Carol Popp de Szathmári

Înainte de inaugurare, în faţa Academiei, statuia lui Mihai Viteazu. Colecţia Bibliotecii Academiei Române.

Cronicar prin imagini, un fotograf român de la mijlocul veacului al XIX-lea lasă o moştenire documentară inestimabilă.

Text: Radu Oltean

Datorăm mult din ceea ce ştim despre lumea valahă a secolului al XIX-lea unor documente iconografice furnizate de un pictor, fotograf, cronicar de război, publicist şi călător transilvănean: Carol Popp de Szathmári. Unul dintre cei mai prolifici artişti ai vremii sale, el a trăit în Muntenia şi apoi în Principatele Unite. Viaţa lui s-a desfăşurat între atelier, vaporul cu aburi, corabia cu pânze, nou apărutul tren ori căruţa de poştă cu coviltir, mereu în căutare de lucruri noi şi pitoreşti, nemaivăzute sau pe cale de a dispărea.

S-a născut la Cluj în 1812, într-o familie de mici nobili maghiari. Subiectul originii sale etnice a fost elegant evitat de-a lungul timpului de istoricii români, el fiind prezentat fie ca transilvănean, fie dintr-o familie de români maghiarizaţi cândva în trecut. A devenit însă, prin adopţie, un mai bun român decât mulţi alţii, neaoşi, şi un mare artist al României, chiar dacă a primit cetăţenia abia spre sfârşitul vieţii.

La scurt timp după ce a absolvit colegiul reformat din Cluj, a renunţat la viitorul tihnit al unei cariere bisericeşti pentru a se dedica artei. În tinereţe a călătorit la Bucureşti, pentru ca apoi, în 1834, să facă un lung voiaj de studiu la Budapesta, Viena, München şi în Nordul Italiei. Avea să străbată din nou Europa de multe alte ori în decursul vieţii.

Însă atracţia lui evidentă era către lumea orientală, iar Bucureştiul făcea parte în acel timp din Orient. În plus, la Bucureşti ştia că va putea găsi clientelă pentru pictura sa de tradiţie europeană. A revenit, aşadar, de multe ori în capitala valahă, unde în final s-a  stabilit şi a ajuns să pătrundă în înalta societate, lucrând pentru principii Ghica, Bibescu şi Cuza.

Portretul artistului. Colecţia Bibliotecii Academiei Române.

Spiritul romantic al epocii i-a stimulat curiozitatea pentru cele mai noi tehnici vizuale, precum fotografia sau cromolitografia, astfel încât a devenit unul dintre pionierii artei fotografice în Europa.

A călătorit în repetate rânduri la Constantinopol, de două ori în suita oficială a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1860 şi 1864). Cu una dintre ocazii a schiţat, discret, întâlnirea acestuia cu sultanul Abdul-Medjid I şi a fost medaliat, ca membru al delegaţiei valahe. Din aceste călătorii s-au păstrat acuarele cu pitoreşti scene de bazar, de stradă şi portrete.

Fascinaţia sa pentru Orient nu s-a limitat la călătorii în capitala Imperiului Otoman, ci l-a purtat mai departe, până către Siria şi Liban. Despre aceste incursiuni istoricii nu ştiu mare lucru, deoarece artistul nu a lăsat documente sau însemnări. Se ştie totuşi că, în drumurile sale către est, Szathmári a poposit şi în satele şi oraşele Bulgariei, atunci parte integrantă din imperiu, sub numele de Rumelia. Nici de aici schiţele în creion şi acuarelă nu lipsesc. |n Serbia, a desenat şi pictat portrete şi costume, precum şi tablouri oficiale pentru familia domnitoare sârbă, multe aflate azi în muzee din Belgrad.

În Războiul Crimeei, purtat între ruşi şi turci din 1853 până în 1856, primele salve de tun s-au tras la Dunăre şi abia mai târziu conflictul s-a extins la nord de Marea Neagră. În primii ani de conflict, Bucureştiul era plin de ofiţeri ai ţarului dornici să fie fotografiaţi. Astfel, Szathmári a ajuns să imortalizeze taberele şi bateriile ruşilor de la Calafat şi Olteniţa, ba chiar, trecând Dunărea, şi pe ale turcilor.

Ernest Lacan, un precursor al istoriei fotografiei şi redactor-şef al revistei Societăţii Fotografice Franceze „La Lumière“, avea să descrie ulterior, într-o carte despre Expoziţia Universală, cum Szathmári s-a aflat sub focul direct al garnizoanei turceşti din Olteniţa. „Era evident pentru artist că avea onoarea de a fi el însuşi ţinta şi că focurile de armă deveneau tot mai precise şi mai ameninţătoare. Dar cadrul era aşa de interesant, lumina şi umbrele atât de potrivite, încât îi era imposibil să se decidă să părăsească locul. Plus că mai avea doar câteva secunde. Aşteptă până când totul fu gata. Era vremea să plece. O a treia ghiulea, mai bine ţintită, se înfipse în pământul de la picioarele sale, acoperindu-l cu nisip. Dar fotografia a ieşit minunată!“

Fotografiile cu frontul de pe Dunăre, în 1854, sunt statice. Timpul de expunere mult prea lung (datorat sensibilităţii mici a emulsiei de pe clişeele de sticlă) nu permitea realizarea de instantanee. Dar prin ele Szathmári devine primul fotograf de război din lume, lucru puţin cunoscut pe plan mondial. Cu 200 dintre aceste fotografii, Szathmári a alcătuit un album în câteva exemplare, pe care îl oferă capetelor încoronate ale ţărilor participante direct sau indirect la conflict. A fost primit personal, printre alţii, de regina Victoria a Marii Britanii, de împăratul Franz Joseph, de Napoleon III, de sultan şi de regele Victor-Emanuel II, al Sardiniei. În unele cazuri, audienţele s-au prelungit ore întregi – scrie biograful lui, Adrian Silvian Ionescu –, pentru că monarhii erau extrem de curioşi să vadă aceste mărturii vii de pe front, precum şi portretele generalilor şi ofiţerilor. Societatea Fotografică pariziană a anunţat cu pompă sosirea lui şi întrevederea cu Napoleon III.

Ironia istoriei a făcut ca niciunul dintre albumele cu Războiul Crimeei să nu supravieţuiască. Doar câteva fotografii disparate au rămas prin colecţii. De aceea, locul de pionier al lui Szathmári a fost luat de britanicul  Roger Fenton, care, la câteva luni după ce Szathmári documentase campania de la Dunăre, a debarcat în Crimeea şi a fotografiat conflictul ajuns acolo.

În 1859, Szathmári a expus o fotografie cu Hanul lui Manuc, una dintre temele sale preferate, la Societatea Fotografică din Paris, care avea să-l aleagă de altfel ca membru cinci ani mai târziu.

Pasiunea sa pentru documentar şi reportaj s-a manifestat şi în publicistică. Între 1860 şi 1861 şi-a încercat norocul scoţând un ziar după modelul gazetei franceze Illustration, denumit Ilustraţiunea – jurnal universal. Plângându-se că nu găseşte gravori buni în Bucureşti, a renunţat destul de repede să publice gravuri autohtone, preluându-le pe cele ale ediţiei franceze.

În 1860, lui Szathmári i se comandă planşele pentru o hartă de detaliu a Munteniei, o lucrare necesară şi o premieră românească, după modelul planşelor realizate de ofiţerii cartografi ai armatei austriece, obţinute de Ministerul de Externe. Lucrarea a mers încet datorită complexităţii ei, aducându-i artistului numeroase reproşuri, însă a fost până la urmă cromolitografiată la o tipografie din Paris, într-o mie de exemplare, sub supervizarea directă a lui Szathmári.

|ncoronarea lui Carol de Hohenzollern ca domnitor al Principatelor Unite i-a adus lui Szathmári noi oportunităţi. Tânărul principe german dorea să-şi cunoască noua ţară, aşa că în primii ani de domnie a străbătut-o în lung şi-n lat. În călătorii a fost însoţit de pictorul şi fotograful Carol Szathmári, care a înregistrat cu acribie o mulţime de detalii. Format într-un mediu ce ţinea cultural de Occident (Imperiul Austro-Ungar), era mult mai pasionat de pitorescul acestei lumi aflate la graniţa Orientului şi parcă încremenite în timp decât puţinii artişti valahi, atraşi, dimpotrivă, de arta şi valorile occidentale.

Albumele sale, expuse la Expoziţia Universală de la Paris în 1867, s-au bucurat de un mare succes şi i-au adus o medalie, care s-a alăturat medaliilor primite de la suveranii europeni. Nu a ezitat să se mândrească cu ele, reproducându-le într-o spectaculoasă compoziţie grafică, tipărită pe spatele tuturor fotografiilor sale.

În 1869 a finalizat albumul România, cu peisaje şi monumente din ţară. Un an mai târziu, a fost ales membru al  Societăţii Fotografice din Viena, colaborând şi la periodicul acesteia, Photographische Korrespondenz.

În timpul marelui Război Ruso-Turc din 1877-1878, cunoscut la noi ca Războiul de Independenţă, Szathmári a fost pentru a doua oară reporter de război. A călătorit în Bulgaria alături de domnitor, fotografiind şi făcând schiţe în spatele frontului, din care a rezultat un valoros album numit Suvenir din Resbelul din 1877-1878.

Una din rarele imagini de pe frontul Războiului de independenţă. Colecţia Bibliotecii Academiei Române.

Atenţia pentru evenimente, cercetarea şi înregistrarea detaliilor etnografice şi de costum popular şi arhitectură îl fac pe Carol Popp de Szathmári cel mai mare artist documentarist român din veacul al XIX-lea. Potrivit istoricului de artă Adrian Silvan Ionescu, „Szathmári a înţeles marile avantaje ale fotografiei în a capta momente evanescente mai bine şi mai repede ca orice alt mijloc artistic“. El rămâne în istoria europeană ca un mare explorator al unei lumi aflate în rapidă schimbare, pe care reuşeşte să o înregistreze cu abnegaţie şi meticulozitate.

 

Artistul Radu Oltean este autorul volumului Carol Popp de Szathmári – fotograful Bucureştilor. Cea mai recentă carte scrisă şi ilustrată de el este Dacia. Războaiele cu romanii.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*