Jurnal subiectiv de festival SoNoRo Musikland 2019: Ziua 3 – Viscri

Biserica Fortificată Viscri, foto: Călin Stan

Diminețile la Criț, cel puțin cele pe care le-am descoperit eu, sunt, dacă te trezești devreme, răcoroase, adică pline de aer și nu acea masă compactă din orașe, ce nu se mișcă niciodată, doar își schimbă din vreme în vreme temperatura.

Colinele care înconjoară satul sunt ascunse sub ceața pe care o simți cum se ridică de la o clipă la alta. Casa Kraus, perfect modernă în interior, te îmbie să te lași răsfățat. Și o faci chiar dacă nu ești obișnuit cu asta.

Din patul cu baldachin al camerei, flancat de dulapuri săsești, pictate în nuanțe discrete, îți poți lăsa picioarele pe podelele încălzite, făcând un mic salt, căci este un pat înalt sau, descopăr acum, sunt eu puțin mai scundă decât îmi imaginam. Fiind foarte cald – chestiune nu tocmai optimă instumentelor, mai ales în du-te vino-ul dintre bisericile reci și camerele acestea, pentru orășeni neobișnuiți cu frigul (sunt unul dintre ei, așa că pentru mine a fost raiul pe pământ) – geamurile au rămas larg deschise peste noapte.

Casa Kraus și liniștea dimineților, foto: Anca Maria Mosora
După ce ceața se ridică, foto: Mihaela Gheață

Cu o zi înainte, revenind la ceas de noapte de la Meșendorf, având alături un copilot care m-a salvat din disperarea de a conduce pe întuneric și mi-a ținut o tovărășie din cele care, fiind atât de plăcute, mănâncă minutele mai repede, am stins lumina, m-am așezat pe pervazul lat, ascultând greierii care au însoțit muzica pretutindeni, ei și trilurile păsărilor care își disputau curțile bisericilor, ca un cor discret, în surdină, oficianți și ei ai muzicii și mi-am dat seama că nu mai văzusem de mult prea multă vreme atâtea stele.

Din București lipsesc, la fel ca și linia orizontului. Ai mereu nevoie de permanente corecții de parcurs – noroc că nu mai navigăm ghidându-ne după ele, altminteri ideea de nord (sau de sud, după cum preferați) și-ar pierde complet consistența, trecând din una-ntr-alta.

Casa Kraus în miez de noapte, foto: Mihaela Gheață

În curtea casei Kraus

De-acum, în curtea casei Kraus, ne salutam în jurul micului dejun și al cafelelor. În jurul meu se făceau deja planurile repetițiilor din acea primă parte a zilei și, până să prind de veste, muzica își relua locul de cinste. De data asta i-am ascultat pe Mozart și Haydn de pe o bancă pe care am descoperit-o exact sub ferestrele deschise ale salonului. Plecasem cu o carte după mine, după principiul sfânt al introvertiților: în caz de contact cu oamenii, e bine să ai cu tine o carte. Se poate dovedi salvatoare. De data aceasta a fost inutilă, căci o altă lecție este că sunt oameni și oameni. Iar compania în care m-am aflat m-a făcut să mă simt ca parte din lumea lor. Meritul le revine cu totul.

Ajunși în Viscri deja ceva începea să își ia la revedere de la oaza desăvârșită care este Crițul și pe care o simțisem cred cu toții. Poate unde șoseaua te poartă înapoi pe lângă cetatea Rupea, antrenându-te pentru aglomerații de tot soiul și grabă, poate unde aflând în ultima clipă că drumul pe care inițial trebuia să o luăm era în lucru și am luat-o din loc alungând un pic tihna. Toate acestea și încă ceva – ceva semnalat deja în ediția din octombrie 2018 a National Geographic România, în dosarul numit Miracolul de la Viscri. Aproape de o sută de ori populația satului o reprezintă numărul de turiști care au ajuns la Viscri, în 2018, citim în articol. 44.000 de turiși în 2018. Un turism realizat inteligent dar cu toate riscurile adiacente bătând la ușă. „Ar fi bine ca Viscri să rămână așa, mai la o parte. Ar fi bine să fie liniște, că asta caută și turiștii. Ar fi bine să meargă ciurda dimineața și seara în liniște pe stradă, nu să curgă autocar după autocar”, citim la pagina 48 a aceluiași articol.

De cealaltă parte a tăișului

Sigur, promovarea face bine dar nu durează mult până când acest bine poate aluneca dacă nu ești atent de cealaltă parte a tăișului. Viscri, spre deosebire de Criț și Meșendorf, a devenit popular. La modă. Deci turistic. Și în orice întreprindere turistică al cărei scop este să aducă cât mai mulți oameni, cât mai diferiți, întorcându-le o ospitalitate specifică – nu de pomană se numește industie a ospitalității – există victime colaterale care trebuie detectate și gestionate pentru a păstra intact caracterul locului. Nimic rău în asta – nici în popularitate, nici în a fi la modă. Doar că ține de noi – iar aici educația are un cuvând foarte greu de spus, una care ține de respect și de estetică (da, ați citit bine) – ca în clipa când am primit o bijuterie cum este Viscri, la care s-a muncit mult, să nu o asortăm greșit, căci s-ar putea să nu mai pară decât un gablonț.

Primul lucru care te izbește sunt parcările. Nu prezența lor, care este de salutat și care curând va deveni vitală, ci capacitatea noastră de a le ignora. Dacă pe noi ne scuza faptul că transportam viori, violoncele, un contrabas, pupitre, lucruri cu care e indicat să manevrezi cu prudență – turiștii veniți să viziteze sau să se relaxeze s-ar fi bucurat poate mai mult de o plimbare. Strada îngustă care urcă spre Biserica Fortificată din Viscri, de pildă, este ea însăși plină de povești pe care la picior le descoperi mai ușor decât din mașină. Dar preferăm să ignorăm asta, așa cum, în toate locurile turistice ignorăm că ele nu sunt locuri prin care trecem pentru a reveni mai apoi la casele noastre, ci sunt cele unde oameni trăiesc, muncesc și care, la rândul lor, vor să se bucure de propriul sat. Și sunt oameni frumoși, pentru că doar oameni frumoși ar putea, de pildă, pune coșuri din nuiele, tot la câțiva metri unul de altul, prinse de copaci ori stâlpi pentru a servi de coșuri de gunoi.

Viscri, foto: Mihaela Gheață

Nu mi s-a schimbat impresia, din păcate, nici în timpul concertului. Mostly Mozart, o muzică încadrându-se perfect locului, luminos și însuflețind biserica actuală, datând din secolul al XV-lea cu fortificații masive, dezvoltate un secol mai târziu, și are au fost ridicate pe urmele unor mai vechi lăcașe de cult a căror istorie coboară până în secollul al XII-lea, intrată în patrimoniul UNESCO.

Plină ochi la ora concertului, nici muzica, nici biserica nu i-a oprit pe unii să vorbească la telefon în plin Mozart – e drept, pianissimo, continuând apoi să relateze convorbirea altcuiva, nici pe alții să fie într-o permanentă foială. Dacă nu ar fi fost spațiul acela care, în contrapunct cu muzica te prindea cu totul, m-aș fi simțit – prea devreme – înapoi la București.

Astfel de prezențe sunt inerente și ele rămân totuși marginale alături de chipurile celor din Viscri, pe care le identificai pe dată după seninătatea cu care primeau muzica. Și nu, din păcate nu despre sași este vorba. Viscri are o populație majoritar romă, apoi urmează românii și, conform dosarului din National Geographic România, 15 sași.

Concertul Mostly Mozart, Biserica fortificată Viscri, foto: Mihaela Gheață
Concertul Mostly Mozart, Biserica fortificată Viscri, foto: Șerban Mestecăneanu

De aici, coborând panta lină a curții bisericii am alunecat spre un prânz cu ciorbe delicioase – cel puțin asta a fost concluzia generală, chiar dacă eu m-am rezumat la un platou vegerarian care nu a fost cu nimic mai prejos – în așteptarea cărora socata a tronat, rece și bună. Cu doar o săptămână înainte oftam sub soarele din București după o băutură care, în copilărie, nu lipsea verile de pe mesele din grădină. Se pare că mi-am împlinit dorul, cel puțin pentru vara aceasta.

La Viscri 125

Apoi am continuat spre o cafea între prieteni ai Festivalului, la Viscri 125, trecând pe lângă case simple, frumoase, descoperind un infografic cu culorile care ar fi de folosit pentru a le zugrăvi și cele care nu sunt de dorit – un așa da, așa nu util și educativ – pe lângă porți pe care iar și iar am descoperit afișele festivalului, munca invizibilă a tuturor celor care au pus umărul la realizarea acestui sa și când spun invizibilă spun de fapt că nu ai am simțit nicăieri intervenția lor, de parcă o astel de mașinărie pur și simplu începe la un moment dat să existe. Am descoperit și aici că e indicat să împingi porțile mari din lemn care flanchează străduțele căci se prea poate ca în spatele lor să se ascundă surprize. Și tot aici mi s-a reconfirmat ce înseamnă tenacitatea inteligentă – aceea care pricepe că doar schimbând comunitatea din jurul tău, lucrând pentru și cu ea, reușești cu adevărat să faci apoi din spațiul tău personal unul cu adevărat liniștit.

Prânz la Viscri, foto: Mihaela Gheață

Orele după-amiezei au trecut în viteză, la fel și drumul de întoarcere în Criț unde urma concertul de seară – și final cumva (închiderea oficială a festivalului urmând să fie la Cercul Militar din Brașov, în ziua următoare) – pe care îl așteptasem.

Nu doar pentru că ratasem concertul inaugural, tot acolo, vineri seara, prinsă în Bucureștiul închis din rațiuni papale, dar mai cu seamă pentru că primul lucru pe care l-am auzit rostit de toți muzicienii din festival a fost legat de acustica impresionantă a bisericii din Criț.

Mai exista și un alt motiv – pianul care a fost adus aici pentru acest festival, de la Viena, un Bösendorfer care m-a făcut să mă gândesc la începuturile muzicale ale Clarei Haskil și la preferințele destul de intransigente ale soliștilor pentru un producător sau altul.

Citește și:

Jurnal subiectiv de festival SoNoRo Musikland 2019: ziua 1 – Criț

Jurnal subiectiv de festival SoNoRo Musikland 2019: ziua 2 – Meșendorf

Jurnal subiectiv de festival SoNoRo Musikland 2019: ziua 4 – Criț & Finale Brașov

Text: Anca Maria Mosora
Foto: sursele citate

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*