Miracolul de la Viscri

Caroline Fernolend o întrebase pe Jessica Douglas-Home cum ar putea să salveze Viscri. „Îl voi aduce aici pe Prințul de Wales”, a răspuns ea. În mai 2002 a avut loc prima vizită la Viscri a Prințului Charles, flancat în acest instantaneu surprins de scriitorul William Blacker în curtea bisericii fortificate de cele două femei extraordinare ale MET: fondatoarea Jessica (cu pălărie) și Caroline, președinta de azi a Fundației (în dreapta). FOTOGRAFIE DE ARHIVĂ DIN COLECȚIA PERSONALĂ A CAROLINEI FERNOLEND

Citește editorialul numărului de octombrie 2018 al revistei National Geographic România.

 

A fost odată ca niciodată în Țara Ovăzului, și să tot fie de-atunci vreo 30 de ani, un mare exod al celor mai muncitoare dintre furnici. În mușuroaiele pe care le-au părăsit sașii, durate în piatră din moși-strămoși, toți vrednici și austeri gospodari, s-au aciuat greierii. De cele mai multe s-a ales praful…

Există însă un loc unde mușuroiul a fost reparat și readus la viață cu câteva sute de greieri dedați la școala valorilor furnicești. Viscri, un sat cu peste 80 % populație de etnie romă, a devenit bijuteria coroanei satelor săsești și brandul cel mai faimos al turismului rural din România. Acest miracol a fost posibil grației unei mame-furnică, Regina țiganilor – cum i-au spus gurile rele – în jurul căreia s-a reinventat comunitatea. Furnica e Caroline Fernolend, devenită recent președinta Mihai Eminescu Trust (MET), singura femeie din România care a primit Crucea de Merit în Rang de Cavaler a Ordinului de Merit al Germaniei.

Mi-am redescoperit patriotismul de curând și de nevoie, văzând cum toți prietenii mei pleacă peste hotare simțind doar o umbră a pustiului căscat în inima lui Caroline în anii 1990 când s-a consumat marele exod al sașilor ardeleni.

Am mers la Viscri să mă conving că miracolul e adevărat, că emigrarea e doar o modă facilă, nu unica soluție, că te poți realiza și-n țara ta, și-n satul tău, făcând aceleași lucruri ca și în afară, adică muncind mai mult și devenind un pic mai bun în fiecare zi.

Și am plecat convertit la optimismul lui Caroline, la convingerea ei că dacă ne vom trezi la timp, și vom respecta valorile din jurul nostru (nu neapărat acelea de care vorbește Prințul Charles, ci fiecare cât poate vedea și pricepe) folosindu-le pentru noi, în viaţa cea de zi cu zi, dacă ne-om dumiri cine suntem și ce avem, dacă ne vom redescoperi mândria și vrednicia, putem, vorba poetului, să fim iarăși ce am fost, și chiar mai mult decât atât.

E drept, e nevoie de un proiect de țară sau de sat, e nevoie de omul providențial care să facă terapie de grup cu ai săi, deprimați, leneviți de para malăiață a ajutorului social, întorși unii împotriva altuia, pentru a-i uni în jurul unui țel comun. Avem nevoie de 1001 de clone ale lui Caroline.

 

Toată povestea – la pagina 30 în ediția noastră de octombrie.

Cătălin Gruia

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*