Antropologia băuturii la români: țuica, vinul și cu braga

La Muzeul Țăranului Român din București, publicul ascultă povești savuroase cu țuică, vin și bragă. "Antropologia băuturii la români: țuica, vinul și cu braga" face parte din evenimentul Culese din Balkani 3.

Țuica, vinul și cu braga își dau întâlnire la Muzeul Țaranului Român din București, unde domnul profesor Vintilă Mihăilescu, Dragoș Bogdan (Bogdania) și Lucian Prună (Sarica Niculițel) povestesc despre cele trei băuturi care ne definesc.

Domnul profesor Vintilă Mihăilescu vorbind despre țuică. Foto: Zoltan Rab

“Există două Românii, cea a pălincii și cea a țuicii, și cele două fac mișto una de alta de sute de ani” – Vintilă Mihăilescu.

“Toată viața am fost un bun practicant al țuicii, acum sunt în situația de a fi teoretician care mi se pare ciudată,” spune Vintilă Mihăilescu. “Povestea țuicii este absolut fascinantă și alimentează mai degrabă un patriotism balcanic decât național. Pe scurt, dacă ne uităm la istoria țuicii, adică a distilatelor de fructe, putem să înțelegem mai bine decât din orice altă istorie oficială, cultura românească și povestea identității naționale, regionale.

Distilatele de fructe, în general, au apărut în Europa prin sec al XXII-lea – al XXIIl-lea ca aqua vitae. Dacă mergeți prin Ardeal, veți găsi încă termenul de acvavit, care vine pe filieră poloneză, central-europeană. Nu era de băut, aqua vitae făcea bine la sănătate, era un medicament, ceea ce a rămas până în ziua de azi. Ai o gripă, te dor șalele, te-a tras curentul, pui un plasture cu țuică și îți trece. Pe scurt, acest distilat era strict medical. Mai avea o întrebuințare, pe care o aflăm de la zugravii mănăstirilor lui Ștefan cel Mare, unde distilatul era diluant pentru culori. Prima intrare și în spațiul românesc este una absolut europeană, ne-am integrat în Europa prin țuică, cu mult înainte de a fi această problemă actuală. Apoi, apar denumirile de ghinars (vin ars), weinbrand tot pe filieră central-europeană. Aceasta este influența care vine dinspre Europa Centrală.

Despre palincă și că este ungurească, dar termenul nu este unguresc. Vine de la paliti, un termen sud-slav, preluat de unguri și apoi de noi de la ei.

Degustare de țuică la Muzeul Țăranului Român.

Dinspre sud, vine termenul de rachiu. Raki este un termen turcesc, care, la rândul lui, vine din persana veche. Iată că suntem și persani. Și dinspre est nu vine nimic? Horinca vine de la holercă din rusă, care alături de palincă de veste a dat o chestie tipic maramureșană, horincă. Holerca era un distilat din cereale din est (Rusia, Ucraina). Românii nu prea stricau cerealele pe băutură, mai ales cei mai săraci, așa că distilau ce aveau, precum resturile de pâini. Așa a aparăut faimosul basamac, băutura ordinară din orice sat și din orice sat.

Dacă ați pune pe o hartă de unde vine fiecare denumire a ceea ce bem cu toții, ați vedea că România se află, la răspântie de drumuri, dar la modul practic. Din acest punct de vedere, chestia cu românul imparțial se dovedește foarte reală.

Până acum nu am pronunțat termenul țuică. Este singurul termen despre care nimeni nu știe de unde vine, nu are terminologie, deci este getodacic în mod cert, e al noastră! Și mai este un lucru interesat care poate ilustra foarte bine cum se produce o națiune. Dacă vă uitați pe dicționare dialectologice succesive, veți observa că la finalul sec. al XIX-lea, apare termenul țuică în câteva regiuni restrânse. Dacă urmăriți aceste dicționare veți vedea cum zonele respective sunt tot mai largi, până când apare peste tot, deci s-a naționalizat.

Este evident că acest gen de băutură se întâlnește în toată zona Balcanică, iar ca o concluzie, dacă urmăriți povestea țuicii, veți o foarte detaliată istorie a României, dar și a Balcanilor”, spune Vintilă Mihăilescu.

Dragoș Bogdan vorbind despre bragă, o băutură cu multă personalitate, care poate fi foarte ușor împrumutată de bucureșteni.

“Este foarte greu să pui braga într-un context antropologic, pentru că nu prea s-a făcut asta. Braga nu este o băutură de rang, cum sunt băuturile alcoolice cărora li s-au dedicat destule pagini” – Dragoș Bogdan.

“Braga este o băutură răcoritoare, nealcoolică, care se face din cereale și pentru care există o varietate mare de rețete”, spune Dragoș Bogdan, cel care prin proiectul său, Bogdania, a readus braga în București. “E dulce-acrișoară, pișcă puțin la limbă și trebuie să se bea rece. Se consumă mai ales vara când e cald afară. Braga a fost mereu la granița între băutură și mâncare: nu s-a știut dacă este o pâine lichidă sau nu. A fost considerată o gustare ușoară între mese, menită să te revigoreze. Până la jumătatea secolului trecut, braga a fost pretutindeni: la târguri, în piețe, la porțile bisericilor sau ale școlilor. Pe orice uliță găseai un bragagiu care striga braaaagă rece! În orașele mai mari, existau meșterii bragagii cu brevete și magazinii, care se bazau pe vânzătorii ambulanți. Aceștia din urmă știau foarte bine unde trebuie să se ducă și când. Braga nu este neapărat o băutură de cârciumă, s-a servit mai degrabă la botul calului, pe stradă, oriunde întâlneai bragagiul.

Nu a fost nici o băutură de societate, pentru că nu se întâlnea la baluri sau la evenimente și nici o băutură a elitelor. În schimb, a fost o băutură socială, destinată marelui public, pentru că oricine mergea pe jos era expus consumului de bragă.

Braga a fost o băutură a spațiilor de trecere, a străzii, a târgului, cu grad mare de adresabilitate și cu o plajă mare de vârstă. A fost atât de populară și datorită ariei mari de răspândire, a procesului relativ simplu de producție, pentru că era de post și ieftină ca… braga. Era într-adevăr cel mai ieftin produs care se găsea pe piață. Expresia a rămas chiar și când a dispărut realitatea pe care o desemna.

S-a consumat în primul rând în zonele de șes, unde erau cerealele (materia primă) și verile cele mai toride. Întâlnim braga în Croația, Macedonia, Albania, Serbia, Bulgaria, Turcia, Egipt, Armenia, Kazahstan, și evident în România.

Cramă de bragă cu scorțișoară.

Un element care era considerat de către bragagii că le aduce un plus de distincție, era știința de a face cremă de bragă. Crema de bragă este o doamnă din înalta societate, ceva mult mai rafinat, cu gust subtil. Se consumă în doze mult mai mici și se asortează cu un pic de scoțișoară. Crema de bragă era teza de excelență pentru un bragagiu.

Braga a fost prezentă în viața noastră până la Al Doilea Război Mondial. A apărut în multe cântece și în poezii și scrieri culte.

Cred că braga trebuie să redevină băutura bucureșteanului, pentru că definește foarte bine acest spațiu. De fapt, aceasta este și intenția proiectului Bogdania, de a face bragă pentru cei care nu au băut niciodată și pentru cei care au băut și vor să mai bea, dar și de a povesti braga. Nu este o băutură oarecare, nu este un suc și atât. Ci este o băutură cu foarte multă personalitate, care poate fi foarte ușor împrumutată de bucureșteni și de toți cei care au pomenit bragă în lunca Dunării”, concluzionează Bogdan.

Lucian Prună (Sarica Niculițel), povestind despre vin.

“Noi, din păcate, am dezvoltat soiuri medii pentru că trebuia să fugim cu butoiul în spate când veneau turcii” – Lucian Prună.

“Zone precum Bordeaux sau nordul Italiei, unde s-au creat vinuri puternice, marile vinuri ale lumii, erau caracterizate de o stabilitate economică și politică. Noi, din păcate, am dezvoltat soiuri medii pentru că trebuia să fugim cu butoiul în spate când veneau turcii. Vinul are nevoie de un pic de atenție: trebuie să îi observi culoarea, să îl miroși, apoi să îl guști. Cu timpul, gustând mai multe vinuri, îți poți face o bază de date și poți să îți dai seama care sunt vinurile bune”, spune Lucian Prună.

Vița-de-vie a fost cultivată pe teritoriul României din cele mai vechi timpuri. Soiurile românești de struguri nu au scăpat însă de filoxera, insecta provenită din America de Nord, la sfârșitul sec. al XIX-lea, care a distrus o mare parte a culturilor de viță-de-vie din Europa. După apariția acestui dăunător la noi (1886, Chirnogeni, Dealu Mare), multe soiuri locale au trecut prin etape de transformări și altoiri pentru a rezista. Astfel, în prezent, soiurile autohtone nu ocupă la noi suprafețe semnificative, iar sortimentul viticol al României numără mai puțin de 50 de soiuri tradiționale, din care cele mai cunoscute sunt: Feteasca neagră, Feteasca regală, Șarbă, Grasa de Cotnari sau Negru de Drăgășani.

“Industria se pune pe picioare, s-a replatat foarte mult, dar vița-de-vie are nevoie de vreo 10 – 15 ani pentru a da calitate. Chiar și gustul clienților s-a schimbat mult pentru că încep să caute, să descopere”, mai spune Lucian Prună.

Progresul vinurilor românești din ultimii ani este semnificativ, iar producătorii au înțeles că dacă vor să se diferențieze pe o piață puternic concurențială, miza câștigătoare o reprezintă soiurile locale de struguri. Astfel, cramele care duc mai departe tradiția viticolă din zonele pe care le reprezintă pun accent tot mai mult pe soiuri tradiționale precum Fetească neagră, Fetească regală, Negru de Drăgășani sau Tămâioasa românească și Busuioaca de Bohotin. Suprafața totală cultivată cu viță-de-vie pentru producția de vin în România este de 182.762 ha (conform ONVPV – Oficiul Național al Viei și al Produselor Vitivinicole). Conform, Organisation of Vine and Wine (OIV) Statistical Report on World Vitiviniculture, la nivel mondial, în 2016, România era pe locul al zecelea în topul țărilor cu suprafața de viță-de-vie cultivată pentru producția de vin. Pe primele trei locuri, fiind Spania, China și Franța, urmate de Italia, Turcia, SUA, Argentina, Iran și Chile.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*