Splendoarea fânului Transilvaniei

Viața la fermă îi mobilizează pe toți membrii familiei transilvănene. Anuța, în vârstă de opt ani, din satul Bogdan Vodă, aflat în partea de nord a țării, ajută îngrijind de vaci și oi. Toată familia Borca (dreapta), din Breb, pune ultimele pale de fân la una dintre cele 40 de căpițe pe care le ridică vară de vară.

Țăranii transilvăneni au creat un peisaj mirific, cu pajiști pline de flori. Vor rezista ele oare?

Text: Adam Nicolson
Fotografii: Rena Effendi

Dacă te plimbi la începutul verii prin văile pline de iarbă ale Transilvaniei, nu poți să nu zâmbești. Plutește în aer o stare de bine dulce-mirositoare, în primul rând fiindcă văile Carpaților din centrul României adăpostesc una dintre cele mai mari comori ale lumii cultivate de om: fânețe de o bogăție și o diversitate botanică rar egalată în Europa.

Aici, pe un singur metru pătrat de fâneață se găsesc până la 50 de specii diferite de iarbă și flori, iar dacă te așezi printre ele, ai chiar mai multe la o lungime de braț de jur împrejur. Miracolul acesta înflorit e menținut nu de natură, ci de natura lucrată de mâna omului. Singurul motiv pentru care bogăția aceasta persistă e că fâneața rămâne fâneață dacă e cosită în fiecare vară. Odată abandonată, se va umple de tufe și buruieni în trei până la cinci ani. Deocamdată, Transilvania e o lume a cărei frumusețe vine din simbioză. Pe parcursul zilei, mirosul fânețelor se întețește, iar spre apus coboară dinspre dealuri aroma tare, ca de miere, a stupinițelor, care-și împrăștie mirosurile pe întuneric, când le polenizează fluturii de noapte.

Când ieși la plimbare, florile ți se încurcă sub picioare. Nici vorbă de insecticide chimice sau de îngrășăminte artificiale – sunt prea scumpe și nu le inspiră încredere localnicilor săraci, care se ocupă cu agricultura de subzistență. De aceea, dealurile sunt colorate în mov de florile de salvie-de-câmp și în roz de sparcetă. Bulbucii-de-munte, ca niște bujori pitici, cresc în colțurile mai umede ca niște lampioane japoneze. Flori mici de vulturică, de un portocaliu aprins, cărora în Marea Britanie le spunem „vulpea și puii“, se amestecă printre măcriș și orhidee sălbatice, campanule și clocotici. Pe cărare îți sar în față iepuri. Pe alocuri, ierburile au fost zdrobite și date la o parte – pe-aici au trecut urși în căutare de delicatese: furnicare sau ciuperci.

Dar dacă lângă tine e Attila Sarig – țăran în vârstă de 30 de ani, puternic, cu vorba apăsată, din Ghimeș – experiența devine mai profundă. Din când în când, Sarig mormăie un „Aha“ și se oprește să culeagă plantele medicinale care cresc printre ierburi: măcriș, gura-leului, gențiană, sovârf, cimbrișor, salvie-de-câmp, pe care le va atârna la uscat în casă sau în hambar, ca să facă din ele ceai iarna. „Știu că eu fac locurile așa cum sunt, prin munca mea“ – spune el.

Etnoecologii Zsolt Molnár și Dániel Babai au constatat că orice localnic din Ghimeș care are peste 20 de ani poate recunoaște și numi, în medie, peste 120 de specii de plante. Chiar și copiii cunosc între 45 și 50% dintre specii. „Asta fiindcă depind în continuare de biomasă –  spune Molnár. Au nevoie să știe ce anume îi hrănește. Subiecții chestionați de mine cunosc 72% din flora vizibilă și 84% din cea prezentă pe o suprafață dată.“ E o lume modelată de mâna omului, din care utilajele lipsesc aproape complet, și e prea abruptă pentru reînsămânțare, așa că localnicii au ajuns să știe exact ce se află acolo. Molnár susține că nu există loc în lume unde oamenii să distingă, în vocabularul local, atât de multe habitate: umbros, umed, abrupt, împădurit, acoperit de mușchi și așa mai departe. „Media mondială e între 25 și 40 – spune el. Cifra maximă înregistrată în alte locuri din lume e 100. Aici, în Ghimeș, e cel puțin 148.“

Apa de râu, curată și proaspătă, este agitată în mașina de spălat tradițională, de lemn, din Sârbi, Maramureș; după vreo zece minute de agitare, carpetele sunt considerate mai curate decât le-ar face orice altă metodă. Se poate închiria cu ora, pentru vreo zece lei, de la proprietar.  Mașina aceasta de spălat are mare căutare  când începe spălatul covoarelor din casă, înainte de Crăciun și de Paște.

Aici acționează un lanț puternic de conexiuni. Vara, iarba de pe pășuni hrănește vacile – una sau două de familie. Dar în cele șase luni de la jumătatea lui noiembrie până la jumătatea lui mai, vacile rămân în staul, unde mănâncă doar fân. Aici, singurul lucru care face posibilă creșterea vacilor e fânul, iar singurul lucru care face posibil traiul oamenilor e laptele vacilor. Transilvănenii trăiesc din transferul de nutrienți de pe pajiște în farfurie. De aceea, în văi ca acestea, fânul e măsura tuturor lucrurilor.

Când a venit în Ghimeș prima oară, lui Réka Simó, soția lui Attila, crescută în Ungaria, în Budapesta, nu-i venea să creadă cum „prin fânețe nu umbla nimeni decât în șir indian“. Tot ea spune că „parcă fânețele erau pământ sacru. Parcă acești transilvăneni trăiau într-o lume închinată Sfintei Ierbi.“

Într-un fel, țăranii transilvăneni chiar trăiesc din fân. În întreaga regiune, de la Maramureșul vorbitor de română, în partea de nord, până la provinciile de etnie maghiară din centrul țării și satele săsești, vorbitoare de germană, scara activităților e, în esență, medievală. Milioane de români lucrează în propria fermă, cu cele mai puține animale, cea mai scăzută producție, un nivel de autonomie a resurselor printre cele mai ridicate și un venit printre cele mai scăzute din Europa. Suprafața medie a unei ferme e de 3,2 hectare. Peste 60% din laptele produs în România provine de la fermierii cu două sau trei vaci; aproape tot se consumă chiar la ferma unde a fost produs. Matematica e simplă, dar nemiloasă. O vacă mănâncă cel puțin 3,6 tone de fân într-o iarnă. Pentru a produce atâta, e nevoie de până la două hectare de teren; apoi, doar cositul poate dura zece zile grele și fierbinți. Pentru un singur om care muncește cu coasa, cum se întâmplă și azi în multe zone muntoase, trei vaci înseamnă o lună de cosit.

Dar cositul e de-abia începutul. Iarba trebuie luată la mână de cel puțin zece ori. Mai întâi se cosește; apoi, se adună cu grebla în grămezi mici, care să nu absoarbă roua; a doua zi, se răsfiră din nou la soare, să se usuce; apoi se întoarce pentru ca soarele să usuce straturile de dedesubt; după aceea, se adună în căpițe pe câmp; în cele din urmă, se încarcă în căruță, ca o căpiță pe roți, cu fluturii dansând deasupra fânului, și se aduce pe drumuri de țară până acasă, unde caii sunt hrăniți cu fânul pe care l-au cărat; se descarcă la gura fânarului, într-o claie cu miros îmbătător, delicios, ca o supă uscată de vară; se stivuiesc până la streașina fânarului – după ce se ușuie găinile, ca să nu le îngroape fânul –, unde se adună ca o țesătură verde, foșnitoare („trebuie să sune bine; dacă nu sună bine, n-o să aibă gust bun“), în care florile își păstrează albastrul, galbenul și roșul; apoi, la venirea iernii, când  vacile sunt aduse de la pășune, porția lor zilnică de fân trebuie tăiată din masa densă și pusă, în sfârșit, în iesle.

Laptele de vară al vacilor, când iarba de pe pășuni  e grasă, dă o brânză moale, mâncată de obicei în casă sau împărțită cu vecinii. Alteori, laptele se vinde prin sat sau în orașul apropiat – sau se bea acasă. Vițeii sunt lăsați să sugă înainte de a fi vânduți vii sau mâncați – carnea lor e foarte apreciată. În ziua de azi, rareori se mai face unt. În locul lui, se mănâncă pe pâine untură de porc, delicioasă, cu tot pericolul pentru inimă. Uneori, li se dă lapte și porcilor. Pe toate aceste căi, bunătatea ierbii ajunge în toate ungherele vieții.

Pe pășunile cele mai înalte din munți pășteau odinioară mai multe oi, dar acum tot mai multe turme ocupă câmpurile din apropierea satelor. Unii ciobani spun că oile de pe pășunile mai joase nu sunt la fel de frumoase, poate fiindcă au parte de mai puțină ploaie care să le spele.

Nu vă faceți însă iluzii: nu e o lume a  marilor avuții. Munca grea care o susține se simte în mușchii puternici ai brațelor oricui îți strânge mâna, bărbat sau femeie. Aici, o familie de țărani trăiește, în medie, cu circa 4.000 de euro pe an, suplimentați adesea cu venitul de la un loc de muncă. Mai puțin de jumătate din case au baie. Caii sunt scumpi, fiindcă puțină lume își permite mașină. Într-o zi, familia cu care cinam discuta la masă dacă ar trebui să cumpere un cal sau un tractor. Răspunsul: un cal, fiindcă încă nu s-a inventat un tractor care să nască alt tractor. Pe de altă parte, tractorul nu trebuie hrănit în zilele în care nu muncește.

În anii de comunism, între 1947 și 1989, s-a menținut regimul de cosit pe fânețele de munte. Dar după revoluția care a pus capăt regimului Ceaușescu la sfârșitul anului 1989, cooperativele agricole s-au destrămat, iar terenurile le-au revenit foștilor proprietari. Oamenii s-au întors la agricultura la scară mică practicată înainte de comunism, dar, de la jumătatea anilor ’90, lucrurile au mers tot mai rău. Fermierii îmbătrâneau. Tinerii considerau că pot face mai mulți bani din agricultură sau dintr-o slujbă la oraș. Laptele se găsea ieftin, vândut de producătorii la scară mare din alte părți. Pe atunci, nimeni nu vedea fânețele ca pe o moștenire de valoare.

Cum spune Vilmos Szakács, un țăran bătrân din Bârzava, în Europa de Vest, „mai toți lăsau în urmă ce e vechi“. Munca în străinătate părea mai îmbietoare decât statul acasă cu vitele și cu fânul. Acum, după două luni de muncă în construcţii în Norvegia sau Suedia, poți câștiga suficient cât să-ți faci o casă și să cumperi niște teren în Transilvania. Ca și în alte comunități transilvănene, numărul de animale din Bârzava – o frumusețe de sat din Est – a scăzut drastic, de la 3.000 de capete de vite și 5.000 de oi în 1990, până la 1.100 de capete de vite și 3.500 de oi în 2012. Alternativa unui loc de muncă înseamnă mai puține animale, mai puține animale înseamnă mai puțin  fân, iar mai puțin fân înseamnă fânețe necosite.

Pădurea a început să le reia în stăpânire. Pe măsură ce se întindea peste ele umbra copacilor, florile din fânețe au început să dispară. „Am văzut cum înaintează molizii peste coama de la sud – îmi spunea Rozália Ivácsony despre fânețele vecinului ei, la vest de Bârzava. Bătrânul a murit și cel tânăr n-o voia.“ Despre fiii ei, acum mari, spune: „Copiii vin, se uită la priveliște, mănâncă, beau și pleacă. I-am crescut să nu ajungă țărani. Pământul ăsta – și a fluturat încet brațul spre pământul ei de pe dealurile pline de căpițe de fân, de o frumusețe încântătoare,  – nu mai e de niciun folos acum. Nu-l vrea niciun străin, o să cadă în paragină.“

Banii din afară, câștigați de tinerii care lucrează în străinătate, au început să curgă din plin în sate. Case care „pe vremea comunismului costau șase căpițe de fân – cum îmi spunea Gheorghe Paul, țăran din Breb, un sat din Maramureș –, acum nu le cumperi cu mai puțin de 500 de căpițe“. Locuințele vechi, de lemn, au fost demolate sau renovate. În locul lor au răsărit case mari, cu cuptoare cu microunde pe bufetele cu suprafață de melamină și grătare la nivelul ochilor, ale căror ferestre se deschid spre gospodăriile unde dăinuie încă lumea veche: găinile și curcile ciugulesc pe sub pruni; vaca așteaptă răbdătoare în staulul ei jos, slab luminat; porcii râmă în cocină; bunicii aduc fânul de pe fânețe.

Problemele s-au agravat odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007. Cererile pentru alocarea fondurilor europene, stângaci concepute și formulate, au împiedicat multe ferme transilvănene mici să obțină bani europeni. Peste 70% din proprietățile individuale, fărâmițate între urmași, erau prea mici ca birocrații români de la București să le califice drept ferme. UE spune că nu se consideră teren arabil eligibil decât cel cu o suprafață de cel puțin o treime de hectar, dar majoritatea loturilor transilvănene sunt și mai mici. Unele ferme mai mari au ajuns să aibă mai multe vaci, dar reglementările sanitare gândite pentru fabricile de lactate high-tech germane și scandinave afectau grav viabilitatea metodelor vechi. Telemeaua, de exemplu, se face dintotdeauna în putineie de mesteacăn. („Totul trebuie făcut cu blândețe – îmi spunea Attila Sarig în timp ce frământa cheagul – ca și cum ai curta o fată.“) UE a insistat că nu se poate face decât pe o suprafață de oțel inoxidabil. Data tradițională pentru începerea cositului pe fânețele joase din unele părți ale Transilvaniei e ziua de Sfântul Ion, 24 iunie, dar administrația românească a stabilit data de 1 iulie. Alte subvenții europene nu sunt disponibile decât dacă fânețele sunt cosite pe 1 iulie sau mai târziu, pentru a lăsa timp florilor să facă semințe și puilor de păsări să crească.

Clăile de lucernă stau de strajă pe deal, la căderea serii, lângă satul Breb. Rădăcinile Transilvaniei au peste o mie de ani vechime. Stilul de viață sătesc nu va continua decât dacă localnicii îl prețuiesc și îl cultivă, iar România și Uniunea Europeană îl consideră demn de a fi sprijinit.

Văzându-și lumea cum dispare încet-încet, oamenii au vrut s-o salveze. „Vreau să păstrez locurile pe care le-au ținut tata și bunicul“ – spune Józef Szôcs. Așadar, ici-colo, puțin câte puțin, au început să-și ia frâiele vieții în propriile mâini. S-au pus pe treabă organizațiile conservaționiste locale. Până atunci, laptele era cumpărat din sate de firmele de lactate mari, care organizau punctele de colectare și controlau prețul. Începând din 2006, câteva comunități, printre care și Bârzava, și-au deschis propriile puncte de colectare a laptelui, cumpărând utilajele de depozitare și refrigerare și stabilind sisteme de igienă conforme standardelor UE. Fiecare țăran care-și aducea laptele cu găleata sau ciuberele la punctul de colectare era plătit – dar doar dacă laptele era curat și de bună calitate.

Rezultatele s-au văzut imediat. Laptele de la țăranii din Bârzava care adoptaseră sistemul nou era colectat și vândut separat de restul laptelui. Inițial, prețul laptelui curat a crescut cu 50%, iar în 2012 se cumpăra de trei ori mai scump decât laptele din alte sate. Într-o seară, la punctul de colectare din Delnița, l-am cunoscut pe Jenô Kajtár. Venise tot cu salopeta albastră pe care o purta prin gospodărie și adusese 50 l de lapte de la cele cinci vaci pe care le mulsese. Lucrurile mergeau bine. Avusese patru vaci, acum avea șase, iar în trei ani prețul laptelui ajunsese de patru ori cât era, dublându-se o dată la deschiderea noului punct de colectare și încă o dată când cooperativa satului stabilise un punct de vânzare directă la Miercurea-Ciuc, orașul din apropiere. Acum, laptele proaspăt, nepasteurizat, se vinde la un automat alimentat de două ori pe zi de un camion frigorific venit din sat. L-am întrebat pe Kajtár de ce crede el că lumea de la oraș îi cumpără laptele. „Fiindcă e lapte adevărat, întreg – a zis el, zâmbind pe sub mustață –, o bucată de trecut pe care viața lor de la oraș a lăsat-o în urmă.“

Nu-mi închipuiam că mă va emoționa vreodată vederea unui automat de vânzare a laptelui. Dar era un simbol al efortului oamenilor de a păstra ceva valoros într-o lume ale cărei forțe făceau tot posibilul să-l erodeze și să-l distrugă. Automatul de lapte de la Miercurea-Ciuc are șanse să asigure, în mod surprinzător, supraviețuirea fânețelor înflorite din munții de deasupra noastră.

Viabilitatea economică a fânețelor rămâne fragilă. Automatul elvețian de vânzare a laptelui costă cam 13.000 $ și scoate un profit de circa 40.000 $ pe an; dar, dată fiind metoda de vânzare directă, dacă un fermier introduce în sistem lapte stricat sau contaminat, cumpărătorii se îmbolnăvesc, dispare încrederea, scad enorm vânzările și are de suferit tot satul. În săptămâna în care am stat la Delnița, patru din 22 de țărani primiseră o interdicție de 7 zile fiindcă aduseseră lapte sub standard. Unul sau doi primiseră interdicție permanentă pentru încălcări repetate ale standardului impus.

Și totuși pe piața în scădere generală, cu prețuri mai mari, satele cu puncte de colectare a laptelui au tot mai multe vaci. Odată cu numărul de vite crește și cererea de fân, iar fânețele, care altfel ar fi fost năpădite de pădure, sunt cosite din nou.

Iar oamenii se simt foarte mândri că n-au abandonat frumusețea moștenită. „E pământul nostru – insista Anuța Borca, tânără mamă din Breb, cu privire la fânețele familiei ei. Trebuie să avem grijă de el. Trebuie să-i învățăm pe copii tradițiile. Și să-i învățăm ceva din care să-și poată câștiga pâinea dacă nu găsesc de lucru.“ S-a oprit din brodat cămașa de in pentru fiul ei. „E important fiindcă tradiția e o comoară. Dacă învață despre ea, or să fie mai bogați.“

Într-o zi, am găsit la Breb o altă doamnă, Ileana Pop, care broda o cămașă de in pentru ginerele ei. Am întrebat-o de unde au modelele. „A, sunt de când lumea – a spus ea nonșalant. Dar amestecăm modelele vechi cu ideile noastre. Niciodată nu schimbăm stilul. Doar ne jucăm cu el.“

Dacă s-ar putea rezolva problema economică, dacă fondurile europene pentru agricultură ar fi mai adaptate specificului local, dacă administrației române i-ar păsa mai mult de bogățiile peisagistice incredibile ale Transilvaniei, această lume a fânului ar putea fi salvată. Transilvania nu a ajuns încă o fosilă. Trăiește – cu chiu, cu vai –, deși are nevoie de o gură de oxigen. Dar reprezintă una dintre marile întrebări pentru viitor: poate lumea modernă să susțină o frumusețe pe care n-a creat-o ea?

 

Articolul a apărut în ediția din iulie 2013 a revistei National Geographic România



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*