Ultima lecție a lui Enescu

Aproape gata. Casa din Mihăileni înainte de ultima mână de lut. Foto: Domnica Macri

Poveste despre cum se naște o școală nouă la Mihăileni în casa marelui muzician Enescu și în amintirea lui Enescu – profesorul.

1. Casa ca o școală

„Cine mă învață și pe mine ce trebuie să fac?” întreb. Șase perechi de ochi se ridică spre mine, intimidanți. Sunt în camera mare a casei lui George Enescu, printre femeile din Mihăileni și din satul învecinat Hilișeu, sate din Nordul Moldovei, taman de pe granița cu Ucraina. Toate muncesc de ieri, 3 august 2016, la ultima mână de lut de pe pereți.

I se zice „lutul bun” sau „mâna bună”, și doar femeile au voie să lucreze. Bărbații dau zor cărând gălețile cu baligă și lut sau pe cele cu apă, frământă amestecul în picioare, într-un jgheab improvizat din spatele casei, sau taie lemne pentru focul pe care se va pregăti masa.

„Vino aici, fetițo”, îmi spune o femeie voinică, cu un batic roșu pe vârful capului și încinsă cu șorț peste fustă. Îmi aleg un colț înghesuit, sub o fesreastră dintre răsărit. Bagă mâinile în baligă, îmi poruncește, ca o inițiere. Așa, acum în apă”. Cu mîinile ude, trebuie să frământ bine amestecul de două părți lut și trei baligă printre degete, înlăturând paiele și cocoloașele de pământ uscat. Apoi sa-l stropesc și să-l întind pe perete, de jos în sus, ca pe niște nutela pe o felie de pâine prăjită. Nu iese din prima. E ba prea ud, și îmi scapă printre degete, ba prea uscat si nu se lasă întins.

„Nu e bun ăsta, e prea lipicios. Ia fetițo, du găleata înapoi la băiatu și zi-i să-mi pregătească una mai băligoasă”. Liliana Cepraga, noua mea profesoară, e cam de-o vârstă cu mine. La cei 49 de ani ai ei are însă 10 copii și 15 nepoți. Și răbdare destulă, după cum se va dovedi, căci până la sfârșitul zilei i-am trecut prin mână mai multe bucureștence și franțuzoaice, iar acum doar ne privește și ne dă câte o mână de lut, cu câte o indicație ocazională. „Bagă bine lutu și acolo, deasupra scândurii, pune mult, ca să nu se mai crape”, îmi spune, explicându-mi cum să finisez muchea dintre perete și tavanul de lemn.

Pe peretele dinspre nord al cădirii, Clotilde Armand și cele două fetițe ale sale au intrat pe mâna unui grup de trei femei care le arată cum să mângăie peretele cu mâinile ca stratul final să iasă neted și frumos. Clotilde și-a întrerupt un turneu politic prin Moldova ca să răspundă invitației violonistului Alexandru Tomescu, iar acum atrage admirația univeersală pentru că a reușit să lucreze fără să pună nici un strop de noroi pe fusta albă și pe ie.

Pe prispă, un alt grup de localnice a luat-o în primire pe soția primarului, „doamna doctor” stomatolog, de loc din Dorohoi. Nu scapă ocazia s-o împungă din vorbe, dar sunt vorbe de clacă, lumea râde iar treaba merge înainte.

 

Mamă și fiică la clacă. Foto: Domnica Macri

 

Tanti Aurica, decana de vârstă a grupului la cei 80 de ani ai săi, a venit cu „malaua” (o mistrie din placaj) de acasă și acum își dăscălește fiica, pe Modica, de 53. O laudă că e ascultătoare și îi arată cu degetul unde să mai pună sau să scoată umplutura de pământ de deasupra ferestrei, acolo unde ea nu ajunge. Două fetițe, care au venit să ajute de plăcere și la clăcile de lut precedente, lucrează acum la finisaj și mă întreabă pe mine, că m-am nimerit aproape, dacă e bine cum au făcut. Le încurajez, savantă.

Sunt 250 de metri pătrați de perete în casa care a intrat în restaurare acum 3 ani, și toți cei 250 au servit azi drept școală.

Dar nu doar pentru noi, muncitoarele semi-calificate. Arhitectul Șerban Sturdza, primul care a răspuns la apel când Raluca Știrbăț a găsit casa gata să se năruie în 2012 și care a pus la cale o intervenție de urgență, pentru a împiedica prăbușirea, se declară el însuși un învățăcel.

„A fost o lecție enormă și o provocare, pentru că nu am crezut că se poate face. Dacă nu era casa lui Enescu și dacă nu erau oameni insistenți, ar fi trecut neobservată și ar fi dispărut.”

 

„E foarte instructiv să vezi ruina unei case”, explică Sturdza, care este președinte al Fundației ProPatrimonio din România și șeful Ordinului Arhitecților din București. „Ca orice organism, casele au o fază de decădere, iar dacă arată bine și atunci, înseamnă că au avut calități deosebite. Ceea ce ne-a făcut să mergem înainte la Mihăileni a fost în primul rând valoarea istorică, iar în al doilea rând o rigoare geometrică pe care casa și-o păstra chiar și în stadiul de pre-colaps. E o revelație să vezi că într-un boț de pământ există inteligență”, spune el.

Calitățile casei se regăsesc, potrivit lui Șerban Surdza, în dispunerea încăperilor, în relația dintre ele, în proporții și în organizarea încălzirii – urmele traiului ordonat al unor oameni civilizați.

 

Loredana, de 22 de ani, frământă materialul de construcție pentru clacă. Foto: Domnica Macri

„Sistemul de încălzire cu sobe formează un perete despărțitor între iatac și camera obișnuită, creând un mod de viață maximum de confortabil cu mijloace foarte simple. Ca să nu mai vorbim de alte detalii, de calitatea estetică a peretelui – cu un anumit ritm al golurilor, de cornișa lui, cu rațiuni funcționale importante, de veranda cu băncuțe de zid, având dedesubt ochiuri de ventilație pentru pivniță. Construcția e un exemplu de design sustenabil prin folosirea spațiului și materialului, iar asta se observa și la o ruină”.

Planul pătrat, camera de 4×4, care e cel mai râspândit modul de locuire european din ultimii 500 de ani, folosirea proporției de aur, confirmată de măsurători, toate i-au sugerat lui Sturdza că această casă ridicată de bunicul lui Enescu, Ioan Cozmovici, chiar dacă n-a avut un arhitect, deriva dintr-o tipologie bazată pe știință.

Poate a avut un meșter care învățase că „așa se face”, spune Sturdza. „Că sobele trebuie să aibă un singur coș, ca să nu străpungi de mai multe ori acoperișul, și multe altele”.

De aici, ar fi ușor să te lași pradă litaniilor de tipul „Meșterii nu mai sunt ce-au fost”, dacă Ovidiu Ionică, care se perindă dintr-o încăpere într-alta cu șapca lui albastră și cămașa asortată prea groasă, n-ar fi dovada vie că lucrurile nu stau așa.

Lecția o învață oricine vrea. Ovidiu, un constructor din Hilișeu, șeful de șantier de la Mihăileni, a vrut:. „Eu m-am născut în meseria asta, mama a fost zugrav, a uns case. Am o societate de construcții, dar mie mi-am făcut casă din lut, n-aș da-o niciodată pe una de cărămidă. A fost greu aici, că a trebuit să păstrăm tot, dar aș face-o din nou, și mâine”, spune el. Vorba lui Șerban Sturdza: „A fost esențial să găsim meșterul, omul pe care să-l întrebi: Ce zici, se poate? și să zică: Păi da, nici o problemă”.

 

Violonistul Alexandru Tomescu nu a avut voie să lucreze alături de femei și a petrecut ziua promovând proiectul. Foto: Domnica Macri

2. De ce casa din Mihăileni trebuie să fie școală

După ce va primi o tencuială de nisip și var, o zugrăveală albă, podelele de scândură și mobilierul restaurat, casa din Mihăileni, în care Enescu își petrecea vacanțele alături de mama lui, Maria, va deveni școală. Nu una oarecare, ci parte dintr-o Academie de muzică, teatru și arte vizuale.

Și poate nu întâmplător, cel care o va conduce a lucrat, la prima ediție a Masterclasului „Enescu Experience”, alături de mama lui.

Volonistul Alexandru Tomescu s-a aflat vara aceasta la Mihăileni alături de 30 de tineri români din străinătate și 4-5 copii din partea locului, într-un proiect al Fundației Remember Enescu.

„Remember Enescu a fost pornită de părinții mei acum 20 și ceva de ani, gândită ca o verigă între anii de școală și cei de profesionalizare, ca să le dea copiilor ocazia de a cânta în public. Tata a fost pianist și mama e profesoară de vioară, se ocupă și acum de copii, cu o răbdare infinită. Ea m-a învățat și pe mine și s-a ocupat și de cei mici, veniți anul acesta la Mihăileni”.

Alexandru Tomescu consideră că în România exită un decalaj în pregătirea muzicală, pentru că în străinătate la 15-16 ani se face deja performanță, se pregătesc concursuri, se fac masterclasuri. Când a apărut proiectul salvării casei din Mihăileni, s-a gândit să-i dea și o utilitate – un loc unde tinerele talente să se poată dezvolta.

Casa Luchian, o casă de târgoveți de alături, a fost cumpărată de Fundația Remeber Enescu pentru a deveni parte din noua Academie. Are și ea nevoie de reparații. Foto: Domnica Macri

 

„Eu împlinesc 40 de ani și în următorii 10 ani voi fi implicat în dezvoltarea acestei școli. Îmi place să mă ocup de organizare, de strâns fonduri, dar mă bucur și de experiența cu copiii. E prea ușor acceptată ideea că avem talente, dar ele se pierd. Dacă avem curajul să punem Academia pe picioare, poate îi va inspira și pe alții, ca viitoarele talente să nu se mai piardă, să găsească un teren de creștere fertil”, a spus interpretul.

Când a fost nevoit s-și doneze proprietățile statului, Enescu a pus în actul de donație condiția ca ele să devină un loc pentru compozitori și muzicieni. Vilele sale de la Sinaia și Tescani au fost case de creație în perioada comunistă. Muzicianul însuși a găzduit și pregătit toată viața alți muzicieni – pe tânărul Vasile Filip l-a ținut la el la Paris, ca să-l pregătească, timp de patru ani.

Dar transformarea casei în școală nu ține doar de repetarea unor gesturi generoase ale lui Enescu, ci de însăși filosofia restaurării.

„Ne dorim ca oamenii să înțeleagă că patrimoniul e ceva viu, face parte din politica noastră de educație”, spune Caroline D’Assay, președintele Pro Patrimonio Franța, după o zi petrecută cu mâinile în lut. „E important să legi locul de oameni și să extragi patrimoniul din cadrul său oficial, mort, instituțional, care e o reminiscență a comunismului. Patrimoniul celebrează nu doar niște urme, ci și tehnicile, cunoașterea, creativitatea și inventivitatea umană care au fost puse în acele lucruri”.

3. Cum dai mai departe ce ai primit

„Enescu a promovat enorm tinerii muzicieni toată viața”, povestește pianista Raluca Știrbăț. „El spunea că nu e profesor, ci doar un îndrumător, dar cei care au lucrat cu el, chiar și puțin, au ținut minte”.

Așa a fost legendarul violonistul Ivry Gitlis, care povestea că Enescu nu preda în stilul clasic, de la el te molipseai de muzică. „Cânta la vioară, la pian, din voce, fluiera. M-a marcat ca un cuțit”

 

Ceva viu. Muzica, pauza de ora 10 și masa mare la claca pentru „lutul bun”

 

„Calitățile unui bun profesor sunt diferite de cele ale unui bun interpret” admite și Alexandru Tomescu. „Eu sunt încă interpret, ocazional am și predat, dar rămâne de văzut dacă am acele calități”.

„Înveți foarte mult de la elevi”, mai spune el. ”Ești nevoit să-ți cristalizezi viziunea, să-ți explici ție însuți anumite tehnici, lucruri pe care le știai doar empiric”.

Tomescu încearcă să abordeze și partea de pregătire psihologică a unui concert. „Dacă înainte de examen, n-ai dormit, n-ai mâncat – astea sunt piedici pe care ni le punem noi înșine. Cea mai frecventă idee automată pe scenă e „N-am voie să greșesc”. Adică în loc să fii acolo, să cânți, să te bucuri, să urmărești fraza muzicală, te concentrezi doar să nu greșești. Când îți dai voie să greșești, ai mintea liberă să te gândești la muzică”.

Alt lucru important pe care îl discută cu elevii săi, e că nu trebuie să mulțumească nici juriul, nici publicul. „Ei trebuie să pună acolo sufletul lor, să se implice, să dea viață muzicii. Măcar sper să-i fi pus pe gânduri. Să se gândească – ăsta e visul meu”, conchide Alexandru Tomescu.

Potrivit lui Ivry Gitlis, Enescu proceda la fel: te învăța să nu iei lucrurile așa cum sunt sau cum par, ci să le pătrunzi și să privești în interiorul tău.

„Mâna bună” pe zidul dinspre est al construcției ridicate undeva ân 1830-1850 și restaurate între 2014-2016. Foto: Domnica Macri

4. Despre minte, inimă și învățătură

Să revenim o clipă la momentul în care pianista Raluca Știrbăț a ajuns la Mihăileni. A ajuns aici pentru că studia – studia integrala pieselor pentru pian de Geoge  Enescu și studia pentru un doctorat despre compozitor.

„Am luat-o pe urmele tuturor locurilor de care a fost legat, Liveni, Caracalia, Tescani, și Mihăileni. Am ajuns aici abia în 2012, dorind să găsesc mormântul mamei lui, și am aflat că există casa și că e în ultimul hal”, povestește ea. „Prima senzație a fost o emoție de nedescris, dublată de sentimentul de neputință”.

Raluca, președintele Societății Internaționale George Enescu din Viena, și-a depășit neputința concentrându-se pe acțiuni concrete. Mai întâi a listat casa ca monument istoric, fâcând imposibilă demolarea ei de către proprietari. Apoi, de una singură, a început să scrie articole, să mobilizeze muzicienii din străinătate și autoritățile și oamenii de cultură din România. Un număr special din revista Historia, dedicat compozitorului, care a fost distribuit la Festivalul Enescu în 2013, a agitat apele.

Apoi a intervenit ProPatrimonio, care după o acțiune de urgență – proptitul casei cu pari – a lansat o colectă ca să finanțeze intervenția. Șantierul de restaurare a început în 2014, după nenumărate concerte caritabile, lupte cu birocrația, pledoarii.

 

Raluca Știrbăț, sufletul operațiunii Mihăileni, se bucură de reușită. Foto: Relu Tabără

 

Raluca stă pe o buturugă. După o dimineață agitată, în care a tot dat interviuri, amintind de fiecare dată că încă mai e nevoie de bani pentru finalizarea construcției, apoi a aplicat cu tușe de pianistă tencuiala de pământ, inimoasa muziciană are un moment de pauză. Abia s-a șters pe mâini de lut, și nu-i vine să creadă că a reușit. Ascultând orga electronică de pe care Vlad, de 18 ani, proaspăt intrat la Conservatorul din Iași, varsă melodii populare ca să întrețină atmosfera de clacă, se gândește la „Suita sătească” a lui Enescu.

„Nu putem ști cu certitudine, dar legenda locală spune că în cei doi brazi imenși de aici din curte (i se spunea Casa cu Brazi) se adunau ciori care făceau un zgomot infernal, iar partea a treia din suită, numită „Corbii”, ar putea fi inspirată de aici.

 

Satul Mihăileni și, spre stânga, Ucraina. Foto: Domnica Macri

5. Mihăilenii ca o școală…

Un corp substanțial de scrisori spre și dinspre Mihăileni documentează tinerețea compozitorului și o înregistrează o mulțime de impresii personale despre aceste locuri. Din 1888, când Maria Enescu, operată de cancer uterin a sosit aici, și până în 1909, când a murit, muzicianul și-a împărțit șederile în țară între reședința tatălui de la Conacul Caracalia și cea a mamei, de aici – rezultatul unui divorț discret și amiabil. Aici a făcut Enescu ultimul popas, înainte de a pleca din țară definitiv, în 1946, lipindu-și fruntea de pământ la mormântul mamei lui.

Aici s-a jucat, s-a plimbat, s-a bucurat de căldura maternă („Ce preţios e să ai o mamă care, atunci când te simţi descurajat şi crezi că n-o să-ţi mai revii niciodată, e întotdeauna capabilă să te consoleze!” îi scria el principesei Elena Bibescu). Aici a scris în 1900 liedurile „Plugar”, „Die nächtliche Herrschau” şi „De ziua ta”, lucrând și la definitivarea Octetului pentru coarde op. 7. Tot aici a compus Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră.

Bunicul lui, Ioan Cosmovici, care ținea un pian în această casă și i-a dat Mariei o bună educație muzicală, a murit otrăvit în 1878, alături de mulți alți meseni, la „târnosirea” unei biserici dedicate eroilor din Războiul de Independență. Povestită de mama compozitorului, imaginea convoiului jalnic care petrecea atâția oameni în putere la groapă și-a făcut loc în actul trei din opera sa „Oedip”, în scena cortegiului funerar, spune Raluca.

 

Vechea biserică ortodoxă din deal, de la Mihăileni, ridicată la 1894. Foto: Domnica Macri

 

După ce și-au făcut loc în sufletul lui Enescu, Mihăilenii, cu dealurile lor molcome, mărginite de Siret, par acum să inspire din nou lumea, prin proiectul Enescu.

Silvian Rusu se află pentru prima dată aici, în satul despre care a tot auzit de la prietenul lui, Alexandru Tomescu. E lutierul Universității de muzică din București, expert și restaurator al instrumentelor din Patrimoniul României, și a venit cu ideea că ar putea face din lemnul local o vioară pentru noua Academie de muzică. „Se pare că o să reușesc, pentru că ce am găsit mă poate ajuta”, spune el, arătându-mi o bucată de ulm dintr-o grindă veche chiar din casa Enescu, care era putredă la capete, numai bună pentru o pentru volută (melcul), niște prun pentru accesorii (chei, cordar, bărbie) și niște salcie, tot de lângă casă, pentru elemente de schelet din interior.

O bucată zdavănă de frasin a salvat-o chiar înainte de a ajunge surcele. Copacul crescuse lângă casa învecinată, Casa Luchian, acum parte a Academiei, și fusese tăiat pentru că amenința fundația. „Am intervenit în ultima clipă. Cealaltă jumătate a butucului a ajuns pe focul pentru masa de la clacă. De-asta a fost așa bună mâncarea”, glumește Silvian.

„Am vrut și eu să contribui, pentru că proiectul mi s-a părut extraordinar și mi-a plăcut cum s-a implicat comunitatea locală. O să știu la toamnă cum stau”, spune lutierul. ”Mâna n-o să-mi tremure, dar inspirație și un anumit sentiment sigur o să am”.

Mormântul mamei lui Enescu, Maria. Foto: Domnica Macri

 

Unul din cei mai proaspeți învățăcei ai Mihăilenilor este Ana Maria Barbacariu, soția primarului. Ne conduce prin cimitirele satului, la mormântul de care acum se îngrijește chiar ea, și ne povestește istoria locului cu detalii: cum George nu a putut ajunge la înmormântarea mamei, cum s-a ridicat biserica din deal, cu clopotnița ei, cum Mihăilenii erau târg, cu peste jumate din populație evreiască, și avea bibliotecă, baie comunală, trei cimitire pentru patru confesiuni. Ne spune cum parte din cele 3.000 de monumente ale cimitirului evreiesc, cel mai mare din România, au ajuns piatră de drum ca să poată trece tancurile sovietice.

A început să citească de când cu casa… „Aveam doar o vagă ideea că mama lui Enescu a trăit aici. Tragedia ei m-a impresionat cel mai mult. Îmi schimbă felul în care privesc locul ăsta și vreau să aflu și mai multe”, spune ea.

„Dacă putem readuce locul la viață, e foarte bine pentru noi. Târgul ăsta își cere drepturile, să redevină ce a fost!”

 

– Domnica Macri



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*