Grand Hotel Continental (I)

Episodul 1 din propria versiune de Voyage autour de ma chambre începe în Camera 250 de la Grand Hotel Continental.

Mi-am propus să-i calc pe urme lui Xavier de Maistre, aristocrat din secolul al XVIII-lea, pictor, soldat și autor al unei cărțulii care a devenit celebră: Voyage autour de ma chambre. (Citește mai multe despre acest proiect aici). Dar conștient că voi merge cu pași mărunței pe urme de gigant, mi-am luat drept cârjă pentru inspirație camerele a patru dintre cele mai de poveste hoteluri bucureștene. Episodul 1 din propria versiune de Voyage autour de ma chambre începe la Grand Hotel Continental.

În sfârșit, iată-mă în fața ușii! Camera 205 e la etajul 2, chiar în fața scărilor monumentale. Stai, stai, nu intra încă. Nu te grăbi, îmi șoptesc. Mai așteaptă puțin. Suspansul ți-l poți crea singur!

Bag cartela înapoi în buzunar.

Cinci respirații adânci – cum ne învață cărțile de meditație în patima cărora am dat în ultima vreme. Și pe post de „Sesam, deschide-te!” recit mantra lui Vladimir. „E cea mai frumoasă excursie din lume!” (Lecția asta, absolut capitală pentru orice călător, am învățat-o de la fiul meu, Vladimir, când avea vreo 7 anișori și îl conduceam spre autocarul cu care urma să plece într-o excursie la Târgu Mureș împreună cu colegii de clasă. Eram în satul Ibănești din Mureș, pe ulița noastră, prin dreptul casei în construcție a dlui Virgil, profesorul de mate, și Miru cânta, cu șapca albastră prea mare căzută peste ochii strălucitori: „E cea mai frumoasă excursie din lume!”

Mie mi se părea cel mai boring lucru: să mergi în orașul cel mai apropiat într-o amărâtă de excursie de câteva ore, cu clasa. Însă sufletul băiețelului meu cânta de bucurie, și asta chiar a făcut-o cea mai frumoasă excursie din lume!)

Respiră adânc. Nu-i ușor de regăsit entuziasmul unui puști de 7 ani la prima excursie cu clasa, însă tocmai asta mi-am propus. Ba chiar să-mi scriu impresiile pe foițe de săpun, după cum mi-a urat răutăcios un prieten bun …

Gata. Deschid. Prima ușă către prima din cele patru împărății fermecate!

Cu ochii mijiți involuntar pășesc transpirat într-un mic paradis superluminos! Tapetul, draperiile și mobilierul vintage, în tonuri de gri deschis, în combinație cu albul strălucitor al perdelelor, patului și tavanului înalt își reflectă și pasează de la unul la altul miriade de fotoni care intră prin ferestrele înalte, dospind parcă lumina, sporind-o.

Întâi și întâi mă dezbrac de carapacea costumului, jos pantofii, jos scorțoșenia, și mă echipez cu uniforma regulamentară a exploratorului de cameră: pufoșenia halatului alb.

Hainele sunt adunate claie peste grămadă lângă trolerul mic și băgate în dulapul cu ușa de oglindă. Deocamdată stați acolo, vă chem când voi avea nevoie de ajutor!

Pasul 2: să răpun balaurul aerului condiționat. E o bătălie eternă pe care o dau iar și iar, în fiecare nouă cameră de hotel. Urăsc suflarea lui rece!

Și acum explorarea propriu-zisă poate începe. Regatul meu e un mic apartament, format din 3 cuburi imaginare: 1. la intrare – holul dominat de dressingul cu uși culisate de oglindă, 2. în dreapta sa, baia, cu uși tot culisante din sticlă mată, și 3. dormitorul, un cuib-cub mai mare, ale cărui laturi cresc cu aproape un metru, pentru a rima cu tavanul înalt.

Mobilierul e vechi, tot gri și patinat: pat, flancat de două noptiere și veiozele lor, în partea opusă, dulapul în care e minibarul.

Deschid geamul și privesc la traficul de pe Calea Victoriei. Fix peste drum e clădirea Novotel, care păstrează fațada vechiului Teatru Național.

Șoseaua e aproape și pot să disting fețele șoferilor sufocați în mașinile aliniate în falange nesfârșite de melci colorați, privind cu jind la viteza șirului de pietoni care curge către Universitate. Câteva claxoane isterice. Și apoi lătratul răgușit al unei motociclete de mare putere care mă face să trântesc fereastra. Slavă Domnului, că bine mai izolează geamurile astea de termopan!

Mă întorc în camera mea unde totul respiră eleganța și rafinamentul nemuritor al secolului al XIX-lea. Cu excepția minunilor confortului din baie, singurii intruși de secol XXI, la vedere, par a fi oglinda neagră a televizorul mic, încadrat de două tablouri mici ale căror paspartu-uri supradimensionate îi îngână fundalul de întuneric, și pântecosul fierbător de apă …

Continuu să mă relaxez, să mă bucur de liniștea și istoria care mă înconjoară, să îmi pregătesc călătoria în timp. Probabil vă e cunoscut Paradoxul gemenilor, experimentul imaginar din teoria relativității restrânse: un călător spațial pe o navă de super-viteză se întoarce acasă și își găsește fratele geamăn identic rămas pe Pământ mai bătrân decât el. Aplicându-l la situația mea, mă conving repede de evidența faptului că atunci când spațiul se comprimă la o singură cameră, timpul se dilată de la sine și călătoria în trecut devine nu doar posibilă, ci necesară.

Exact în locul acesta, dar cu un etaj mai jos, în 1877, marele învins de la Plevna, Osman Pașa, reținut în apartamentul 104 înainte de a fi deportat în Rusia, a deschis la rându-i fereastra să privească marșul triumfal al armatei române.

Cel puțin așa spune legenda: că otomanul l-a salutat galant pe Carol I care defila în fruntea trupelor pe Podul Mogoșoaiei. După acel marș, cel mai important bulevard al Bucureștiului și-a schimbat numele în Calea Victoriei.

Alți oaspeţi de seamă ai hotelului acelor vremuri au fost prinţul Napoleon (vărul împăratului Napoleon al II-lea), Vasile Alecsandri sau Carol Davila.

Grand Hotel Broft se numea pe atunci și era hotelul cel mai elegant şi mai bine dotat din Capitală, cu toaletă şi lavoar în fiecare dintre cele 48 de camere de lux de la etaj. Iar la parter, restaurant franţuzesc și magazine. (Printre ele și cel ținut de negustorul Jobin, profetul modei franțuzești al jobenelor în spațiul nostru.)

Dar scump! Un document al comandamentului rus din Capitală din acea vreme consemnează că „Broft pretinde 30 de franci pe dejun”, în timp ce la învecinatul Hotel Hugues costă doar 25 de franci.

În noptiera din stânga patului am găsit două cărți cu coperte frumos cartonate: Noul Testament și o culegere cu informații despre Hotel.

Citesc în cartea aceasta cu coperte maronii de piele despre cum hotelul cochet, cu parfum de Paris, de vizavi de Teatrul Național, a schimbat diverși proprietari: de la doamna Elechi Cantacuzino care l-a vândut la licitație în 1860 pentru 450.000 de lei doctorului Toma Bagdat, până când a ajuns în posesia bancherului Menachem Elias, un personaj cu multă influență politică și financiară, care a cumpărat stabilimentul în jurul anului 1882.

Prin anul 1886, începuse deja remodelarea vechii clădiri după planurile arhitectului german Emil Rittern Forster, lucrările fiind executate de antrepriza românului I.I. Rosnoveanu.

Între 1888 și 1889 hotelul s-a închis pentru a reapărea cu numele de „Grand Hotel Continental” și cu o nouă înfăţişare de palat vienez.

Cel mai vechi document care atestă noul imobil ce purta această denumire este un meniu în limba franceză datat 8/20 decembrie 1892.

***

Orele trec pe nesimțite, ca anii din istoria seculară a acestui hotel, iau eu simt că am devenit de-al casei. Însă nu-s tocmai în apele mele. Când mi-e cald, când mi-e frig! Of, îmi dă târcoale o răceală afurisită! Sănătos tun am fost toată iarna și uite că mă prinde pe picior greșit tocmai la spartul târgului primăverii.

Bag ceaiuri peste ceaiuri. Măsuța pe care tronează fierbătorul de inox cu a sa suită de cești, pahare, pliculețe de ceai și miere și-a pierdut din eleganță fiind atinsă de aripa haosului meu. Un turn Babel de pliculețe de ceai sacrificate crește vertiginos pe tăviță. Las obosit capacul laptopului pe biroul cu oglindă, trântind involuntar și semnul care anunță o amendă de 500 de lei pentru cine fumează în cameră.

E și mâine o zi. Acum, la somn!

***

Mi-am început dimineața cu stângul … Peste noapte răceala și-a văzut de ale ei, fără să ia în seamă bucuria mea de a dormi într-o cameră cu ștaif, îmbrățișând perna într-un loc unde sute și sute de capete aristocratice s-or fi odihnit înaintea mea.

M-am trezit pe la 7 cu ultimul vis încă agățat de tâmple. Se făcea că am capul cât o pâine pusă la dospit, care tot crește, încet-încet, nedureros, însă confuzant, căci odată cu el cresc parcă și lucrurile din jur, totul fiind atras către un cuptor …

Am deschis larg geamul să aerisesc camera și să spulber fantasmele nopții, însă nu m-am putut întoarce imediat la călătoriile și reveriile mele de secol XIX. Secolul al XXI-lea mă trăgea de pulpana halatului cu urgențele lui care se vor rezolvate pe loc. Așa că primele ore ale dimineții mi le-am petrecut cu corecturi de cap limpede la ediția de aprilie a National Geographic, un număr special despre Orașele Viitorului, ce trebuie trimis la tipar mâine. Și ca să îmi schimb puțin norocul, mi-am schimbat halatul pe surghiunitele haine de oraș pentru a coborî la breakfast.

Undeva spre ora 10, bine rotunjit după un mic dejun copios luat în compania a două doamne în vârstă din Israel, revin în cameră și alunec iar cu gândul către secolul al XIX-lea, când Restaurantului de la Continental i se dusese faima. Conform scriitorului Gheorghe Crutzescu, din mâna bucătarului Andrei Cernea de la Continental ieșeau cele mai bune mâncăruri românești din București. Păstorel le-a cântat și în versuri:

Atunci când va păşi-n local

Clientul, să se dumirească.

Măcar că e Continental,

Bucătăria-i românească!

Și acel meniu în franceză din anul 1892 arată că bucătării făceau bucate românești opere de artă, asortate la vinuri locale alese, cum era celebrul „Catifea”, din pivnițele localurilor de lux din Capitală.

Veneau să se ospăteze înalții funcționari, oamenii de afaceri și parlamentari ai vremii. „Aici luau masa Sadoveanu, Rebreanu, Ion Barbu, Octavian Goga, Cincinat Pavelescu, Victor Ion Popa şi alţii. Pe autorul Baltagului mi-l închipuiam ca pe un sfânt când îi serveam şvarţul. De multe ori căutam să-i ating doar mâna – din întâmplare s-ar zice – mâna cea fermecată care mi-a deschis uşa spre o lume de basm şi feerie”, scrie Ion Dulgheru în Din amintirile unui ospătar.

***

După un duș lung și binemeritat și o ședință de amușinat săpunuri și flacoane de șampon, gel de duș sau creme, mă întorc în pat și la credincioasa mea carte despre hotel din care aflu că veniturile obținute de fundația familiei Manechem H. Elias din valorificarea afacerii Continental au rămas ridicate între anii 1925 și 1948, în ciuda evenimentelor istorice aducătoare de năpaste și lipsuri: criza economică din anii 1929-1933 sau al Doilea Război Mondial.

Cutremurul din 1940 a provocat daune importante și la Grand Hotel Continental. După reparații serioase – alte nenorociri în același deceniu. Patru ani mai târziu a fost lovit, la fel ca și celelalte hoteluri din vecinătate (Athénée Palace, Stănescu și Unirea) de bombardamentele americane din 4 aprilie și apoi de cele germane din august 1944.

Și totuși perioada cea mai sumbră a Continentalului avea să urmeze, odată cu naționalizarea comunistă. Tocmai aerul său aristocratic care îmi place mie a repugnat noului spirit răzbunător al egalității cetățenești întru care România s-a botezat forțat după 1945. Hotelul a fost închis. Camerele sale elegante au fost devastate și amenajate ca birouri închiriate diverselor instituții comuniste de stat. Restaurantul faimos – închiriat Societății Comerciale Municipale, iar apoi transformat în cantină pentru personalul Ministerului Silviculturii. Abia prin 1954, apele s-au mai dezghețat și Ministerului Comerțului Interior a început să redeschidă marile restaurante din Bucureștiul de altădată.

Continentalul s-a redeschis după 1979, în administrarea Ministerului Turismului, redevenind unul dintre hotelurile cele mai luxoase din București. După ’89, clădirea a fost retrocedată Fundaţiei Elias. În 2005 hotelul a fost închis încă o dată pentru 4 ani de restaurare, modernizare și reclasificare (de la 4 la 5 stele).

Deskul de la recepție a fost achiziționat de la o reședință nobiliară din Bergamo. Mobilierul masiv a fost selecționat de la diferite case de licitații din Viena, Parma și Torino. Candelabrele sunt realizate la comandă, în baie de aur, de către meşteşugari italieni.

Redeschis în decembrie 2009, hotelul are 53 de camere cu vedere către Calea Victoriei, 6 apartamente (mobilate și decorate în diferite stiluri – renascentist, baroque, impero, Ludovic al XV-lea), un centru spa cu jacuzzi, saloane de masaj și saună, fitness și aerobic, precum și șase săli de evenimente ce poartă numele unor pictori români celebri. Restaurantele Concerto și Balkan Bistro se laudă cu preparate culinare de excepție.

În Clădirea declarată monument istoric, oaspeții au parte de servicii de 5 stele, trăind experiența unică a călătoriei în timp, într-un colț de secol XIX, dar cu dotări moderne.

***

În ciuda semnului meu violet de NU Deranjați, afișat ostentativ de la bun început pe ușă, agitația de pe hol a doamnelor de la curățenie înarmate cu aspiratoare și tot arsenalul de housekeeping crește de minute bune. În loc să mă enervez aleg să deschis curajos și o invit înăuntru pe Doamna Flori Anghel, 57 de ani, de aproape 8 ani angajată a hotelului. Facem cunoștință, îi povestesc puțin despre proiectul meu, ne împrietenim și o rog să mă lase se asist la ritualul curățeniei unei camere de hotel. Aproape jumătate de oră: un balet standardizat care începe cu controlul (minibar, lenjerie, halate, seif, umerașe), apoi curățenia, de la baie până la pat, cu tot ce presupune, de la scos gunoiul, schimbat lenjeria, lustruit, șters praf și aspirat…

Am amânat cât am putut deznodământul, dar ceasornicul își vede netulburat de ale lui. Aventura mea aici se încheie.

Se apropie ora 12 – tradiționala oră de chek out.

Mulțumesc și rămâi cu bine, camera 205 de la Grand Hotel Continental!

Foto: Grand Hotel Continental

1 Comment

  1. Felicitări pentru articol. Sper sa ajungeți să gustați și din preparatele servite in Restaurantul Concerto curând.
    Am o singură observație. Camera 250 nu există. S-a strecurat o greșeală în comentariul de sub foto din deschiderea articolului. Succes!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*