Început de drum pe Marea Neagră

În expediția din 1893, Crucișătorul Elisabeta a oprit două zile în Bosfor, iar Grigore Antipa a putut face cunoștință cu orașul. În imagine, vâslașii de la piața de pește din Cornul de Aur. Foto: Underwood&Underwood/CORBIS

Expediția de cercetare a tânărului Grigore Antipa îi deschide calea spre soluții practice în domeniul pescuitului și acvaculturii.

Text: Domnica Macri

La bordul navei amiral, pe puntea ofițerilor, se învârtea un civil: un tânăr bondoc și mustăcios, care ocupa cabina medicului și își făcea de lucru coborând în apă fel de fel de parâme, cu fel de fel de instrumente la capăt, ori suindu-se pe gabie când era marea liniștită, ca să scruteze fundul mării.

Căpitanul îi cam făcea pe plac, încetinind sau chiar oprind la rugămintea lui crucișătorul de 1.300 de tone și punând ofițerul hidrograf și ofițerul astronom la dispoziția lui, ba chiar lăsându-se fotografiat de neobișnuitul pasager – și nu o dată –, cu o cutie mare, neagră.

Tânărul nostru avea doar 25 de ani, dar nu era oricine. Se numea Grigore Antipa – doctor în biologie și proaspăt director al Muzeului de Zoologie din București.

Grigore Antipa, în laboratorul de la Muzeul de Istorie Naturală, care a primit numele lui în 1938, cu șase ani înainte de moartea cercetătorului. Foto: prin Amabilitatea Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”

„Mă aflu deja de două săptămâni pe Marea Neagră, pe vasul nostru de război Elisabeta, și mă simt deosebit de bine“ – scria el pe 4 iunie 1893. Avea toate motivele să se simtă bine. Primise permisiunea și misiunea de a face cercetări maritime direct de la regele Carol I, avea sprijinul, admirația și protecția mai multor miniștri, dar și a profesorului său Anton Dohrn, căruia îi mulțumea acum, în misivă, că îi trimisese echipament oceanografic de la Stațiunea Zoologică Napoli.

Mereu la obiect, Antipa a continuat să scrie: „Până acum am fost la Insula Șerpilor, apoi am urcat spre nord spre coasta rusă, apoi spre sud până la Constanța (Küstendje), unde am ancorat pentru 3 zile. În fiecare zi fac câte 2 dragaje și timp de 2 sau 3 ore caut plancton. Fauna în partea nordică este destul de săracă, se găsesc doar câțiva viermi (și un nemerțian), câteva crustacee, foarte multe meduze, un fel de ctenofore (Hermiphora plumosa), apoi destul de multe ascidii (Corella paralelograma) și 2 feluri de ofiuride mici. În sud ar trebui să fie mult mai multe de  găsit. O să vă scriu de îndată ce voi da peste ceva deosebit.“

*

Ideea acestei expediții încolțise încă din timpul studiilor lui Antipa la Jena (unde fusese studentul preferat al marelui Ernst Haeckel), dar mai ales în timpul șederii sale la Napoli. Acolo, unde făcea știință fundamentală în laborator, dar se și punea la punct în bibliotecă cu „starea cunoștințelor la care s-a ajuns“ cu privire la „chestiunile“ Mării Negre, discutase despre viitoarea lui carieră cu profesorul Dohrn,  întrebându-se cum să îmbine pasiunea lui pentru fauna marină și interesul pentru probleme mai practice. Mentorul lui a aprobat răspunsul găsit de Grigore Antipa: avea să se ocupe de pescăriile românești și să pună activitățile piscicole pe baze științifice.

Dar până să-și vadă cu ochii (foarte curând, de altfel) visul de a lua în mâini problemele pescuitului românesc, o primă fereastră către viitoarea expediție pe mare i s-a deschis chiar în timpul stagiului napolitan.

„Într-una din zile, în vara anului 1892, când lucram în laborator, aud o serie de salve de tun în port, iar  ≤oceanograful Salvatore≥ Lo Bianco intră în odaia mea și îmi spune că acestea sunt saluturile unui vapor de răsboiu românesc” – scrie el într-un articol din 1932. Fără să mai aștept un minut, am lăsat microscopul și preparatele pe masă și am plecat imediat în port, unde am văzut drapelul nostru fâlfâind pe crucișătorul român Elisabeta (…) Am sărit dar în prima barcă pe care am găsit-o și am pornit spre vapor. Ce bucurie când eu, care nu fusesem în țară de mulți ani, m-am trezit deodată – ca în povestea lui Mohamed cu muntele – pe o bucată din teritoriul țării venit el la mine.“

Pe mica insulă Helgoland, din marea Nordului, Antipa (primul rând, stânga) și colegii oceanografi colectau probe de viață marină. Îm mijlocul rândului doi, ținând o plasă, se află asistentul profesorului Haeckel, Willy Kükenthal. Foto: Prin Amabilitatea Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”

Ocupat trei zile să plimbe ehipajul navei Elisabeta prin Stațiunea Zologică și să le prezinte munca de cercetare, Antipa a găsit la ofițerii de la bord mult entuziasm, o mare dorință ca și România să poată face asemenea activități și un sfat de la comandantul navei, Ilie Irimescu – de a depune imediat o cerere oficială la Ministerul de Război pentru a fi îmbarcat în cercul ofițerilor de pe Elisabeta și de a face studii asupra Mării Negre.

Zis și făcut. Cu ajutorul lui Dimitrie Sturdza, protectorul său (în onoarea căruia numise Capria sturdzi o nouă specie de meduză fixată descoperită de el în Grota Azzura, din Insula Capri), ajunge să stea de vorbă cu însuși regele la Peleș, convingându-l de utilitatea planurilor sale. Coerent, sclipitor, dar și stăruitor, Antipa materializează sprijinul regal și se îmbarcă la 13 mai 1893 pe Elisabeta.

Comandantul – același „foarte amabil“ Irimescu – „mi-a pus toate mijloacele bordului la dispoziție, parâmele pentru sondajele și dragajele în adâncime, pentru scoaterea apei cu butelia specială de la diferite adâncimi sau pentru pescuitul pelagic și măsurarea curenților. De bărcile bordului puteam de asemenea dispune oricând, iar ca marinari mi-au ales câțiva care erau pescari de meserie“ – povestește Antipa.

Neavând totuși toată aparatura modernă necesară, studiile lui au fost limitate, cercetătorul admițând că nu putea „pune la punct“ marile probleme ale Mării Negre (studiul complet al fundului, cartografierea, măsurarea sistematică a salinității și temperaturii, determinarea curenților și a vitezelor, analizele fizico-chimice).

Limitându-se la sondaje de adâncime, dragarea fundului și colectarea de faună bentonică și pelagică (animale de pe fundul și din masa apei și plancton), Antipa a găsit însă în expediția sa și alte surse de informații. A doua etapă a expediției a inclus opriri în opt porturi ale Mării Negre – care nu au fost popasuri turistice.

„În stațiunile de cercetare rusești – Sevastopol, Odesa – a luat contact cu marii savanți ruși (unii dintre ei participanți direcți la expediția lui Spindler și Wrangel,  ca prof. Ostroumov sau chimistul Lebedințev),  a văzut cum era organizată o stațiune, a văzut planurile lor de cercetare și cum lucrează – explică Alexandru Marinescu, fost cercetător la Laboratorul de biologie marină al Muzeului «Grigore Antipa», din București. El a rămas în corespondență cu acești cercetători ruși, de la care primea lucrări de ultimă oră.“

După studiile sale de la Villefranche sur Mer și Napoli, aceste contacte profesionale l-au plasat o dată în plus pe Grigore Antipa în rețeaua marilor cercetători ai lumii.

Felul în care funcționa colaborarea e demonstrat chiar în timpul expediției. Două dragaje făcute în largul Crimeei, la 36 m și 95 m, au scos la iveală „o cantitate mare de scoici învelită cu o pătură groasă de oxid de fier“. Apelând la un fost coleg de la Napoli (toți colegii lui au acum capitole generoase dedicate lor pe Wikipedia), geologul Johannes Walther, Antipa află că descoperirea are „o mare importanță“, aceste depozite submarine de fier și mangan de origine biogenă continuând să se afle în atenția cercetătorilor multe decenii mai târziu.

*

Ultimele specimene rămase din timpul expediție lui Antipa pe Marea Neagră, la Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București. Foto: Bogdan Croitoru. Prin Amabilitatea Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”

După o a treia etapă, de-a lungul zonei litorale, și un total de 118 zile pe Marea Neagră, Antipa debarcă la finele toamnei, urmând să continue cercetările în anii următori pe bricul Mircea și pe canoniera Grivița. Deja ocupat cu înzestrarea și organizarea muzeului pe care îl conducea și deja director general al Pescăriilor Statului, angajat într-o activitate de analiză și reformă totală a pescuitului, Antipa nu a fixat în scris rezultatele expediției.

A devenit însă unul dintre cei mai mari cunoscători ai Mării Negre, care l-a obsedat toată viața. A creat Institutul Biooceanografic pentru a o studia și a publicat pe această temă permanent, încheind cu o  monografie a Mării Negre,  din care o primă parte a apărut abia în 1941, iar a doua – ihtiologia – se află sub formă de manuscris la Muzeul Național de Istorie Naturală, care, din 1938, îi poartă numele.

„Prin condițiile de traiu cu totul diferite de ale celorlalte mări“ – scria el în această lucrare de sinteză –, Marea Neagră (care are viață numai pe platforma continentală, apele de adâncime fiind infestate cu hidrogen sulfurat) „reprezintă un adevărat laborator natural pentru experimentarea unei întregi serii de probleme biologice referitoare la adaptațiunea la mediu, selecțiunea speciilor etc.“

Însă adevăratul folos extras din această experiență directă pe mare și din întreaga lui muncă de documentare științifică s-a dorit mereu a fi unul practic. Antipa s-a luptat toată viața să scoată în evidență cât  de importantă e cercetarea pentru economia națională. De la memoriul pus pe masa regelui în timpul primei lor audiențe din 1892 și până la cuvântările pe care, mai târziu, ca senator, le rostea în aplauzele parlamentului, el a susținut mereu că, „dacă știința teoretică e universală, știința aplicată este națională, deoarece ea are a rezolvi probleme specifice (…),  toate diferite de cele ale altor țări și pe care nu le putem copia fără a suporta consecințele adeseori foarte păgubitoare“.

Nu numai că managerul Grigore Antipa, mereu guvernat de o profundă înțelegere a fenomenelor bioecologice, a obținut rezultate spectaculoase în dezvoltarea industriei peștelui din România, dar convingerile lui cu privire la importanța cercetării au reverberat mult după vremea lui.

„Expediția lui Antipa pe Elisabeta a fost prima cercetare oceanografică românească, și, lucru important, România la vremea aceea și-a permis să facă o asemenea cercetare“ – punctează Alexandru Marinescu. Nu întâmplător Marinescu a fost ultimul hidrobiolog care, în 1974, a beneficiat de „masa de lucru“ închiriată de statul român la Stațiunea Zoologică de la Napoli din inițiativa și prin mijlocirea lui Antipa chiar începând cu 1893, anul expediției sale.

Articolul a apărut în numărul de decembrie 2013 al revistei National Geographic



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*