Locuri în inimă

În Orașul Luminii, blocuri de locuințe impunătoare mărginesc o stradă înverzită, cu vedere la Turnul Eiffel. Foto: Scott Stulberg/Corbis

 

Opt scriitori vorbesc despre Paris și alte destinații care le-au schimbat viața.

La bonne vie la Paris

Text: Don George

M-am mutat prima oară la Paris pe când eram student la literatură franceză, în cadrul unui program de muncă în străinătate al Universității Princeton. Locuind cu o familie aristocrată franceză într-o splendoare părăginită din arondismentul 16, am sorbit senzațiile simultane oferite de locuirea în trecut – înconjurat de portrete de familie, dulapuri și divane din secolul al XVIII-lea – și de rescrierea prezentului într-o limbă străină. Prezența mea providențială a oferit moștenitorului de douăzeci și ceva de ani al familiei și exuberantei sale logodnice scuza perfectă pentru a pune la cale petreceri și picnicuri elaborate, iar pe la mijlocul verii aveam deja un răspuns nou atunci când lumea mă întreba ce fac la Paris: J’étudie la bonne vie française, spuneam – Studiez huzurul franțuzesc.

Când m-am mutat înapoi pentru o a doua vară prin intermediul aceluiași program, totul era diferit. De data asta, aveam încrederea să abordez orașul de unul singur și, ca proaspăt absolvent, mă simțeam înviorător de liber; viața îmi deschidea în față un mare bulevard de posibilități, plin de alei și galerii interesante. După o săptămână ucigătoare în care am căutat cazare, am descoperit un loc de vis pe eleganta Rue de Rivoli, chiar vizavi de Jardin de Tuileries, care era de un verde superb. Trebuia să mă limitez la camerele fostei menajere dintr-un mare apartament, însă după câteva zile, proprietarii au plecat pentru o lună pe Mediterana și în aceeași seară am reușit să descui ușa spre salonul principal. Ușile înalte de la balcon se deschideau spre un Tuileries care se adâncea în amurg și, în timp ce priveam cuprins de uimire, luminile roții mari au început să sclipească precum licuricii, iar vântul a adus până la mine sunetele maiestuoase ale unei orchestre în aer liber.

Înfometat cum nu mai fusesem niciodată, m-am îndopat cu Paris. Am urmărit Molière la Comédie Française și Ballet Béjart în parc; m-am plimbat printre rafturile cu cărți la mâna a doua de la Shakespeare and Company, trăgând cu urechea la poeți și poseuri; m-am scufundat în Manet și Monet la Musée d’Orsay; am plutit pe o bateau mouche pe Sena; m-am rătăcit pe aleile străvechi din Monmartre și Marais; am stat năucit în liniștea vitraliilor din Notre Dame; am savurat teatrul în aer liber de la o terasă de pe Champs-Elysées; l-am invocat pe Hemingway pe Rue Descartes și la cafeneaua Les Deux Magots; și mi-am găsit un loc special pentru cină la doi pași de casă, într-un bistro cât o cameră, pe care am știut că l-am nimerit atunci când proprietarul mi-a adus fără o vorbă bifteck-frites și sticla cu vinul roșu al casei.

Într-o seară mergeam acasă de la muncă și am dat de două studente din Alabama, evident rătăcite. Le-am ajutat să se întoarcă la hotel, care s-a dovedit a fi veneratul Ritz. În semn de recunoștință, părinții lor m-au invitat cu ei în următoarele două seri, mai întâi la celebra cină cu carne de rață de la opulentul Tour d’Argent – „unul dintre cele mai scumpe restaurante din Paris”, după cum mi-au spus a doua zi colegii invidioși – și apoi la strălucitorul spectacol de la Moulin Rouge, care cumva a ajuns să se încheie cu o serată cu șampanie la Ritz, care a durat până când clopotele au anunțat zorile trandafirii.

A fost genul acela de vară. M-am îndrăgostit de câteva ori, însă desigur, adevărata mea dragoste era Parisul. Hoinăream pe străzile lui, îmbătat de fațadele și bulevardele nespus de elegante, de podurile arcuite și felinarele stradale grațioase, de râsetele ce se revărsau din bistrouri și baruri, de muzicienii de la metrou, de ferestrele slab luminate ale apartamentelor somptuoase de pe Île Saint-Louis, unde tânjeam să mă alătur cetățenilor soigné cu replicile lor sofisticate.

Într-o dimineață, pe la jumătatea șederii mele, am luat ca de obicei ascensorul șubred cu grilaj filigranat din clădirea mea, de la etajul cinci până la umbra liniștită a intrării de la parter, apoi am ieșit prin ușile masive de lemn în stradă – și m-am oprit. Peste tot în jur oamenii vorbeau franțuzește, erau îmbrăcați franțuzește, se purtau franțuzește. Dădeau din umeri și își înfășurau eșarfele și își beau café-crème-ele, exclamând „Bonjour, monsieur-dame” și plătind pentru Le Monde sau Le Nouvel Observateur cu franci și pășind cu importanță în jurul meu și privindu-mă drept în ochi și zâmbind subtil într-un fel în care numai francezii o fac.

Până în acea vară, îmi petrecusem cea mai mare parte a vieții în săli de clasă și aveam de gând ca după acel ocol european de șase luni să îmi petrec restul vieții în săli de clasă. Dintr-odată, m-a izbit: asta era sala de clasă. Nu învechitele amfiteatre de elită în care îmi petrecusem ultimii patru ani. Această lume alcătuită din  bulevarde late și clădiri seculare și restaurante cu șase mese și rumeguș pe jos și pahare cu vin ordinaire și lecturi de poezie în librării înghesuite la etajul doi și femei misterioase al căror zâmbet ți-a făcut inima să tresară și te-a lăsat să te plimbi agitat, ore în șir, pe sub platanii de pe malul Senei. Asta era sala de clasă.

În acel moment, a încolțit sămânța viitorului meu. În loc să scriu despre literatură, aveam să scriu despre viața în lume, începând cu un curs de la bonne vie française.

Editorul independent Don George este autorul cărții The Lonely Planet Guide to Travel Writing și editor a numeroase antologii de călătorie, printre care A Moveable Feast și The Kindness of Strangers.

Felinarele din Kyoto iluminează un cimitir în timpul festivalului Obon, când se spune că strămoșii decedați își vizitează familiile de pe Pământ. Foto: Andy Heather

Răpit de spirite în Kyoto

Text: Pico Iyer

Am sosit prima oară în gara din Kyoto, cu mama mea, în 1984: o oprire de numai trei zile în drum spre țările care mă fermecaseră cu un an înainte, Thailanda și Birmania. Ne-am uitat în jur – un vârtej zgomotos și labirintic de magazine, linii ferate private, snack-baruri, automate de bilete, scări rulante; în 1984 nu erau indicatoare în engleză, nici ghișee de informații la îndemână – și ne venea să plângem. Găsind încet drumul spre ieșirea de sud, am urcat într-un taxi, primul dintr-o coloană lungă, și i-am cerut șoferului să ne ducă la hotelul New Miyako. Nu spre bucuria omului, destinația noastră s-a dovedit a fi chiar vizavi.

Dar era la mijlocul lui august, sezonul festivalului Obon din Kyoto, când aproape toată lumea își ia liber de la lucru ca să meargă până acasă și să le dea binețe strămoșilor răposați. Dealurile estice din Kyoto erau luminate de felinare care duceau spre vastele cimitire, cu porțile de lemn uriașe dintr-odată deschise și luminate pentru a călăuzi spiritele spre casă în cele câteva zile pe an în care, așa cum se crede în mod tradițional, se pot întoarce pe Pământ pentru a-i vizita pe cei dragi.

Obosiți de decalajul orar, am pășit prin câmpurile luminate ca într-un vis. Tinerele din Kyoto erau îmbrăcate în chimonourile lor de mătase, yukata; atmosfera de festival părea să șteargă toate clădirile înalte și taxiurile orașului modern; aleile drepte din pietriș alb dintre copaci păreau desprinse din picturile lui Utagawa Hiroshige. Două nopți lungi ne-am pierdut în mulțimile luminate, apoi cinci focuri mari, unul după altul, au ars pe vârfurile dealurilor din vechea capitală, pentru a conduce spiritele înapoi la locul lor ceresc.

Am simțit dintotdeauna că Japonia este căminul meu secret. Dar mergând acolo la 27 de ani, în timpul festivalului spiritelor care se întorc, am reușit să văd că era adevărat. Conștientizarea a fost atât de pătrunzătoare și de puternică, încât, după doi ani, am renunțat la munca mea aparent fascinantă de comentator de politică externă al revistei Time la New York și m-am mutat la Kyoto. După un sfert de secol, încă sunt destul de apropiat de dealurile sale estice, în suburbiile orașului învecinat Nara, așteptând cu nerăbdare următorul Obon și îmi aduc aminte zilnic că recunosc acest loc străin – îl cunosc în esență – într-un fel în care nu cunosc strada pe care m-am născut sau casa din California care mi-a fost cămin oficial din copilărie.

Locul care mi-a schimbat viața a fost cel care mă aștepta de la naștere.
Cea mai recentă apariție a romancierului Pico Iyer este The Man Within My Head.

Niște prieteni din Soweto se întâlnesc să bea ceva și să se bucure de atmosfera de la restaurantul Sakhumzi, pe strada istorică Vilakazi. Foto: Bram Lammers/Hollandse Hoogte/Redux

Pacea din Africa de Sud

Text: Alexandra Fuller

Fusesem în Africa de Sud în octombrie 2009 înaintea Campionatului Mondial de Fotbal din 2010, ca trimisă a unei reviste, ca să relatez despre mersul pregătirilor. Dar în loc să fac turul noului stadion, mi-am petrecut prima dimineață în Soweto, la muzeul Hector Pieterson, în biserica Regina Mundi, unde studenții negri revoltați au fugit de poliție în timpul răscoalei din Soweto din 1976, și am vizitat fosta casă a lui Nelson și Winnie Mandela, pe strada Vilakazi. „Acest zid încă mai păstrează urmele lăsate de gloanțe în timpul atacurilor asupra casei”, scria pe un panou.

Eu am crescut la nord de Râul Limpopo, în Rhodesia învecinată (astăzi Zimbabwe), unde am avut propria noastră versiune de apartheid și unde populația neagră a purtat propria luptă împotriva dominației minorității. Părinții mei au luptat alături de guvernul lui Ian Smith pentru ca Rhodesia să rămână condusă de albi. Așadar, deși Soweto – chiar și cuvântul – evoca tot ce a fost mai nedrept și violent în acele decenii în Africa de Sud, era și istoria mea discontinuă, văzută din partea cealaltă.

În timp ce ieșeam din casa lui Mandela, clipind în lumina puternică a soarelui, m-am simțit zdruncinată. Am apreciat clădirile ciuruite de gloanțe pentru ceea ce spuneau despre conflict: că indiferent de intenție, oamenii nevinovați vor cădea victime și, din această cauză, violența nu se poate repara. Are o viață veșnică.

M-am întors la pensiunea mea mică. Era zăpușeală și norii de furtună se adunau la orizont. Am adormit și, în liniștea după-amiezii, am visat mult, vise încărcate cu amintirile violențelor. Dar m-am trezit în zgomotele și mirosurile familiare din copilăria mea rodhesiană rurală: câinii lătrau, cocoșii cântau, proprietarii pensiunii făceau ceai în bucătărie.

În seara aceea am discutat cu niște vecini până când câțiva dintre ei m-au invitat la o cafenea din apropiere, la o tocană și bere rece. Soweto – locul care a dus greul atâtor orori – îmi părea mult mai sigur decât Johannesburg. Nu e perfect, desigur. Încă există așezări ilegale și răutatea obișnuită. Văzând că poate fi construită o variantă de liniște pe temelia unei asemenea opresiuni și violențe, mi-am dat seama că există speranță pentru oamenii de pretutindeni. Nu trebuie să trăim în trecut sau să acceptăm prezentul. Putem crea un viitor diferit, pașnic și optimist. Este o opțiune.

Cea mai recentă biografie africană a Alexandrei Fuller, Cocktail Hour Under the Tree of Forgetfulness, a apărut în iunie.

Maroc, 1963 – un băiat își conduce fratele pe o stradă îngustă din medina din Tanger. Foto: Roger Wood/Corbis

Bunicul meu din Tanger

Text: Tahir Shah

Primele lucruri pe care mi le amintesc sunt un parfum copleșitor de flori de portocal și lumina filtrată printre frunze de palmier din grădina bunicului meu din Tanger. Este una dintre acele amintiri care au alcătuit fundația copilăriei mele, ceva atât de puternic, încât îl port țintuit în suflet.

Bunicul meu a fost un scriitor și savant afgan care s-a mutat în nordul Marocului la începutul anilor ’60. Soția lui tocmai murise de cancer, iar el dorea să fie într-un loc unde nu au fost niciodată împreună. Cu o panoramă spre Strâmtoarea Gibraltar și o vedere vagă a Spaniei, Tangerul era o răscruce între Est și Vest și un refugiu  perfect.

Era o senzație de pericol, de splendoare pierdută și de posibilități enorme. Pe atunci, Tangerul atrăgea tot felul de beatnici și hippioți drogați, tineri care doreau să scape de recrutare, fugari și filosofi.

Îl vizitam des pe bunicul, dând siguranța netulburată a vieții englezești de la țară pe farmecul aleilor labirintice din Tanger. }inându-l strâns de mână, mă împleticeam pe lângă el, cu ochii mari și vrăjit de agitația frenetică a omenirii. Mă ducea la bazar, despre care spunea că este o trecere secretă spre un alt timp.

Și chiar așa era.

Erau acolo pescari care-și expuneau captura de dimineață, cu coșurile de sardine scânteietoare încercuite de pisici care așteptau. Și erau pepeni mari cât ghiulelele, colivii înțesate cu găini agitate și grămezi de marfă de contrabandă de dincolo de strâmtoare.

La întoarcerea prin coridoarele șerpuitoare, treceam pe lângă prăvăliile vrăjitorilor. Ei îmi plăceau cel mai mult. Cameleoni uscați erau cântăriți, vânduți în cornete din hârtie de ziar unei mulțimi de femei cu văluri care nu se mai săturau. Și treceam pe lângă nesfârșitele cafenele, fiecare plină cu câte un grup de bătrâni cărunți îmbrăcați în haine djellaba cu glugă. Jucau cărți, spuneau basme sau desenau încet pe țevi subțiri de ceramică, neatenți la lumea din exterior.

Vila bunicului meu se afla la nr.71, pe Rue de la Plague. Era mică și elegantă, cu o pereche de scări spiralate care urcau până la etajul al doilea. Poarta de la stradă era din fier ruginit, iar între ea și casă se întindea o boltă de caprifoi parfumat și bougainvillea înflăcărată. Stăteam la umbra grădinii, intoxicați de mirosul îmbătător al florilor de portocal, bunicul povestindu-mi despre călătoriile pe care le făcuse în Arabia în urmă cu o jumătate de viață. Din când în când, se ridica și se ducea în casă, ieșind din nou cu un obiect oarecare. Într-o zi a desfăcut palma și mi-a arătat o pepită de bronz răsucit, de mărimea unui ou de găină. „Asta e o bucată dintr-un galion spaniol, pe care am cules-o acolo, pe plajă. Ai grijă mereu de ea, iar ea va avea grijă de tine”, a spus bunicul.

Peste trei săptămâni, în timp ce își căuta cheia prin buzunare la poarta din fier ruginit, l-a călcat un camion Coca-Cola în marșarier. A murit pe loc, lăsându-mă cu un sentiment de gol interior.

În aprilie trecut am mers cu copiii în Tanger, de la casa noastră din Casablanca. Acele prime amintiri din Maroc erau cele care ne-au ispitit să ne mutăm în regat în urmă cu opt ani.

Ne-am încercat norocul și am bătut la poarta din fier de pe Rue de la Plague. În timp ce eram tras înăuntru de o menajeră în vârstă, am simțit parfumul puternic al florilor de portocal și al caprifoiului. Ochii îmi lăcrimau, nu de la miros, ci de la amintire. În buzunar aveam bucata de bronz răsucit pe care mi-o dăduse bunicul cu 40 de ani în urmă. În timp ce treceam pragul, am strâns-o în mână.

Am făcut turul casei și mi-am imaginat silueta unui bătrân așezat în grădină, cu frunzele de palmier aruncând umbre peste pereții văruiți.

Fiul meu cel mic, Timur, a întrebat de ce sunt atât de tăcut. „Pentru că am revenit de unde am plecat”, am răspuns.
Tahir Shah este un autor de jurnale de călătorie și romancier britanic care locuiește într-o vilă bântuită, din centrul unei mahalale din Casablanca.

 Pădurea Impenetrabilă Bwindi din Uganda adăpostește câteva sute de gorile-de-munte, care în general sunt timide și blânde. Foto: Michael Poliza/National Geographic

Despărțire în Uganda

Text: Ann Hood

Timp de 18 ani, de câte ori mă uitam lângă mine într-un avion, autoturism sau tren, fiul meu, Sam, era acolo, zâmbindu-mi. Am vrut să îl cresc aventuros, curios, un călător prin lume, ca mine. Împreună, am urcat în templele din Cambodgia, am navigat pe Lacul Titicaca, am privit Taj Mahalul.

În același spirit, pentru a sărbători absolvirea liceului, am mers în Uganda să facem voluntariat în școlile din capitala Kampala. Chiar înainte de a pleca la drum, au început să sosească scrisorile de admitere la facultăți. Sam îmi fusese alături milioane de kilometri, dar era pe cale să pornească într-o călătorie în care, firește, eu trebuia să fiu lăsată în urmă. Parcurseserăm și multe distanțe emoționale. Sora lui, Grace, murise cu nouă ani înainte, iar Sam și cu mine trecuserăm prin acea călătorie împreună.

Acum, că plecarea lui la facultate era iminentă, mă întrebam cum voi putea să mă despart de el.

Weekendurile din Uganda le-am petrecut în afara orașului, în parcuri naționale, urmărind cimpanzei și oprind Land Roverul pentru a lăsa să treacă vreo turmă de elefanți. Am lăsat la sfârșit cea mai mare aventură: o excursie la Pădurea Impenetrabilă Bwindi, unde trăiește jumătate din populația de gorile de munte rămasă în toată lumea – cam 340.

Ploua tare în seara în care am ajuns. Ghidul ne-a spus: „Mâine dimineață, veți merge șase ore prin noroi. Paznicul va avea o macetă ca să taie lianele și o armă ca să vă apere de lei și braconieri.” A zâmbit. „Dar pe urmă veți vedea gorilele.” De îndată ce a plecat ghidul, i-am spus lui Sam că a fost o idee proastă. Văzusem totul, de la babuini la facoceri. Era în regulă dacă săream peste gorile. „Tu m-ai învățat să merg peste tot și să încerc orice.”, a spus el, dezamăgit. „Nu poți da înapoi.” Cum puteam să-i explic teama mea? Nu cea de pericolul din junglă, ci aceea de a-l trimite în lume fără mine.

În dimineața următoare, pe o ploaie deasă, am zărit după numai câteva minute gorilele de munte. Paznicul a arătat spre un mascul de 181 kg de gorilă-de-munte, care se apropia de noi. Grupul nostru s-a strâns laolaltă, după cum ni s-a spus. Gorila a trecut pe cărarea îngustă, oprindu-se, apoi mergând mai departe. Până a ajuns la mine. A început să mârâie și să bată din picioare. Apoi a trecut în spatele meu și m-a lovit în spinare, cu putere, aruncându-mă în aer. În haosul care a urmat, l-am auzit pe Sam strigând: „Mamă!” Înainte să ating pământul, brațele puternice ale fiului meu m-au prins și m-au strâns, după care m-au lăsat jos cu grijă. Ochii ni s-au întâlnit și am început amândoi să râdem. În momentul acela am știut că Sam avea să fie bine. Și eu la fel.

Ann Hood este autoarea romanelor best-seller The Knitting Circle și The Red Thread și al autobiografiei Comfort: A Journey Through Grief.

În nordul Mongoliei Interioare, o familie de păstori nomazi traversează o pajiște în căutare de apă, care va fi transportată în carul lor tras de un bou. Foto: Palani Mohan/Getty Images

Stepă după stepă în Mongolia

Text: Stanley Stewart

Mongolia Exterioară mi-a modelat viața cu ani înainte să pun piciorul în țara situată în Asia Centrală. Într-o lungă carieră de călător, în peste 50 de țări, Mongolia a reprezentat călătoria pe care am dorit mereu să o fac și multă vreme n-am reușit.

Am folosit ca scuză un proiect legitim. Mongolia era un loc special – practic, ultimul – unde se ducea încă o viață nomadă. Pe pajiștile întinse ale unei țări de aproape 2,5 ori mai mari decât Texasul, caii și corturile și migrațiile sezoniere rămâneau un stil de viață. Însă adevărata mea pornire spre Mongolia a fost mai personală. Am considerat călătoria o chestiune de loialitate față de cel care am fost la 12 ani. Aceasta este călătoria la care visa el: călare, într-un peisaj virgin. Alte destinații au venit și s-au dus, dar visul cu Mongolia a dăinuit.

Trecusem de 40 de ani când am ajuns, în sfârșit, în Mongolia. Hotărâsem să traversez țara călare, 1.600 km de la munții Altai din vest la pădurile din Hentiy din est. Am călătorit în spiritul solilor lui Ginghis Han, schimbând caii și călăuzele la fiecare trei sau patru zile, cărând tot ce îmi trebuia pe un singur cal de povară, bucurându-mă de ospitalitatea deschisă a nomazilor când o găseam, sau dacă nu, campând singur în văi  pustii.

Mai călătorisem călare – în Wyoming, Argentina, India, Spania – dar aici, în sfârșit, o astfel de călătorie era la locul ei, caii încă erau principalul mijloc de transport și puteai călări zile întregi fără a întâlni un oraș sau un drum sau un gard. Peisajele aveau o simplitate surprinzătoare; Mongolia părea să fi fost sculptată de vânturi. Din loc în loc, pe pajiștile întinse, răsăreau corturi rotunde și albe, la fel de misterios ca ciupercile. Între ele, călăreții galopau ușor în depărtare.

Visele copilăriei pot fi periculoase. Însă Mongolia a fost tot ce sperasem, o călătorie de vis. Până la urmă cred că a fost o chestiune de sincronizare. Așteptasem Mongolia timp de jumătate de viață și am ajuns, întâmplător, în momentul în care eram cel mai bine înzestrat pentru a o aprecia. Dacă eram mai bătrân, cinci luni în șa mi s-ar fi părut poate prea dificile. Dacă eram mai tânăr, nu mi-ar fi făcut atâta plăcere acele peisaje nevinovate, solitudinile minunate ale pajiștilor, ospitalitatea generoasă a nomazilor. Și nici n-aș fi înțeles Mongolia ca pe un fel de întoarcere acasă.

Scriitorul britanic Stanley Stewart este autorul cărții In the Empire of Genghis Khan: A Journey Among Nomads.

Clienții de la Foreign Cinema din San Francisco savurează o cină în aer liber la lumina lumânărilor și o proiecție cinematografică. Foto: Susan Seubert/Getty Images

 

Am renăscut la Golful San Francisco

Text: Ellen Gilchrist

Aveam 40 și ceva de ani și locuiam în Arkansas când am călătorit prima oară pe Coasta de Vest. Până atunci nu înțelegeam de ce ar vrea cineva să doarmă în altă parte decât în propriul pat sau în casa bunicii. O prietenă, pictorița Ginny Stanford, s-a mutat acolo în 1980 și a început să-mi scrie scrisori pline de descrieri splendide despre San Francisco și Berkeley, povești despre librării pline de artă și poezie, despre cinematografe care rulau filme din toată lumea, despre un nou prieten care construise o casă cu panouri solare, despre poduri ca niște palate și flori care înfloreau tot anul. Mă implora să vin în vizită, să văd Muzeul de Artă asiatică, ceainăria din Parcul Golden Gate și Peet’s Coffe and Tea.

Mi-a trimis fotografii cu noile ei tablouri, oameni îmbrăcați în chimonouri fantastice pe care le cumpărase în Chinatown.

În Fayetteville, Arkansas, aveam un cinema care prezenta uneori filme de Federico Fellini sau Alain Resnais, dar proiectorul nu era foarte bun și nu puteai citi întotdeauna subtitrările. Nu aveam un cinema cu filme străine non-stop și la ore târzii. „Trebuie să te duci”, îmi tot spunea psihanalistul meu jungian. „E o statuie a lui Shakyamuni ascet în Colecția Avery Brundage, care este cel mai desăvârșit Buddha din lume. Este foarte mic”, a continuat el. „Are doar 26 cm, dar nu-l vei uita niciodată.”

Câteva săptămâni mai târziu, am luat un avion de dimineață până la San Francisco. Imediat ce am aterizat, Ginny mi-a aruncat geanta în mașina ei mică și am pornit spre Berkeley ca să luăm cina și apoi să mergem 48 km până la un cinematograf unde rula Cinema Paradiso al lui Giuseppe Tornatore, proiecția de la 11 seara.

A doua zi dimineața ne-am băut cafeaua la Peet’s și am început să ne plimbăm prin Berkeley. Mergeam foarte încet. Trebuia să mă opresc și să citesc toți stâlpii de telefon, cu afișe și anunțuri și poezii, invitații la proteste și grupuri despre care nu știam că există. Am vizitat toate librăriile bune din oraș. Am văzut filme de Fellini, Michelangelo Antonioni, Marcel Pagnol. Am văzut Nopțile Cabiriei, La Dolce Vita și filme chinezești. Am mers la Muzeul de Young, iar Ginny a plâns când a văzut „Natură moartă: Vază cu iriși pe fond galben” de Vincent van Gogh, împrumutat de la Muzeul van Gogh din Amsterdam.

Ne-am dus să vedem „Buddha Shakyamuni ascet” și nu am fost dezamăgită. Îmi este gravată în minte, partea din spate a statuii e la fel de frumoasă ca fața și părțile laterale.

Faptul că am stat lângă statuia lui Buddha a făcut să înceapă să îmi placă să călătoresc. Desigur, trebuia să cunosc și oamenii, vocile, mirosurile, vremea, munții și oceanele. Asta m-a făcut o cititoare și scriitoare mai bună și mai profundă. Acum că am 77 de ani și m-am cam întors la starea mea casnică, este o mare bucurie pentru mine să-mi amintesc că am văzut atâtea orașe și țări. Lumea este atât de mare. Aș vrea să fi văzut mai mult din ea.

Câștigătoare a premiului National Book Award, Ellen Gilchrist este autoarea a peste 20 de cărți. Cel mai recent roman al ei este A Dangerous Age.

Localnicii participă la procesiuni religioase, în timpul Săptămânii Mari, în San Miguel de Allende și în împrejurimi. Foto: Holly Wilmeth, Aurora Photos

Un suflet pierdut în Mexic

Text: Frances Mayes

Când m-am uitat pe geam și am văzut o coloană de  pelerini, bărbați fără cămăși care se flagelau cu bice din frânghie, am știut că sunt pe un teritoriu străin. Stoluri de egrete albe cuibăreau în vârfurile mișcătoare ale copacilor, iar dedesubt, pe diagonală, se afla tristul parc Benito Juarez, unde femeile încă își spălau hainele într-un jgheab de piatră. După ani întregi petrecuți într-o căsnicie nereușită, călătoream singură. Asemenea altora înaintea mea, eram o evadată în Mexic, un loc bun în care să stai între trecutul și viitorul tău. Am închiriat o casă pentru toată vara în San Miguel de Allende. Pe atunci nu era plin de străini și împopoțonat ca acum. Atunci era mai mult Mexicul din vis – cu un chitarist care cântă pe treptele bisericii, chipuri stoice, femei care fac tamales la piață, autobuze rablagite, fieste cu focuri de artificii, uși albastre deschise spre curți înfrunzite. Să se mistuie căsnicia de pe mine, mă gândeam. Mă voi traduce într-o altă limbă, un alt loc.

M-am împrietenit cu o femeie care avea un copil cu un matador, dar nu îi spusese tatălui. Un val de prieteni a venit și s-a dus. Nu le-am mărturisit că văzusem un șoarece fugind noaptea sub patul pentru oaspeți. Cumpăram brațe de tuberoze care parfumau casa închisă. Un bărbat călare pe un măgar aducea lapte cald într-un ulcior de tinichea. L-am cumpărat și apoi, temându-mă de bruceloză, l-am vărsat. Oaspeților mei și mie ne plăceau izvoarele termale, mumiile de la Guanajuato, promenada din jardín seara, frumusețea simplă a statului Querétaro. Urcam și coboram din autobuze galbene șubrede cu statuete religioase atârnate de oglinda retrovizoare.

În fiecare zi, mergeam cinci ore la cursul de spaniolă. Profesorul meu, Raoul, era un om mititel cu cizme de cowboy. Curând am devenit prieteni și am început să facem excursii pentru a exersa spaniola în cadre mai largi. Avea un prieten cu un taxi uzat care ne ducea la biserici vechi, cu pereți pictați cu migală – și cu alți pelerini care se biciuiau. Ne opream la tarabe unde se vindea porumb copt cu lămâie verde. Ne-am abătut de la drum prin câmpuri accidentate și am căutat fragmente de ceramică rămase de la primii locuitori, populația Chichimeca. Am găsit o farfurie de teracotă din care lipsea doar un fragment triunghiular. Spaniola mea, credeam eu, devenea fluentă.

Într-o zi, hoinărind într-un cimitir abandonat, am văzut patru băieți care se jucau. Mingea lor era un craniu uman, așa că le-am luat-o. Craniul era al unui copil mic, dinții permanenți erau încă fixați deasupra dinților de lapte. Fontanela zimțată semăna cu liniile de pe un EKG.

Raoul a început să-mi spună că se simțea prins în capcană, că nu va reuși niciodată să facă altceva decât să le predea spaniola unor oameni care veneau ca lăcustele doar în timpul sezonului. A deplâns soarta tribului Chichimeca care a fost uitat. Casa din spatele casei mele era în ruină și cârduri de șoareci ieșeau din temelie. Când am coborât într-o dimineață, tejgheaua din bucătărie era plină cu șoareci. Maria, menajera, a intrat bătând din palme și cerând otravă. Am curățat casa până când gresia și lemnul străluceau. Eram gata să mă întorc în California ca să-mi înfrunt noua viață. Am împachetat craniul în mijlocul valizei și am luat cu mine acasă sufletul acela pierdut.

Ultima carte a lui Frances Mayes, scrisă împreună cu soțul ei, Ed, este The Tuscan Sun Cookbook: Recipes From Our Italian Kitchen.

 

 

 

 

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*