Coconii zilelor

„E o treabă care cere răbdare,” spune Inoyatkhan Okhunova, o țesătoare de mătase din Margilan, Uzbekistan. Foto: PAUL SALOPEK

 

— Știi cum s-a descoperit mătasea, nu?

E Aziz Khalmuradov.

Khalmuradov e ghidul meu în marșul de pe Drumul Mătăsii, prin Asia Centrală. E un bărbat voinic, cu ochii triști și cu un bagaj folcloric colosal. Am mers alături multe luni, Aziz și cu mine. Împreună, am pășit peste 1.200 de kilometri prin  Uzbekistan, peste stepele bătute de vânturi ale Platoului Ustiurt, prin teribilul Deșert Roșu (care are de fapt nuanța delicată de roz a pieli arse de soare) și pe nesfârșite cărări care zburdă ca niște balerine de-a lungul malurilor șerpuite ale fluviului Amudaria. Acum mergem pe o șosea asfaltată spre Valea Fergana. Spre Margilan: ultimul centru al țesătorilor tradiționali de mătase din Uzbekistan.

Acum multă vreme — spune povestea — prințesa chineză Lei Zu, în vârstă de 14 ani, își lua ceaiul în grădina regală când un cocon a căzut din copac drept în ceașca ei. Enervată, prințesa l-a scos din ceașcă. Dar ceaiul fierbinte începuse să desfacă un fir din cocon. Lei Zu a privit filamentul desprins. Și a prins cu degetele ei umede un fir care avea să schimbe lumea: mătasea.

Shovkat Mammadaliev, în stânga, o ajută pe Okhunova să desfacă firele din coconii viermilor de mătase. Foto: PAUL SALOPEK
Povestea e doar o legendă. Prințesa Lei Zu nici nu a existat. Cultivarea mătăsii a fost însă inventată, într-adevăr, în China, acum peste 5.000 de ani. Iar procesul a fost cumva păstrat secret timp de 3.000 de ani. Asta pentru a păstra un monopol pe unul dintre cele mai dorite bunuri de lux din lumea veche. Milenii de-a rândul, adevăratele origini ale frumosului material lucios care a ajuns să îmbrace împărați romani și a dat numele celei mai celebre rute comerciale a lumii era un mister total pentru cei dinafara Chinei. Istoricul roman din secolul al IV-lea Ammianus Marcellinus credea că mătasea se fabrica din anumite soluri din Orientul Îndepărtat. Alți învățați bănuiau că e țesută din frunze de copac. Cine putea să să știe adevărul? Că era secretată de glanda salivară a unei molii…

Bombyx mori e cea mai comună specie producătoare de mătase.

E o insectă domesticită, ca albina. Crescută selectiv de maeștrii mătăsari chinezi timp de milenii, molia este nevăzătoare, nu poate zbura, e păroasă — și de nuanța stinsă, ca un fum, a luminii de lună la pătrar. Bombyx mori depune cam 500 de ouă și, odată îndeplintă misiunea, moare. Viermii ei vorace, hrăniți de producătorii de mătase cu frunze de dud tocate manual, se umflă la de 10.000 de ori greutatea inițială. (Sunetul insectelor care mestecă, când viermii sunt înghesuiți cu miile în incubatoarele întunecate, seamănă cu răpăitul poii pe un acoperiș de tablă.) După ce se îngrașă suficient, viermii încep să treacă în stadiul de pupă. Lucrează neobosit. Țes în jurul lor o cochilie mică, tare, ca o coajă de ou. Fiecare din coconii lor are aproape un kilometru de fir de mătase cu diametrul de circa 0.0015 cm.

Atelierul de mătase Yodgorlik folosește vopsele naturale pentru comenzile speciale: galben din foi de ceapă, ruginiu din coji de nucă și albastru din indigo de India. Foto: PAUL SALOPEK

— Trebuie să găsim capetele și să deșirăm firele, spune Inoyatkhan Okhunova, o țesătoare care a lucrat mai bine de 30 de ani la țesătoria Yodgorlik, din Margilan. E mai bine să nu le rupi. Și asta cere practică.

Ca să facă operația asta, Okhunova fierbe coconii în ligheane ciobite de tablă, în apă cu săpun. Fibrele de mătase strălucesc în lumina aburită a atelierului ca niște pânze de păianjen. O colegă de-a ei le răsucește — în mănunchiuri de câte cinci, șapte, zece — pe o papiotă. Acesta e firul primordial.

E doar începutul.

Procesul țeserii mătăsii e complex, laborios, matematic. Când îl vezi, e ușor să înțelegi cum de a rămas secret secole de-a rândul: un iz de magie, o tehnologie nepământească. Mare parte din mătasea din Margilan e încă vopsită după metodele vechi, folosind coloranții cunoscuți acum 2.000 de ani: foi de ceapă (galben), rodie (brun), indigo (albastru), coji de nucă (roșu ruginiu). Poate dura și o lună de muncă grijulie ca să faci o singură bucată de mătase. Ea trece prin multe mâini pricepute. Manufactura ei e ca o meditație. Într-un loc din țesătoria Yodgorlik, un bărbat operează o vârtelniță, învălătucind firele lungi în sculuri măsurate, într-un ritual care pare gând devenit vizibil: transformarea întâmplării în ordine, o frecvență a mișcării care datează de la Big Bang, o rugă nesfârșită și circulară.

 

 VIDEO DE PAUL SALOPEK

— Arta aproape că s-a pierdut în perioada sovietică, spune says Rosuljon Mirzaakhmedov, un țesător de mătase la a noua generație. Guvernul controla piața. Făceau mătase doar industrial. Nu permiteau țesătorii private.

Tatăl lui Mirzaakhmedov a făcut cinci ani de închisoare în anii ’80 pentru că deținea un război de țesut. Astăzi,  Mirzaakhmedov conduce o cooperativă înfloritoare de familii de țesători din  Margilan.

Dansul degetelor: Matlyuba Tulkinova și Dildore Asadullaeva țes un covor de bumbac după metoda veche, nod cu nod. Foto: PAUL SALOPEK

Ne îndreptăm către China, Aziz și cu mine. Intrăm în gura iernii. Urmăm firul fantomatic de mătase care lega cândva Orientul de Occident.

E greu.

Cerul din Fergana e cerat, acoperit și rece. Soarele atârnă pe el placid, ca un cocon palid. Pe drumul înghețat din față merge Tolik Bekniyazov, bărbatul deșirat care ne conduce măgarul. Un nomad taciturn. La una din tabere trebuie să mă fi văzut cum mă chioram, cu ochii mei distruși de cărți, să vâr un capăt lins de fir — cel mai ieftin nailon, nu mătase — prin urechea unui ac, probabil ca să-mi cos haina. Curând aveam să ne despărțim, la următoarea graniță. Și, după cum aveam să descopăr după multe zile, clătinând uimit din cap, a pus ațe cu nod la capăt în toate acele din trusa mea de cusut.

Suntem toți țesători.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*