Expediție românească în Africa

Nicolae Ghika-Comănești cu unul dintre leii uciși de el. Deși consemnate sumar în jurnalul călătoriei, numeroasele episoade de vânătoare oferă informații valoroase despre fauna africană. Credit foto: „O espediție română în Africa”, 1897

La sfârșit de secol XIX, Dimitrie Ghika-Comănești și fiul său vânează noi orizonturi.

Text: Alexandra Popescu

În lumina semiobscură a sălii trofeelor din Muzeul Antipa, încerc să surprind detaliile capului de rinocer montat pe perete și să mă pun în pielea celui care vede cornul amenințător gonind către el. „În fața animalului, abia am timp să ridic carabina la ochi și s-o descarc în umărul lui drept. Înaintând spre mine, luase proporții colosale. Cartușul părea a fi fost prea tare încărcat, căci violența șocului  mă trântește la pământ, înaintea picioarelor lui. Mă găsesc învăluit într-un nor de țărână și-i văd pe șicari venind în ajutorul meu. Repezindu-mă pe urma sa, îl văd oprit la mică distanță, incapabil de a mai păși înainte. Un plumb pe după ureche îi scurtă agonia.“ Așa-și amintește ziua de 11 decembrie 1895 însuși vânătorul și donatorul trofeului, românul Dimitrie Ghika-Comănești; e doar una dintre numeroasele amintiri consemnate în volumul său O expediție în Africa, în care urmărește pas cu pas prima incursiune românească în Cornul Africii.

Dimitrie Ghika se naște în 1839 la Iași, fiind un descendent al familiei care, vreme de un sfert de secol, a condus Moldova și Țara Românească sub Imperiul Otoman.
După ce-și obține doctoratul în drept la Universitatea din Berlin, el devine prefect la Bacău, apoi magistrat, deputat și, în cele din urmă, consilier regal. Însă, în ciuda carierei politice, Ghika rămâne loial și pasiunii sale pentru natură și călătorii, dar mai ales pentru vânătoare, îmbogățindu-și permanent colecția de trofee.

Dimitrie Ghika Comăneşti 1839-1923

Împreună cu fiul său, Nicolae, decide să-și potolească setea de explorare după ce citește aventurile din Somalia ale contelui austriac Ernst Hoyos și obține personal îndrumări de la acesta, într-o călătorie la Viena. Trecuseră mai mult de 80 de ani de când britanicul Henry Salt făcuse prima incursiune în Somalia; alți exploratori care îi urmaseră muriseră în atacuri ale animalelor sălbatice sau ale indigenilor. Însă pericolul îi fascinează pe cei doi români, care se și imaginează într-un paradis al mamiferelor mari, cu totul diferit de condițiile de mediu din România. În plus, Dimitrie Ghika vrea să-l ajute pe Grigore Antipa, proaspăt numit director al Muzeului Național de Istorie Naturală din București, să-și completeze colecția de exponate.

Ei nu sunt însă niște călători nonconformiști, care-și aruncă pușca pe umăr și se îmbarcă pe primul vapor. După deschiderea Canalului Suez, care înlesnește drumul către coastele est-africane, era victoriană a safariurilor prinsese avânt, și odată cu ea, o adevărată industrie turistică destinată iubitorilor de exotic. Gentilomi aventurieri care se respectă, cei doi investesc timp și bani în pregătiri minuțioase la Londra, asigurându-și protecția britanică și lăsând detaliile de la fața locului în seama lui Egge Nerlayo, un somalez care urma să le conducă suita. Arsenalul e divers și nu include doar arme, ci și busole, barometre sau prese pentru plante, care arată intențiile științifice serioase ale misiunii.

Pe 22 octombrie 1895, la bordul vasului austriac Imperatrix, cei doi ajung la Berbera, capitala Somaliei Britanice la acea vreme, unde își iau în primire caravana impresionantă – zeci de paznici și cămile, câțiva vânători și o adevărată menajerie de animale domestice pentru hrană, transport sau momeală pentru vânat.
Jurnalul lui Ghika nu e vreun roman de suspans. Meticulos, prințul se dovedește un observator rațional, obsedat de detaliile locurilor străbătute, lucru esențial într-o epocă fără Google Earth.  Cele 124 de zile de călătorie umplu o hartă până atunci oarbă și oferă o fereastră către o lume greu accesibilă, atât publicului român, cât și oamenilor de știință europeni. Fotografiile care însoțesc jurnalul lui Ghika sunt primele realizate de un român în Africa. Cu doar o busolă și un barometru aneroid, calculând distanțele doar cu ajutorul pasului de cămilă, Ghika cartografiază pentru prima dată partea de vest a Platoului Ogaden și malul drept al Râului Shebelle și înregistrează toate altitudinile, de la Berbera până la 5°30’ latitudine nordică, străbătând teritoriul de azi al Djiboutiului, Etiopiei și Somaliei.

În ajunul Anului Nou, Ghika devine prima expediție europeană care ajunge atât de departe în interiorul Cornului Africii, în ciuda stării deplorabile a caravanei – rămasă fără provizii de apă, cu animalele atacate de muștele-țețe și fără vreun ghid local în pustietate, întrucât indigenii se temeau de somalezii care-i însoțeau pe români. Punctul extrem al călătoriei este botezat Culmea Lahovary, în cinstea soției prințului Ghika, Zoe. Exploratorii fac cale întoarsă pe un traseu ocolitor, pentru a evita regiunea afectată de primul război italiano-etiopian, și străbat Platoul Haud, unde notează detalii despre populațiile de amadeni, ugasrosheni, midgani, melengari și rerali.

Ulterior, profesorul german Philipp Paulitschke folosește datele și întocmește o hartă a călătoriei, adăugând detalii referitoare la floră, faună și teritoriile triburilor indigene.

Mai mult, cei doi Ghika, cu o metodă științifică surprinzătoare pentru niște nobili vânători, înregistrează starea vremii de trei ori pe zi și colecționează plante pe tot parcursul călătoriei. Ulterior, botaniștii germani G. Schweinfurt și G. Volkens analizează și clasifică mostrele vegetale și confirmă descoperirea a 16 noi specii, pe care le botează în onoarea exploratorilor.

Fără pretenții de sociolog, Ghika oferă numeroase detalii etnografice, de la îmbrăcăminte la ciudățeniile culinare ale somalezilor sau la vânzarea fetelor de măritat în schimbul animalelor. Un an mai târziu, își prezintă observațiile într-o conferință a Societății Geografice Române.

Instalarea taberei include improvizarea mai multor linii de fortificații împotriva animalelor sălbatice. Credit foto: „O espediție română în Africa”, 1897
Se împrietenește cu vânătorii care-i călăuzesc și care se dovedesc o reală sursă de informații etologice când vine vorba de mamiferele africane, învățându-i pe exploratori cum să se apropie de pradă și cum să le citească comportamentul.  Cu ajutorul lor ajung la performanțe cinegetice care le-ar aduce disprețul oricărui ecologist – cele peste 200 de exemplare ucise includ lei, elefanți, crocodili, rinoceri, o girafă, zebre, antilope, facoceri, gazele sau pantere. Atât Ghika cât și fiul său sunt de câteva ori la un pas de moarte, atacați de lei sau de rinoceri, dar experiența vânătorii intens practicate în România îi scoate din încurcături.

La întoarcere, ei trimit trofeele la Londra celebrului taxidermist Rowland Ward, pentru a fi conservate. Acesta le include în volumul de referință The Records of Big Game, care inventaria cele mai remarcabile trofee și care rămâne standardul vânătorilor sportivi până astăzi. Dimitrie Ghika donează o parte din trofee Muzeului Antipa, iar restul colecției o duce la castelul său din Comănești.

Publicarea volumului său este urmată în 1898  de varianta lui Nicolae, Cinq mois aux pays des Somalis, scrisă alături de Volkens și Schweinfurt, care pune accentul pe amănuntele biogeografice ale regiunii. La nivel european, rezultatele științifice ale expediției au fost recunoscute și de Petermanns Geographische Mitteilungen, revista Institutului Geografic din Gotha, Germania.La aproape 120 de ani după expediția Ghika, privind harta peninsulei somaleze, e greu să-i mai vezi schema inițială; e greu să distingi urcușurile și opintelile românilor între straturile de informații adăugate decenii la rând, după ce drumurile au fost bătătorite de alți exploratori; denumirile românești au fost înlocuite de cele locale, dar multe contururi au fost trasate în urma pașilor lui Ghika. Inițiativa lui n-a fost doar un moft de vânător, satisfăcut de la înălțimea unui jeep. Pasiunea pentru aventură s-a transformat într-o investiție în știință, pe termen nelimitat.

Articolul a apărut în numărul din martie 2013.


Tot în seria Exploratori români, citeşte şi Emil Racoviţă – exploratorul.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*