Trăind cu apele

În absența drenajelor de altădată, apele infiltrate din sol au inundat deja hectare bune din perimetrul satelor Rast și Bistreț , din județul Dolj , inclusiv izlazul vitelor și stadionul comunal. Foto: Adrian Cîtu

Cum se adaptează o comunitate la încă o reconfigurare a peisajului din Lunca Dunării.

Text: Oana Ivan
Foto: Adrian Cîtu

În dimineața de martie cu vânt tăios și cer plumburiu, Florentina își pregătește copiii pentru școală. Casa de chirpici e învelită până la temelie în tablă: o tablă mototolită și apoi îndreptată, ca un vechi staniol de ciocolată pe care cineva l-ar fi recuperat și l-ar fi netezit cu dosul unghiei, în joacă. Însă pentru Florentina și pentru soțul ei n-a fost joacă, ci îndârjire și disperare, atunci când au improvizat cele  două camere de chirpici pe ruinele fostei lor case cu șase camere, spulberate într-o noapte. Pe 15 aprilie 2006, apele au năvălit în satul Rast, aflat în Lunca Dunării, la 4 kilometri de fluviu, în județul Dolj. Locuitorii au fugit pe deal, într-o tabără improvizată. Pereți de chirpici cu icoane, fotografii de la nunți de demult, ștergare cusute pentru zestre, postere cu pisici și actori strălucitori s-au topit în câteva ore. În urma lor, au rămas grămezi diforme de moloz, movile de noroi pe care oamenii le numiseră cândva „acasă“. Nimeni nu a murit – atunci. Au murit în următoarele luni mulți bătrâni, de supărare și necaz…

Florentina era însărcinată în luna a 8-a. Cu o zi înainte, când au văzut că apele încep să crească, ea și soțul au îndesat într-o căruță ceva haine, patul conjugal și porcul din coteț și au plecat împreună cu cei doi copii la un unchi, în satul Ghidici, din apropiere. Sirenele dădeau deja alarma de câteva zile: digul care proteja întreaga luncă fusese spart cu 20 de kilometri mai la vale. Încorsetată între diguri longitudinale și transversale, aflată la un debit istoric de 18.000 m3/secundă, Dunărea răbufnea peste zonele mai joase, așa cum era și satul Rast. „În 6 ore, apa crescuse cu 25 cm – își amintește primarul Sălișteanu. Dar oamenii nu credeau că va ajunge la gospodăriile lor. Le-am zis la primărie: «Scoateți-i din curți cu bâte, cu furci, cu forța fizică, dacă e necesar!»“ Localnicii se adunau în grupuri să discute. Mergeau la rude, se sfătuiau cu bătrânii, puneau saci cu nisip în văioage sau pe străzile mai joase. Unii începeau să umple mașini, căruțe, remorci, roabe, sau doar saci de rafie cu tot ce aveau prin casă și ogradă. Alții stăteau înfipți în case, de neurnit, de neconvins. Aveau motivele lor: și ei, și părinții, și bunicii trăiseră întreaga viață, decenii de-a rândul, aproape de Dunăre și niciodată, indiferent de ploi sau de debite istorice, nu avuseseră probleme. Până în ziua aceea.

De nouă ani, de când apele i-au distrus locuința din satul Rast, Florea Vlădoi locuiește într-un demisol, cu nepoții săi adolescenți Ionuț și Mihai, lucrând ca zilier pe unde poate. Foto: Adrian Cîtu
De nouă ani, de când apele i-au distrus locuința din satul Rast, Florea Vlădoi locuiește într-un demisol, cu nepoții săi adolescenți Ionuț și Mihai, lucrând ca zilier pe unde poate. Foto: Adrian Cîtu

Timp de sute de ani, Dunărea se revărsase în fiecare primăvară peste matcă, umplând lunca și pătrunzând printr-un sistem complex de canale în bălțile permanente, asemeni Lacului Bistreț,din județul Dolj. „Fugeam la baie în dosul curții, că până acolo venea Dunărea“ – îmi spun tanti Maria și tanti Ana. Au amândouă peste 80 de ani. „Mergeam cu mama toți copiii și culegeam scoici, ne umpleam șorțurile.“ Bălțile se reoxigenau, se repopulau cu somn, caras, crap, știucă; era o pepinieră naturală pentru câteva zeci de specii. „Toată lumea mânca pește: îl prindeam cu coșurile în baltă sau la mână printre trestii“ – își amintește nea Bebe, care a copilărit și el prin anii ’50. La sfârșitul primăverii, apele se retrăgeau. Zeci de turme de animale se răspândeau prin lunca fertilă, în timp ce grindurile mai înalte erau cultivate cu viță de vie, porumb și floarea-soarelui. Cunoscând ritmul centenar al Dunării, localnicii și-au construit gospodăriile pe teren înalt, la adăpost de cea mai puternică inundație. Și n-au avut niciodată probleme cu apa. În memoria lor colectivă, inundațiile nu au nimic catastrofal, devastator. Erau prilej de joacă pentru copii, ajutor pentru gospodine, care puteau să spele rufele mai aproape de casă, festin culinar cu pește. Agricultura se făcea „la deal“, unde țăranii cu pământ moștenit sau împroprietăriți în urma reformelor agrare succesive tăiau brazde adânci pentru porumb și grâu cu pluguri trase de boi…

Un ton discret de nostalgie colorează amintirile Mariei, Anei, ale lui nea Bebe și ale celorlalți vârstnici care au apucat să se hârjonească în Dunărea revărsată până în apropierea caselor părintești. Pe atunci, oamenii nu se luptau cu apele. Adaptați la condițiile unui ecosistem de luncă inundată, îi trăiau beneficiile.

Siluetele caselor distruse de ape în 2006 se profilează încă pe cer în satul Rast. Foto: Adrian Cîtu
Siluetele caselor distruse de ape în 2006 se profilează încă pe cer în satul Rast. Foto: Adrian Cîtu

 

Puțini localnici au acceptat să se mute în Rastu Nou, construit pe teren sigur prin donații publice și private, dar izolat și lipsit de oportunități, preferând să improvizeze locuințe în satul vechi. Foto: Adrian Cîtu
Puțini localnici au acceptat să se mute în Rastu Nou, construit pe teren sigur prin donații publice și private, dar izolat și lipsit de oportunități, preferând să improvizeze locuințe în satul vechi. Foto: Adrian Cîtu

Schimbarea dramatică a survenit după anii 1960, când noua orânduire socialistă a devenit interesată de agricultura pe scară largă. După confiscarea pământurilor și colectivizarea forțată, statul a desecat Lunca. Balta Rast a devenit pământ arat. Balta Bistreț, fost habitat pentru pești, păsări și animale, a fost înregimentată și transformată într-un bazin de acvacultură. În locul grindurilor înalte cu stâne, al dunelor de nisip, smârcurilor cu stuf, pădurilor de plop și salcie, în locul canalelor naturale au apărut sute de kilometri de diguri, o rețea întreagă de canale betonate, zeci de stații de pompare care funcționau zi și noapte, înghițind hulpav energie electrică pentru a deseca terenurile inundate prin infiltrațiile permanente ale pânzei freatice aflate lângă suprafață. Țara avea nevoie de cât mai mult pământ arabil, oriunde și cu orice preț. Un lucrător de la Apele Române își amintește: „În timpul comunismului? Nu aveam nicio problemă! Eu trebuia să mențin apa la un anumit nivel: puneam pompele în funcțiune, nimeni nu mă deranja să-mi spună cât merg pompele, cât consumă… statul plătea!“

După anii ’60, n-au mai existat revărsări blânde ale Dunării, dar nici inundații. „A fost ceva prin ’70 – își amintește Mihai Dinu, un sătean. Dar atunci mobilizarea era altfel, erau oameni din cinci în cinci metri pe dig, astupau orice fisură“ – continuă el cu patimă. Altminteri, localnicii n-au dus-o prea bine pe vremea comunismului. Tanti Ioana are 84 de ani și povestește: „Nu aveam pământ al nostru și ce ne dădea nu ne ajungea să ținem porcu’ și păsările. Ascundeam boabe în sutien, ne coseam din ciorapi un fel de brâu pe care îl umpleam cu grâu, să ducem acasă, să dăm la animale.“ Cu toate acestea, și ea evocă acele vremuri cu o anumită mândrie, ca pe o perioadă glorioasă în care digurile erau bine întreținute, canalele curățate, iar apa evacuată întotdeauna eficient. Dacă înainte de asanările socialiste sătenii se adaptau la revărsările anuale, după apariția digurilor și a sistemelor de desecare ei au fost transformați în spectatori. Statul sistematiza și controla totul: Dunărea încorsetată de sute de kilometri de diguri era sub mâna de fier a comuniștilor.

O stână înconjurată de ape după inundații, în satul doljean Plosca, amintește de anii ’50-’60, când noua orânduire socialistă a desecat Lunca Dunării. Foto: Adrian Cîtu
O stână înconjurată de ape după inundații, în satul doljean Plosca, amintește de anii ’50-’60, când noua orânduire socialistă a desecat Lunca Dunării. Foto: Adrian Cîtu

După 1989, sistemul de administrare a rețelei hidrografice din Rast și Bistreț a suferit schimbări majore. Privatizările masive, furtul generalizat care a distrus sistemele de irigații și desecări, erodarea accentuată a digurilor au condus la probleme din ce în ce mai frecvente. Costul energiei electrice este mult mai mare, în contextul pieței internaționale liberalizate, decât era în perioada comunistă. Agricultura la scară mare se face în sistem corporativ, deseori cu capital străin. Iar în locul unui sistem puternic centralizat care controla pe atunci agricultura, amenajările funciare și piscicultura, au apărut astăzi diferiți actori cu interese proprii. Un angajat al Apelor Române îmi explică: „Apele Române administrează apele, plus digurile de la Dunăre și cele de compartimentare. Când apa e prea mare, ar trebui evacuată, să nu inunde terenurile și satele; dar pompele și stațiile aparțin de Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare.“ Pompele energofage nu sunt puse în funcțiune decât în urma unui complicat proces birocratic, primăriile nu au bani să plătească facturile imense de electricitate, pe digurile fragile trec zilnic zeci de camioane, tasându-le și slăbindu-le rezistența.

Cum se vede aceasta din perspectiva localnicilor? „E țara lu’ Papură Vodă, fiecare face ce vrea! Să se hotărască ce vor să facă cu noi aicilea. Ori scot apa și se țin de treabă, ori lasă balta liberă cu Dunărea, cum era odată – spune nea Marin, de 62 de ani. Acum nu e nici una, nici alta. Ne inundă cu zile…“

Lângă o veche stație de pompare, inginerul M. Ploaie, de la Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, povestește despre o evaluare făcută în 1997 cu specialiști din agricultură, îmbunătățiri funciare și cercetare, asupra posibilităților de a sparge digurile și a reveni la situația dinainte de 1960. „Soluția nu era viabilă – spune el – din mai multe motive. În primul rând, încă nu s-au amortizat investițiile în îndiguiri și desecări. Apoi, fermierii spun că pământurile din baltă sunt bune și nu are logică să fie inundate. Și, dacă s-ar recrea lunca, tot ar trebui un sistem artificial care să țină sub control viiturile, cu stăvilare și costuri mari, pentru că în anii ’60 s-au făcut  schimbări imense în geografia locului.“

Casele noi stau goale, în timp ce locuitorii își improvizează existența în cele vechi. Foto: Adrian Cîtu
Casele noi stau goale, în timp ce locuitorii își improvizează existența în cele vechi. Foto: Adrian Cîtu

 

În aprilie 2006, la câteva ore după ce Florentina și alte câteva mii de locuitori din Rast și Bistreț s-au refugiat în satele din jur, apele au ajuns pe străzi, au înecat școala, casele, cimitirul, hambarele, animalele și amintirile, lăsând în urmă o oglindă nămoloasă și cohorte de rațe – singurele bucuroase de noul mediu acvatic. Au apărut autoritățile de la Craiova. Apoi, primul-ministru și președintele. Zeci de televiziuni relatau despre dezastrul natural din Dolj. Dar primarul din Rast și sătenii le contrazic: inundația nu a fost un dezastru natural, nu Dumnezeu și-a întors fața de la ei – ci autoritățile, statul postdecembrist confuz, birocratic și în etern proces de restructurare. Din toamna lui 2005, zeci de hectare și beciuri de case erau deja inundate, deoarece pompele nu mai funcționau. Iar atunci când s-a aflat că vine viitura care făcuse ravagii în Germania, lacul de la Porțile de Fier a fost golit și apa lăsată să curgă pentru a nu inunda câmpiile panonice. Totul, în detrimentul satelor din Dolj, Olt și Teleorman…

Rememorând inundația din 2006, spiritele sătenilor se încing și culminează cu drăcuieli la adresa mai-marilor. Pe 14 aprilie 2006, digul din comuna Bistreț nu a cedat – spun ei –, ci a fost aruncat în aer pentru a slăbi presiunea Dunării și a salva pescăriile și afacerile unor oameni politici din zonă. Apa reținută de digul de încastrare s-a întors atunci în amonte și a inundat pe 15 aprilie satul Rast. Digul de încastrare nu a putut rezista presiunii și a cedat la rândul lui pe 24 aprilie, ducând la inundarea satelor Plosca și Bistreț. Un profesor de la școala din Bistreț crede că dezastrul ar fi putut fi evitat: „Nu am avut oameni potriviți, pentru că oamenii sunt numiți politic, și nu pe baza competenței. Nu cunoșteau cum funcționează Lunca Dunării, bazinul Bistreț-Nedeia, cum curge apa și ce terenuri se vor inunda.“ Iar un consilier local îi confirmă spusele: „România nu are experți cu putere decizională, și asta a fost foarte clar în timpul inundațiilor din 2006. Rastul a fost inundat din cauza deciziilor proaste. Ar fi trebuit să lase apa să urmeze vechiul curs prin luncă. Dar avem primari încăpățânați și interese la nivel înalt: nimeni nu i-a ascultat pe bătrânii noștri, care știau ce trebuie făcut. Pentru unii, inundațiile au fost de fapt o afacere profitabilă…“

Deși terenul special amenajat este acum sub ape, sătenii din Bistreț își țin mai departe târgul săptămânal pe un maidan.
Deși terenul special amenajat este acum sub ape, sătenii din Bistreț își țin mai departe târgul săptămânal pe un maidan. Foto: Adrian Cîtu

La cei 35 de ani ai ei, Florentina nu știa mai nimic despre hidrologie, explicații și decizii politice. A știut doar că trebuie să-și pună familia la adăpost. La trei săptămâni după ceapele îi luaseră casa, a născut la Calafat o fetiță. A stat apoi câteva săptămâni la o bunică în satul Seaca, iar în iulie s-a întors în sfârșit în Rast. Mă uit în ochii ei și încerc să-i înțeleg emoția atunci când îmi povestește despre momentele în care a pășit pe Strada a 2-a, în drum spre casă. Strada a 2-a nu mai exista. șirurile de case cu grădini, pomi fructiferi, hambare și cotețe, gospodării care purtaseră cândva nume, erau acum urme diforme de pământ. Și-a recunoscut curtea după un singur stâlp de gard care supraviețuise. În locul casei, resturi de zid înecate în moloz și nămol, având încă prinse urme de tencuială…

La puțin timp după dezastru, autoritățile au început construcția unui sat nou, la 7 kilometri mai sus. S-au copiat planurile urbanistice ale vechiului sat și fiecare familie a primit un lot de pământ de mărimea celui vechi. S-au primit fonduri de la guvern, de la Biserica Ortodoxă, de la diverse organizații creștine și de la Gigi Becali, s-au construit case din BCA cu două camere și termopane. Dar Florentina nu a vrut să semute acolo. A improvizat în schimb scheletul unei sere, l-a acoperit cu o folie de plastic și a stat câteva luni lângă ruinele fostei case, împreună cu copiii și cu nou-născuta Sorina, până când a reușit să construiască o odaie din chirpici, pe care a învelit-o cu tablă cenușie recuperată de prin nămol. N-a ezitat deloc: pentru ea, a fost mai bine să locuiască așa, decât să se mute într-o casă în Rastul Nou. „Acolo, în deal, nu am vecini. Aici, dacă nu am ceva, merg să cer cu împrumut. Acolo nu sunt oameni. Aici mai lucrez cu ziua, mai fac niște bani, că nu am niciun serviciu. Și copiii fac câteva minute până la școală.“

Asemeni Florentinei, cei mai mulți localnici au refuzat să se mute în Rastul Nou. Au încropit adăposturi și au improvizat apoi case în vechea vatră. În Rastul Nou e liniște. Casă după casă se profilează gri și goală. Aici, vecinii nu s-au certat niciodată pentru vreo găină, femeile n-au vorbit peste vreun gard despre serialul turcesc de la televizor, nu s-au mai întrebat una pe alta ce le mai fac copiii de la oraș. Geamurile sunt sparte, atmosfera e apocaliptică. Apoi răsună muzica și apar garduri încropite din lemn, copii jucându-se la poartă, ciorapi și bluze puse la uscat. Patru case mai încolo, o nouă suită de BCA-uri care n-au mai apucat să primească suflu. Și așa e tot Rastul Nou: insulițe locuite în mijlocul caselor pustii. S-au mutat aici doar câțiva rămași nu doar fără case, ci și fără puterea de a lupta, sau unele familii devenite prea mari pentru a încăpea doar în casa reconstruită. „E departe, e izolat – spune Marcel Șerban, pensionar din Rastul Vechi. „E câmp deschis, viscol, bate vântul, nu e niciun pom, nimic. În satul vechi ai vecini, magazine. Dincolo nu poți lucra cu ziua, că nu e nimeni la cine să lucrezi.“

Plutind pe lacul Bistreț, pe o plută improvizată din PET-uri, copiii Florin și Mihai Tănase verifică plasele de pescuit. Peștele prins este esențial pentru hrana familiei. Foto: Adrian Cîtu
Plutind pe lacul Bistreț, pe o plută improvizată din PET-uri, copiii Florin și Mihai Tănase verifică plasele de pescuit. Peștele prins este esențial pentru hrana familiei. Foto: Adrian Cîtu

La 20 de kilometri de Rast, în Bistreț, merg alături de un fost mecanic al Piscicolei Bistreț prin cimitirul comunal. Marin Ciovică mă conduce la o groapă proaspăt săpată. La nouă ani de la inundațiile din 2006, apa din Lacul Bistreț nu a mai fost evacuată din lipsă de fonduri și s-a revărsat peste pajiștile din jur, pânza freatică a urcat și a inundat fântânile și beciurile. Cu câteva zile în urmă, un cortegiu funerar a trebuit să îngroape sicriul în altă parte, căci groapa proaspăt săpată devenise o baltă dreptunghiulară. Aici, la sfârșitul vieții, creștinii nu se întorc în pământ, ci în apă… Din cimitir, nea Marin mă duce să văd stații de pompare dezafectate, stâne înconjurate de ape. A trimis memorii peste memorii la prefectură, la direcții județene, la primul-ministru. Ceva mai târziu în ziua aceea, avea o întâlnire cu câțiva localnici ca să compună o scrisoare către noul președinte. „Satele Bistreț, Cârna, Plosca și alte câteva stau să fie inundate prin infiltrații. Casele se vor prăbuși dacă nu se începe evacuarea apelor“ – se revoltă el.

Emil Papură, 14 ani, știe mai multe despre creșterea animalelor decât mulți adulți și își dorește să crească mai departe oi, capre și vaci în zonă. „Dacă s-o mai putea“ – spune el, referindu-se la apele care amenință constant comunitatea. Foto: Adrian Cîtu

În dimineața de martie cu vânt tăios și cer plumburiu, Florentina iese împreună cu copiii din casa învelită în tablă mototolită. Îi urmăresc cum se îndepărtează ținându-se de mână pe ulița noroioasă, în drum spre școală, printre ruinele tăcute ale gospodăriilor de pe Strada a 2-a. Sute de ani, oamenii din Lunca Dunării și-au adaptat viața la fluxul natural al fluviului. Îndiguirile și desecările masive ale socialismului le dădeau siguranța unui sistem funcțional. Astăzi sunt prinși între revendicările naturii și incoerența instituțiilor. Și se tem că după Rastul Nou va urma și un Bistreț Nou…

Un localnic așteaptă pe digul care separă lacul Bistreț de zona inundată. Înainte de asanări, sătenii se adaptau la revărsările  anuale, dar sistemele de desecare i-au transformat în spectatori. Foto: Adrian Cîtu
Un localnic așteaptă pe digul care separă lacul Bistreț de zona inundată. Înainte de asanări, sătenii se adaptau la revărsările anuale, dar sistemele de desecare i-au transformat în spectatori. Foto: Adrian Cîtu

 

Oana Ivan este antropolog și a petrecut cinci luni la Rast și Bistreț pentru un studiu despre strategiile locale de adaptare la inundații în Lunca Dunării, sub egida Institutului de Antropologie F. I. Rainer al Academiei Române. Ultimul articol ilustrat de fotograful Adrian Cîtu în revista National Geographic România a fost „Supermarketuri”, în decembrie 2014.

Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului finanțat de Ministerul Educației Naționale, CNCS-UEFISCDI, nr. PNII-ID-PCE-2012-4-0587.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*