„Istoria apelor” – fragment

Istoria apelor - Maja Lunde

National Geographic și Editura Humanitas vă invită să citiți un fragment din romanul Istoria apelor, de Maja Lunde.

 

Îmi amintesc de o expediție de pe vremea când aveam nouă sau zece ani, și tata împreună cu mine ne-am dus dimineața devreme la Breio. Eu eram nespus de fericită, pentru că de mult nu mai fuseserăm doar noi doi, pentru că el nu mai avusese nici timp, nici chef în ultima vreme. Era prea ocupat să se certe cu mama sau să țipe la ea. Tata mă rugase să încetez să mai țip, pentru că îți putea dăuna auzului, iar acum el era cel care urla și țipa.

Dar azi-dimineață am apucat să merg cu el, m-am trezit devreme, iar el tocmai ieșea pe ușă, intenționa să meargă singur, după cum îmi spusese, dar după ce l-am bătut la cap, m-a lăsat și pe mine să-l acompaniez. Nu eram decât noi doi, cred că eu am vorbit mult, am încercat să-l întreb despre lucrurile pe care le vedeam, despre animale și plante, dar el îmi răspundea monosilabic, și nu mi-am dat seama decât după aceea că el nu dorise să-l însoțesc.

Am urmat drumul de-a lungul fiordului până când am ajuns la bifurcație; odinioară drumul nu fusese împărțit în două, ci fusese doar un drum simplu, dar acum se bifurca, drumul mai vechi care ducea spre fiord, și al doilea care mergea pe lângă Breio spre munte.

Drumul era dur și stâncos, cu urme adânci de utilaje grele, era drumul de șantier pe care eu nu-l văzusem până atunci, doar auzisem vorbindu-se despre el, în special pe tata, care atunci când pomenea de drumul de construcție obișnuia să scuipe cuvintele, de parcă ar fi avut un gust rău.

Și era un drum urât, acum vedeam și eu, unul urât și pietros, care a distrus peisajul, era mărginit de bolovani ascuțiți, murdari și noroioși, sfâșiind peisajul în două.

Dar tata voia să meargă pe drumul acesta, pășea fără ezitare, cu pași mari și apăsați, iar pantofii i s-au umplut repede de noroi și mizerie.

După ce a urcat puțin pe deal, s-a întors brusc spre mine, iar în cele din urmă a început să vorbească. Era de parcă n-ar fi vorbit cu mine, ci cu altcineva.
— Aluminiu, mi-a spus el.

Era un cuvânt dificil, eu încercam să-mi dau seama cum se scrie. Cu asta îmi băteam capul în timp ce îl ascultam pe tata, dar a spus cuvântul atât de repede, încât nu am reușit să disting sunetele unul de celălalt.
— Hidrocentrala are legătură cu aluminiul, cu războiul, pentru că fabricile de aluminiu impun creșterea producției de energie electrică, iar fără producția de arme, opt din zece fabrici de aluminiu vor da faliment, sunt de părere oamenii; este vorba despre electricitate, pentru școli, grădinițe, spitale și pentru casele cetățenilor, dar este vorba și despre arme și război, toată puterea Norvegiei este clădită pe aluminiu și arme.
Nu știam ce ar fi trebuit să-i răspund.

Iată-ne acolo împreună, cu capetele îndreptate spre râu, admirând apele lui în porțiunea în care cascada deosebit de puternică strălucea în culorile curcubeului.
— Rogvaiv!
— Ce?
— Culorile curcubeului. Roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet.
— Este uriaș, a rostit tata și eu am crezut că se referea la curcubeu, dar el a arătat spre râu. Este zăpada topită de pe munte. A nins mult anul acesta. Este ultimul an în care îl vedem așa. La anul, râul va dispărea.
— Și curcubeul? am întrebat eu.
— Și el va dispărea, după cum îți dai seama.
Fusese o întrebare prostească, și brusc m-am rușinat, eu știam că acel curcubeu se ivea datorită luminii refractate în picăturile de apă, el fusese cel care îmi explicase asta cu mult timp în urmă, și eu nu eram genul care să uite așa ceva, eu înmagazinam totul, mai ales ceea ce îmi povestea el.
— Dar pe cer tot va mai fi, i-am spus, în speranța că ar putea să-i ofere o consolare. Când vine ploaia, îl vom putea vedea, atunci va apărea, ca un pod peste fiord.
El rostise odată fraza aceea și mi s-a părut că sună frumos.
El nu a răspuns, de aceea am continuat să vorbesc eu pe un ton și mai ridicat.
— Tati, odată mi-ai spus că Dumnezeu a pictat curcubeul pe cer drept promisiune față de Noe că nu va face niciodată un potop care să distrugă lumea din nou.
De obicei îi făcea plăcere când îi povesteam despre lucrurile pe care învățasem de la el, îi plăcea să se lase impresionat, dar acum nu mi-a răspuns.
— Îți amintești? Și apoi m-ai întrebat ce părere am despre asta. După care ți-am spus că este o aventură. Pentru că dacă povestea ar fi fost adevărată, atunci curcubeul ar fi trebuit să fie tot timpul pe cer. Îți amintești că ți-am spus asta? Că era o poveste?
El a dat domol din cap.
— Noe nu a existat, am continuat. Nici potopul nu a existat.
Dar tata a rămas la fel de impasibil.
— POTOPUL NU A EXISTAT!
— Bine, Signe! a zis tata în cele din urmă, dar după voce am simțit că este cu gândurile în altă parte.
Nu avea rost să strig, toată viața mea îmi fusese de ajutor să strig, dar acum nu mai avea efect asupra lui și nu înțelegeam de ce.

Râul se întindea în fața noastră, ca o pânză lată pe care cineva o desfășurase de pe rolă, o țesătură lucioasă, credeam eu, invizibilă, care ar putea deveni o manta a invizibilității, o manta rece ca gheața a invizibilității, și poate că și eu purtam exact aceeași manta acum, doar că nu eram conștientă de asta.

Dintr-odată, tata a luat-o iarăși la pas, repede, eu fugeam în spatele lui, pe temutul drum de șantier, nu voiam decât să mă întorc acasă, dar nu îndrăzneam să-l rog să mergem acasă și nu cutezam să mă opresc locului.
Într-un loc și mai îndepărtat, pe una dintre fețele muntelui, drumul traversa râul peste un pod nou construit, care mirosea a lemn proaspăt, iar pe pod el s-a oprit iarăși și de data aceasta m-a privit.
— Simte, Signe! Simți apa curgând? m-a întrebat el.
— Da, am spus.
— Simți?
— Da!
Simțeam vibrațiile apei în picioare și tremuram din tot corpul.
— Uită-te în jur! Totul din jurul tău se va schimba. Aici se va săpa un tunel, și apa va fi dusă departe. Acolo jos se va construi centrala, a spus el arătând cu degetul înspre acel loc, și de acolo se vor trage linii de înaltă tensiune. Și râul va dispărea. Albia pe care el curge acum se va transforma în piatră.
— Și cu midiile Margaritafera margaritafera ce se va-ntâmpla atunci?
— Vor muri.
— Toate?
— Da.
— Și cine va filtra apa?
— Nu va fi nici o apă de filtrat.

Apoi a continuat să meargă și eu nu am îndrăznit să întreb mai multe. Am mai mers vreo oră, poate două, pe o potecă ce urca pieptiș pe munte.

Eram transpirată pe spate, voiam să-l rog pe tata să meargă mai încet fiindcă nu reușeam să țin pasul, el era cu mult în fața mea, și nu îi mai vedeam decât spatele, umerii înguști sub rucsac și nu puteam să mă gândesc la altceva decât să-l urmez, mai sus, mai sus, mereu mai sus.

În cele din urmă am ajuns pe munte, și eu abia îmi trăgeam suflul, îmi bubuia sângele în urechi, dar acum peisajul s-a aplatizat, iată și fosta fermă de vară a lui Sønstebø, înconjurată de un gard tipic norvegian, skigard, pe cale să se dărâme, oile tocmai ieșiseră la păscut, mieii behăiau încet, răzbătea până la noi zgomotul făcut de ei pe pășune în timp ce își urmau părinții. La orizont am zărit ghețarul Blåfonna, o limbă albcenușie, care intra între colinele acoperite de mușchi, licheni și iarbă.

Drumul se termina brusc, și în acel loc tata s-a oprit o secundă.
— Aici se va afla barajul, a spus el. Tot ceea ce vezi acum se va scufunda sub ape.
— Totul?! m-am mirat eu.
— Totul.
A mai făcut câțiva pași până a ajuns în tufele de iarbă-neagră, dar apoi n-a mai rezistat, pentru că dintr-odată s-a așezat drept pe pantă, fără să-și dea jos rucsacul, care i-a ridicat gulerul hainei, dând impresia că are cocoașă.
Nu m-a întrebat dacă vreau să mă așez, de parcă ar fi fost singur, dar eu tot m-am așezat, și atunci și-a dat seama că sunt acolo, pentru că și-a dat în grabă rucsacul jos, l-a deschis și a scos cutia cu mâncare.
— Poftim. Probabil că ți-e foame.
Am luat sandviciul de sus, stomacul îmi chiorăia de foame, îmi era și foame, și sete, și totuși mestecam cu dificultate.
Am întins cutia spre tata.
— Tu nu vrei?
— Mai târziu, mi-a spus el uitându-se la ceas.
— Trebuie să mănânci, să știi, organismul are nevoie de hrană ca să fii puternic, am spus.

Dar nu mă auzea, s-a uitat în jur, ca și cum ar fi așteptat pe cineva.
Am continuat să mestec, mi-aș fi dorit ca felia să nu fi fost atât de groasă, mi-aș fi dorit să aibă mai mult unt și mi-aș fi dorit să știu ce să spun și ce să fac.
— Trebuie să fac pipi, i-am zis în cele din urmă.
— Poți să te duci acolo, a spus el arătând înspre niște arbuști încâlciți, singurii care creșteau aici.
Când eram pe punctul de a mă întoarce la tatăl meu, am văzut un om care tocmai se dăduse jos dintr-un camion parcat la capătul drumului de șantier, deși eu nu-l auzisem venind, poate pentru că tăcerea munților absorbise toate zgomotele pașilor lui, dar l-am recunoscut pe bărbatul din camion. Era Sønstebø, iar acum tata se îndrepta spre el, și am înțeles dintr-odată că tata venise să se întâlnească cu el aici, și că de fapt pe Sønstebø îl așteptase.
Au discutat ceva, dar muntele le-a absorbit cuvintele. Sau poate că încercau de fapt să vorbească în șoaptă, ca să nu audă nimeni, nici măcar eu, pentru că stăteau foarte aproape unul de altul, așa cum își vorbesc iubiții, așa cum vorbiseră și mama și tata înainte.

M-am grăbit să mă apropii de ei, cu urechile ciulite, și am distins câteva cuvinte.
— Podul, a spus Sønstebø, așa este mai bine.
Chiar atunci tata și-a ridicat privirea spre mine.
— Bună, Signe, a spus el cu voce tare.
Și Sønstebø mi-a zâmbit, prea exagerat mi s-a părut mie și m-a dus cu gândul la păpușa pe care o primisem.
— Bună, Signe, a spus el.
— Bună ziua!
— Ce frumos că ați ieșit la o plimbare, tu și cu tata, a spus el.
— Da, am încuviințat.
— Acum mergem acasă, a spus tata.
— Magnus a rămas acasă astăzi, mi-a zis Sønstebø.
— Ah!
Dintr-odată mi-aș fi dorit ca Magnus să fi fost acolo, să fi fost lângă mine.
— Face exerciții pentru testul de matematică, a zis Sønstebø.
— Signe trebuie să meargă acasă și să scrie o compunere, a spus tata.
Uitasem complet de compunere, chiar dacă îmi plăcea foarte mult norvegiana.
— Puteți să lucrați împreună, a adăugat Sønstebø.
— Da, am fost de acord.
— Ești sigură? m-a întrebat tata.
Sønstebø l-a privit cu mirare.
— Ești sigur?
— Da!
— Dar chiar crezi că… merită riscul?
— Sunt obosită! m-am plâns eu. Vreau eu plecăm cu mașina.

Îmi amintesc că nu înțelegeam ce voiau să spună, dar nu-mi venea în minte întrebarea corectă, ce anume nu merita? Oare se referea dacă să mergem cu mașina acasă? Mă simțeam atât de obosită, încât tremuram din tot corpul, urcușul acela fusese mult prea extenuant, și nu avea nici un sens să nu mergem cu mașina, de vreme ce exista o mașină la dispoziție.
— Nu… a spus Sønstebø, privindu-l pe tata. S-ar putea să ai dreptate. Probabil nu merită. Dacă dăm nas în nas cu cineva…
— Sunt obosită, am spus.
— Vreau să mergem pe jos, Signe, a spus tata. O să fie bine.
— Nu vreau! m-am împotrivit. NU cred că o să fie deloc bine.
Atunci Sønstebø a râs.
— Strașnică fetița!
Și tata s-a înroșit, deși de obicei îi plăcea atunci când îmi susțineam punctul de vedere.
— Nu vreau să merg pe jos, am spus. De ce nu putem merge cu mașina? De ce nu merită să mergem cu mașina?
— Aș putea să vă las cu mașina, ce ziceți? mi-a spus Sønstebø. Puteți veni cu mine o bucată de drum.
— Nu, a spus tata.

Și de data aceea a fost ceva în tonul vocii lui care m-a făcut să înțeleg că el nu voia să mă asculte și că va trebui să cobor tot drumul pe jos. Tata l-a salutat pe Sønstebø dând ușor din cap, acesta s-a suit în mașină, a pornit motorul și a plecat, iar eu eram obosită și îmi era frig, începuse să cadă lapoviță, nu avea nici un sens să strig, nu voiam decât să mă întorc acasă.

Probabil că nu merită, cuvintele mi s-au întipărit în minte, apăsându-mă parcă, îmi amintesc, poate că nu merita într-adevăr ca cei doi bărbați să fie văzuți împreună. Cuvintele atârnau greu în inima mea pe drumul spre casă și m-au apăsat și mai tare când ne-am întâlnit cu mama și tata s-a comportat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Eram înghețată bocnă și obosită, însă lui nu părea să-i pese. Dar mama m-a dus în baie și a umplut cada în timp ce eu îmi dădeam repede jos hainele, care apoi zăceau murdare și umede pe jos, am pus săpun în apă, s-a făcut spumă imediat și săpunul s-a așternut ca o pătură albă și moale la suprafață, sub care aș fi putut să mă scufund și să mă ascund.

Apa era puțin prea caldă, erau mulți aburi și eu am suspinat, simțind cum îmi urcă tot sângele în față și mă fac roșie ca racul. Mama a ieșit din baie și am crezut că merge să aducă ceva, un halat de baie pentru mine, sau poate un prosop curat, sau ceva de băut și de mâncat, dar ea a plecat de tot, pentru că el era acolo afară pe undeva, eu uitasem că el era acolo, iar ei aveau de discutat ceva, iar eu nu puteam să pun stavilă acelor voci care tot creșteau în intensitate. Nu eram inclusă în discuția lor, nu aveam cum să spun nimic care ar fi putut să fie de ajutor. Aș fi vrut ca discuția să se oprească, dar dacă cearta continua, voiam să iau parte și eu.

Apa de baie a devenit încet călâie, apoi rece, corpul mi s-a încrețit, degetele de la picioare mi se înroșiseră, în curând vor crește membrane între ele, eu mă transformam într-o ființă a mării, într-un bulgăre de zăpadă învelit într-un lichid cleios, strălucitor, din plastic, pe care părinții mei uneori îl ridicau, îl scuturau, îl priveau, iar apoi îl lăsau din nou jos, și se duceau departe, atrași unul de altul, pentru a-și împărtăși ce aveau în comun, acel rău imens, dureros și urât dintre ei, dintre ei doi.

După câteva zile am aflat despre explozie, tata ne-a povestit, mama tocmai venise acasă, fusese plecată o bună bucată de vreme, poate în Bergen, unde mergea deseori, să facă cumpărăturile pentru hotel. Când a deschis ușa și a intrat în casă, tata era pregătit să-i dea veștile.
— Svein Bredesen a trecut pe aici dimineața asta, a spus el. Inginerul-șef.
— Bună, mamă!
— Știu cine este Bredesen, a spus mama.
Mi-a mângâiat repede părul, fără să mă privească.
— Voia să vorbească cu tine, a spus tata.
— O să-l sun de îndată, a spus ea.
— Dar, fiindcă nu erai acasă, mi-a lăsat mie mesajul.
— Da?
— Cineva a distrus podul peste drumul de construcție. Noaptea. A fost făcut bucăți.
— Ce?
— Nu a mai rămas nimic. Va fi nevoie de săptămâni întregi ca să-l repare, poate chiar luni.
Mama a rămas în picioare. La început, nu a spus nimic și am încercat să o îmbrățișez, dar ea m-a rugat să aștept. Apoi a spus că nu înțelege cum de s-a putut întâmpla așa ceva, cum ar fi putut cineva să facă așa ceva.
— Podul peste calea de acces ar trebui să fie acolo, a spus ea. Se vor aduce materialele pentru centrală, precum și conductele. Oricum proiectul se va finaliza.
El nu i-a zis nimic.
Ea s-a uitat lung la el.
— Știi ceva despre asta?
Bineînțeles că el a negat, mi-l amintesc stând acolo pe hol, cu mâinile în buzunar și negând vehement: nu, nu, desigur că nu.
— Dar trebuie să înțelegi cât de supărați sunt unii, a spus el. Cât de furioși sunt oamenii. Trebuie să înțelegi ce reacții ați trezit în oamenii aceștia. Normal că sunt furioși. Atât de supărați încât sunt în stare să distrugă poduri.
— Subscrii la această nebunie? l-a întrebat ea cu voce scăzută.
— Ieri am văzut un cuib, a spus el. Un cuib pentru mierla de râu. După ce râul va dispărea, aceste mierle vor dispărea.
— Sunt mii și mii!
— Nu, Iris. Nu sunt decât câteva.
— Există mii de râuri în Norvegia.
— Multe râuri mai mici. Dar sunt foarte puține la fel de mari ca Breio.
— Dar se știe cine a făcut asta? Ce-a spus Svein?
— Svein? Te tutuiești cu el acum?
— Mă refer la Bredesen. Ce-a spus? Ce știu ei?
— Când râul va dispărea, mierla va depune ouă tot acolo, în albia veche și uscată a râului, a continuat tata, pe un ton aproape rugător. Dar atunci nu va mai exista zgomotul râului care să acopere strigătele puilor care cer de mâncare. Și puii vor fi luați de prădători. Vor fi uciși.
— Bjørn, dacă știi ceva, trebuie să-mi spui.
— Tata nu știe nimic, am spus.
Probabil că nu merită riscul.
— Ce-ai spus?
S-a întors brusc spre mine, de parcă abia acum a descoperit cu adevărat că sunt acolo.
— Tata nu știe nimic, am spus.
— Signe, tu nu înțelegi asta.
— Dar el chiar nu știe nimic.
— Sigur că nu, a spus tata. Ce crezi că ar trebui să știu?
Mama era tăcută, s-a uitat la tata, apoi s-a întors spre mine, încercând să-mi zâmbească.
— Ți-e foame? Ai mâncat cina? Ați mâncat ceva?
— Vreau să mănânc doar desert, am spus.
— Păi…
— Am spus că nu vreau mâncare la cină. Doar desert.
— Bine.

Volumul „Istoria apelor”, de Maja Lunde a apărut la Editura Humanitas, în traducerea Ivonei Berceanu.
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2020

Traduse în peste cincizeci de țări, cărțile scriitoarei norvegiene Maja Lunde s-au vândut în peste trei milioane de exemplare. În 2020 a primit două prestigioase premii, Peer Gynt-prisen și Bjørnsonprisen.

Asemenea bestsellerului internațional Istoria albinelor, al doilea său roman, Istoria apelor, este hipnotic, emoționant, inspirator și se concentrează asupra puterii naturii și a spiritului uman. În fiordurile înghețate ale Norvegiei de azi, a căror frumusețe sălbatică este mutilată de lăcomia omului, sau în Europa viitorului, deșertificată, devastată de războaiele purtate pentru cea mai prețioasă resursă a vieții, apa este cea care hotărăște destine și reconfigurează harta lumii.

Maja Lunde, foto Oda Berby

Maja Lunde este una dintre cele mai importante voci ale literaturii norvegiene actuale, ale cărei cărți s-au vândut în lume în peste trei milioane de exemplare. S-a născut în 1975 și a crescut la Oslo, unde locuiește și în prezent cu soțul ei și cei trei copii. A studiat la Universitatea din Oslo mai întâi literatura și psihologia, apoi și-a luat masteratul în media și comunicare, cu specializare în istoria filmului. Din 2009 s-a dedicat exclusiv scrisului, concentrându-se pe scenarii de film și pentru televiziunea norvegiană, care s-au bucurat de succes. Din 2012 până în prezent i-au apărut peste zece cărți pentru copii și adolescenți. Primul său roman pentru adulți, Istoria albinelor (Bienes historie, 2015; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional, tradus în peste treizeci și cinci de țări, face parte dintr-o tetralogie dedicată transformărilor profunde ale planetei sub acțiunea distrugătoare a oamenilor. A primit numeroase premii, printre care Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni) și Fabelprisen (Premiul Fabel pentru literatură fantastică). Istoria apelor (Blå, 2017; Humanitas Fiction, 2020), cel de-al doilea roman din tetralogie, nominalizat la Bokhandlerprisen, a devenit, la rândul lui, bestseller internațional și e deja tradus în peste douăzeci și cinci de țări. Publicat în toamna lui 2019, cel de-al treilea roman, Przewalskis hest (Calul lui Przewalski), se bucură de același success. În 2020, Lunde a fost recompensată cu Peer Gynt-prisen și Bjørnsonprisen.

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*