tradițională etiopiană care înlocuiește atât vesela, cât și pâinea.

„Am făcut injeera pentru botez”, povestește Kidist. Când vorbește despre Lalibela, unde va ajunge a doua zi la ceremonie, frumosul chip al femeii se luminează. Pe fruntea ei e tatuată o cruce coptă. În toată Africa, femeile se înfrumusețează cu cicatrice și tatuaje temporare sau permanente. Creștinii din Etiopia pastorală fac asta pentru a-și mărturisi credința, care aici a prins rădăcini încă din secolul al IV-lea. Le dăruim fotografia pe care le-am făcut-o, dar nu reușim să aflăm care este legătura dintre Kidist și bărbatul care o însoțește.

Din cauza masivului Yosef de 4.190 m, Lalibela nu pare că s-ar afla la peste 2.500 m altitudine. La opt secole după ce regele Lalibela din dinastia Zagwe a visat să fondeze aici un al doilea Ierusalim, orășelul etiopian își împlinește destinul. Pelerini din toată lumea împart cu pioasa Etiopie acest sit protejat UNESCO. 11 biserici ortodoxe, zeci de cripte și nenumărate pasaje în bazalt provoacă pelerinul să se implice nu doar cu sufletul, ci și cu trupul. Ca și în îndepărtatul Angkor, labirintul de piatră e copleșitor. Nomazii lui sunt pelerinii, motivați nu de teluric, ci de văzduh. Iar în centrul circuitului sacru, stă Biserica Sf. Gheorghe, monumentală, simetrică, misterioasă.

După abisul abisinian ajungem în Sudan. Nubienilor – deveniți nomazi peste noapte, după ce crearea Lacului Nasser le-a inundat vatra strămoșească – trebuie să le aparțină Paradisul: nu am întâlnit în toate călătoriile noastre oameni mai generoși și spirite mai deschise.

Vecinii lor au moștenit cinci milenii de istorie: buni neguțători, dar nu foarte pricepute gazde, egiptenii de azi au prea puține în comun cu piramidele. Călătoria noastră în Africa se încheia în Sahara. Aspră, neospitalieră, dar pentru noi, frumoasă. În astfel de locuri simți esența vieții. E de ajuns o fotografie ca să ne dorim cu ardoare să ne întoarcem.

* Articol apărut în ediiția de primăvară 2013 al NGT Ro.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*