Jurnal subiectiv de festival SoNoRo Musikland 2019: ziua 2 – Meșendorf

Biserica Fortificată Meșendorf - © Călin Stan

„Către mijlocul lui aprilie, muzicanții orchestrei și câțiva soliști au sosit la Prades. Locuitorii orășelului, surprinși, priveau acele fețe neobișnuite care vorbeau limbi străine”, scria J. M. Corredor în volumul său de dialoguri cu Pablo Casals, legat de începuturile Festivalurilor de la Prades, citând, câteva pagini mai departe, o scrisoare adresată lui Casals: „Găsesc ideea ta foarte nimerită că ai ales un loc unde oamenii se vor putea reculege departe de marile orașe. Nădăjduiesc că acustica bisericii este bună – deși este o clădire în stil romanic”.

Nu Prades din Pirineii Orientali francezi, ci Ținutul Ovăzului (Haferland) din medievala Țară a Bârsei și Scaunul Rupea a devenit – între 31 mai și 3 iunie – ținutul muzicii, când interpreți obișnuiți cu marile scene ale lumii au descins în vechile sate săsești și au readus muzica făcută cu dăruire, generozitate și o bucurie pe care ar trebui să o vedem mai des.

Nimic de mirare că rândurile acestea mi-au venit în minte. Asistam, departe de aglomerația citadină, la nașterea unui Festival care își propunea firesc să aducă (ori să readucă) muzica de calitate în mijlocul comunităților care, cel mai probabil, au rar acces la ea, acces dictat nu atât geografic sau dintr-o lipsă destul de reprobabilă (contează și ele foarte mult), cât dintr-un soi de mefiență față de ce ne-am putea închipui că este, pentru un ascultător, muzica clasică.

Tanzplaz, foto: Mihaela Gheață

Când am ajuns la Meșendorf – între Criț și Meșendorf un drum plăcut, ușor de parcurs cu mașina, descoperindu-ți un peisaj cu coline blânde, de-un verde spălat bine de ploaie – Piața Mare (Tanzplaz), un rond care iradiază spre întregul sat și spre Biserica Evanghelică Fortificată, respira tăcută sub soarele neașteptat. Se anunțaseră ploi toată ziua și, dacă inițial concertul fusese planificat să aibă loc aici, în aer liber, în mijlocul comunității, urmele ploii de peste noapte ne-au împins în biserică. Câțiva cai legați la intrare pășteau prinvindu-ne din timp în timp cu blândețe.

Biserica Fortificată Meșendorf, foto: Anca Maria Mosora
Biserica fortificată din Meșendorf, din inima muzicii foto: Mihaela Gheață
Liniștea locurilor, foto: Mihaela Gheață

„Citești sau ajungi să afli multe despre România, dacă vrei”, spunea mai târziu, în jurul unei sticle de vin, unul dintre muzicienii veniți aici, „dar numai când ajungi și vezi bisericile astea îți dai seama câtă luptă și suferință ascund de fapt”. Biserica fortificată din Meșendorf, datând din secolul al XIV-lea, într-un stil romanic și gotic timpuriu, aparținînd inițial domeniului Mânăstirii cisterciene de la Cârța (unde, în iulie, îi puteți asculta din nou pe muzicienii festivalului SoNoRo Conac – în cadrul sezonului România-Franța), a suferit primele modificări majore, prin supraînălțarea corpurilor bisericii, în secolul al XV-lea, pentru a răspunde necesităților de apărare în fața invaziilor otomane și războaielor interne. Obișnuiți cu amplorile orașelor, la prima vedere, zidurile care o înconjoară par mici, dar nu e nevoie decât de un mic exercițiu de imaginație pentru a pricepe că, asemeni oricărui fort, ele erau menite să țină la distanță, să ofere un refugiu.

Și refugiu au fost și acum, după prânz – refugiu pentru muzică și pentru oameni. Un lucru pe care îl știam bine despre toate proiectele SoNoRo era că, în ciuda letargiei care tinde să ne acapareze, a lipsei educației muzicale reale, aceea care ține de educația din familie, dar și oroarea care este muzica în școală, a absenței aproape generalizate (și nu, nu doar la noi) a publicului tânăr din sălile de concerte, ei bine, ei reușiseră aproape de la bun început să aducă tocmai tinerii la concert. Și nu doar câțiva! De când pornisem la drum m-am tot întrebat dacă le va ieși asta aici? Nu a durat mult până să descopăr, dar voi reveni la această parte a poveștii.

Un tur de biserică

Un scurt tur al bisericii și, până la concert, un prânz organizat de prieteni ai festivalului care m-a făcut să decid pe loc că voi testa restaurantul lor din București, măcar pentru a regăsi ceva din după-amiaza de la Meșendorf și din mâncărurile asupritor de bune în simplitatea lor. Am traversat drumul care se așternea între biserică și casa lor, sporovăind cu muzicienii care priveau totul cu o deschidere pe care noi, cei care putem trăi asta zi de zi, ne-am pierdut-o. Nu, nu erau pentru prima dată în România. Unii s-au născut aici și au plecat din țară și erau surprinși să o redescopere acum. Frumoasă, profund sălbatică pe alocuri, plină de istorii – lucruri de care poate că trebuie să te distanțezi din timp în timp, pentru a le vedea din nou. Alții deloc de-ai locului dar nu străini de ce le spuneau aceste sate. Poate e și o rafinare a auzului la mijloc.

În timpul repetițiilor, foto: Anca Maria Mosora

Să ne întoarcem la prânzul convivial, exact așa (dar nu vă plictisesc cu etimologii) care s-a interpus între clipa când am ajuns la Meșendorf și primul concert. Doar tocurile albastre ale ferestrelor și lemnul frumos întreținut al fațadei, pe care începeai să le vezi doar după ce intrai pe poarta îngustă, de lemn, mi-au spus că acolo se locuiește și nu este de fapt un hambar uitat, retras. Avea dreptate vocea care zicea – nu e tocmai Toscana, dar nu poți să nu recunoști că ar putea fi. Totul în jur este făcut cu dăruire, ceva întors acestei comunități – în fond una nouă, căci să nu uităm, sașii au rămas în toate aceste sate în număr extrem de mic.

Același spațiu avea să ne primească iar, ceva mai târziu, pentru repetițiile de dinaintea concertului de seară, care a avut loc în aceeași biserică. Cinci limbi traversau camera largă și luminoasă, germană, franceză, engleză, italiană și română, într-o înțelegere care se realiza pe loc. La dreapta, un șir îngust și lung de geamuri așezate exact la nivelul privirii și dând spre grădină, la stânga ușile și ferestrele mari, ducându-te spre o terasă din lemn, poate o prispă reinterpretată unde ne-am refugiat cei mai puțin muzicali. Și am avut din nou senzația unei alte lumi și epoci ascultând repetițiile care concurau, doar pentru noi în cheie neplăcută (ei sper că nu au auzit) cu muzica dată tare, undeva, în sat. Manelele circulă, se pare, mai repede și pe alte unde, ca orice lucru prost. În dreptul ușilor de sticlă se ciocneau cu Bach.

Ernest Christen, un bun prieten al lui Casals, scria în Preludiul pentru programul festivalului Bach, organizat în 1950: „De ce nu la New York, la Londra, la Paris, la Geneva? Să ne reamintim că adeseori impresiile cele mai puternice și cele mai adânci s-au întipărit în timpul refugiilor.” Desigur – păstrând proporțiile – refugiu au părut orele celor două concerte. Cât despre impresii, ele au fost cu adevărat puternice. Am putut -o vedea pe chipurile care au ieșit din biserică. Nu mi-a fost dat să asist la o liniște a publicului care s-a aflat în acea zi în biserică la niciun alt concert. Nu una de care să îmi amintesc, cel puțin.

Altarul luminat al Bisericii fortificate din Meșendorf, foto: Anca Maria Mosora

Seara, cu altarul luminat, cu nota perfect calibrată a numelui și repertoriului concertului – Après un rêve -, venind ca un finale pentru acel loc după mai jucăușul concert de prânz, Dance, Dance, Dance – niciun telefon nu a bâzâit, nimeni nu s-a foit deși, mă puteți crede pe cuvânt, a sta pe băncile de lemn, fără spătar, ale bisericii este parte din austeritatea și penitența pe care gestul religios le pretind chiar și când pătrunzi în biserică pentru, iată, altceva, nu mai puțin sipiritualizat.

Concerte în Biserica fortificată din Meșendorf, foto: Șerban Mestecăneanu
Foto: Șerban Mestecăneanu

Naturalețea cu care „scena” se recompunea cu pupitre, partituri, schimbări de haine sub ochii publicului, lipsa butaforiei care se mișcă invizibil aproape la alte concerte mi-a întărit senzația că sunt într-o mare familie care face muzică. Oameni ai locului veniți direct de la muncă, în hainele de câmp, cu copiii după ei, copii și adolescenți, bunici, sau poate străbunici cu nepoți, oameni care nu și-au luat ochii dinspre altar, șoptind din când în când așa cum, mi-am spus atunci, o faci fără voie când descoperi ceva.

În spatele meu, seara, s-a așezat o tânără. Să fi avut 14 ani. Îmi era clar că bancheta de lemn îi dă și ei de furcă din încercările disperate de a se așeza cât mai bine, fără să facă prea mult zgomot. Din timp în timp șoptea spre cea mai mică, de lângă ea – soră, poate – e extraordinar. Multă vreme m-am gândit cum ar fi să pot descoperi încă o dată muzica așa cum am descoperit-o în urmă cu foarte mulți ani, dar să fiu conștientă de asta. Să ascult iar muzica ca pentru prima dată. Cred că această tânără, pe care apoi, la finalul concertului, am scăpat-o din ochi, căci aș fi vrut să-i știu măcar numele, mi-a descoperit puțin din acest exercițiu pe care nu l-am putut face niciodată singură.

Se întunecase când am ieșit din biserică. Ne-am îndreptat spre Meșendorf Gasthaus pentru cină. Vânat din împrejurimi, mămăligă, socată, gazde minunate. O altă oază care mă împinge spre o recomandare. Dacă veniți ca mine, fără să vă documentați înainte – mai curând printre prieteni care au fost pe aici – pentru că vreți să descoperiți totul cu ochii voștri, aș spune că cea mai bună cale este să vă faceți curaj și să împingeți câteva dintre porțile mari, săsești, care închid casele frumoase – nu știți niciodată ce lume se deschide după ele.

Acest Gasthaus este ceva ce nu ar trebui ratat, oricât de scurtă sau lungă v-ar fi șederea. În jurul focurilor aprinse pentru a încălzi puțin seara care făcuse aerul un pic tăios mi-am spus că muzica bună se face mereu cu și alături de priteni, mai vechi sau mai noi, prieteni care ajută sau sunt doar prezenți. Și muzica leagă prietenii. Au, pe undeva, aceeași consistență.

Citește și:

Jurnal subiectiv de festival SoNoRo Musikland 2019: ziua 1 – Criț

Jurnal subiectiv de festival SoNoRo Musikland 2019: Ziua 3 – Viscri

Jurnal subiectiv de festival SoNoRo Musikland 2019: ziua 4 – Criț & Finale Brașov

Text: Anca Maria Mosora
Foto: sursele citate

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*