Lumina de sub pământ

Foto Andreea Cohn

Fotografia speologică are mulţi fani. În fiecare an are loc un eveniment, Speo-Arta, festival şi concurs, unde se întrec cei mai talentaţi autori de imagini subpământene.

Ediţia 2013 s-a desfăşurat săptămâna trecută la Cluj-Napoca. Două dintre fotografiile ce au urcat pe podium au fost realizate de Andreea Cohn, o imagine subacvatică înfăţişând un scafandru la intrarea într-un sifon şi de Elena Buduran, cu un speolog scrutând necunoscutul la hotarul dintre lumină şi întuneric. Fotografia de peşteră este un gen de nişă, care presupune mai multe hobbyuri: fotografia, speologia, iar dacă peştera o cere, şi alpinismul, canioningul, scufundările. Peisajul subteran este neobişnuit şi nevoia de a-l înfăţişa vizual duce inevitabil fotografia subterană spre un descriptiv geografic, cu preţul unei relative monotonii. Foarte multe dintre fotografii se rezumă la planuri medii cu stalagmite şi un personaj cam înţepenit într-o regizată admiraţie, menit să dea o scară umană şi să constituie o cheie de descifrare a subiectului mineral pentru privitorul neavizat. Cu atât mai lăudabile sunt fotografiile care sparg această rutină, reuşind să facă geologicul un decor pentru acţiunea şi căldura umană autentică şi să surprindă exploratorii în ipostaze fireşti.

Foto Simona Elena Buduran

Ca vechi fotograf de peşteri mărturisesc că mi-a reuşit acest lucru destul de rar.

Întunericul deplin din adâncul subpământean este aparent un mare dezavantaj, căci fotograful trebuie să-şi care lumina după el. Dar şi un avantaj major, căci nu trebuie să aştepte răsăritul, crepusculul, ceaţa şi norii. Îşi construieşte mai întâi mental imaginea, apoi lumina e dată pentru a-i materializa proiectul abstract. Când peştera e uriaşă, performanţele tehnice devin esenţiale.

Iată un exemplu:

Foto Cristian Lascu, Andrei Posmoşanu, Cristian Ţecu

Peştera Humpleu din Munţii Bihor este un dedal de galerii măreţe, însumând peste 40 de kilometri. Sălile sale au în unele locuri lăţimi de peste 40 de metri, în timp ce bolţile înegurate abia se mai zăresc. Câţiva pasionaţi ne-am propus să fotografiem una dintre secţiunile reprezentative, unde de la vârful tavanului până la baza galeriei înălţimea este de 78 de metri, cât blocul Intercontinental. Ne-am împrăştiat printre bolovanii ciclopici, doi-trei au urcat cât mai sus, înstelând cu lămpile lor frontale bolta galeriei. Eu am coborât povârnişul, pentru marca baza hăului. Andrei şi Cristi au declanşat aparatele lor, echipate cu obiective super-largi, de 17 mm, singurele în măsură să cuprindă aproape toată înălţimea catedralei subpământene.

Era seara de 1 ianuarie, am terminat la miezul nopţii şi Revelionul Mic a fost practic ratat. Dar a meritat.

– Cristian Lascu



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*