În căutarea satului străbun

Nea Dumitru, tanti Dida și nea Petrică – tustrei octogenari, se întorc de la pădurea Răcoasa. Deși e sfârșit de aprilie, probabil nu strică un stoc în plus de lemne. Sat Fumureni, com. Lungești, jud. Vâlcea, 2012. Foto: Dragoș Bărbulescu

Fotograful Dragoș Bărbulescu pornește în căutarea satului străbun. Descoperind obiecte casnice, biserici în paragină, case care stau să cadă și oameni izolați de modernitatea orașelor contemporane, fotograful încearcă să le afle poveștile și să le înțeleagă.

Dacă ar fi să vorbesc despre fotografii, intrând direct în temă și fără dantelării introductive, în ceea ce mă privește, consider că la mine contează ceea ce fac eu, și dacă acest lucru îmi aduce un plus de bine, mie și cât mai multora din jurul meu.

La cei 47 de ani pe care-i am, socot că am văzut suficiente lucruri despre viață, atât cât să am niște păreri și să trag niște concluzii, ori să fac niște comparații. Iar una din comparații se referă la viața – în general, a românului din perioada de dinainte și din timpul comunismului, pe de o parte, iar pe de alta, la viața cea diferită, actuală, care se desfășoară strict  după ’90 încoace.

O casă părăsită, dintre miile astfel ale țării, înconjurată de viță-de-vie, puțin roditoare, situată într-o zonă limitrofă a satului Pesceana, județul Vâlcea, septembrie, 2016. Foto: Dragoș Bărbulescu

Printre lucrurile mele de interes, sunt valorile culturale străvechi exprimate ca obiecte casnice, gospodărești, vestimentare sau de cult. Ele au povestea lor ascunsă. Au și una evidentă. Eu încerc să deslușesc aceste povești sau să-mi dau mie și celorlalți senzația că sunt pe drumul cu pricina, cel al acestui sens și al unei cuprinzătoare înțelegeri. Și poate că asta nu ar însemna numai senzație și emoții particulare; poate fi o percepție directă, brută, care, alcătuind un ansamblu, reușește să declanșeze în final emoția și trăirea pasionantă, fără de care nici o poveste sau imagine nu și-ar avea vreun sens.

Ultima ‘răsuflare’ a unei foste colibe situate la liziera pădurii mici ce dă înspre altă ruină, însă maiestuoasă: Biserica de lemn Sf. Voievozi-Gabrieni, din localitatea Ioanicești, comuna Poienarii de Argeș. Foto: Dragoș Bărbulescu

În primul rând eu sunt întâia persoană care pipăie lucrurile descoperite și trăiește spiritual (sper că termenul nu e exagerat!) pe seama lor; poate nu mult și nici calitativ la un nivel înalt, al marilor așteptări.

Dar dacă povestea asta, cu lucrurile și obiceiurile vechi mă oprește din mers, dacă timpul însuși se oprește, lăsându-mă impresionat și situat în fața unor întrebări, a unor intuiții și trăiri creative, a unor conexiuni ce se fac între prezent și copilărie, sau între prezent și suma elementelor ce alcătuiau viața din deceniile trecute, asta deja e un bine adăugat, și pe care încerc să-l difuzez așa încât și alții să se poată mira și să se modifice lăuntric într-un mod superior, având consecință fie o revelație, fie nașterea respectului față de înaintași, sau o provocare pentru anumite manevre care să facă viața lor mai armonioasă și în consonanță cu ‘bunul simț’ al naturii, al vieții ca întreg.

Casă din Pietrari transformată în fânar; dacă tot scade indicele demografic…! Foto: Dragoș Bărbulescu

Pasionat în primul rând de natură, de plante și de animale, de alcătuirea generală a vieții, adaug și înclinația asta către ceea ce a fost demult, dar care prea puțin îl mai reprezintă – Satul Românesc  străvechi.

Cine reușește să ‘intre’ în el și să-l ‘descoasă’, află încet-încet că acolo se desfășura un fel de-a trăi care includea armonios atât existența umană cât și cea presupusă de natură ca ansamblu.

Civilizație umană laolaltă cu natura, măcinându-se și întregindu-se reciproc, regenerând una într-alta, lăsând și cruda istorie să-și ‘’facă numărul’’, dar permițând omului (de atunci) să nu se abată de la limitele cadrului său firesc și – de presupus – să nu aibe acces la plictiseala de-a trăi. Despre țăranul autentic s-ar putea spune că în universul său limitat el gusta viața ca infinit.

Văduvă octogenară, întâlnită spontan, pe o alee din satul Botorani, Vâlcea, care-și suplimentase depozitul lemnelor pentru foc cu niște surcele. Pâinea i-am oferit-o din sacii pe care-i luăm cu noi în drumurile foto. Foto: Dragoș Bărbulescu
Ciurduc Teodor din Fumureni, ține în mâini o poză din 1931, reprezentând o secvență obișnuită când sătenii se întâlneau pentru socializare. Foto: Dragoș Bărbulescu

Repetând incursiunile astea foto prin sate, și e vorba aici în special de aria județului Vâlcea, simțind cumva că acum deja fac parte din ecuație, trăiesc permanent o dramă, o senzație gravă care persistă sub semnul întrebării: ‘Unde sunt cei ce nu mai sunt?’ (fără intenția de a-l cita pe Nichifor Crainic, cu titlul intergotativ al poeziei sale). Nici nu pot să omit faptul că emoțiile mele sunt alcătuite și întrețesute cu povestirile unor oameni bătrâni, gârboviți, pe care-i  întâlnesc în drumurile mele, și care  – puțini la număr – sunt dispuși și chiar bucuroși să mi le împărtășească; sau să ni le împărtășească.

Întrucât alături de mine, adesea, mă însoțește doamna Carmen Răduț, profesoară de informatică la universitatea ‘Constantin Brâncoveanu’ din Râmnicu Vâlcea, om care are o aplecare aparte pentru aceste valori despre care încerc să vorbesc, și care-și pune la dispoziție, casa, mașina, timpul și foarte puținii bani, pentru a reuși împreună să înghețăm câteva imagini-arhivă, ori ca să salvăm anumite obiecte din patrimoniul cultural românesc. Așadar – împreună, cunoaștem, aflăm, simțim, trăim și reacționăm la toate aceste povești ‘de demult’ pe care puținii rămași în viață simt nevoia și plăcerea de-a ni le mărturisi, și nu oricum, ci cu o trăire vie, cu un grai!!! aparte, ‘de-acolo’, însoțite de gesturi ale mâinilor lor muncite și mesagere, cu o conștiință a sfâștitului lor ce se apropie, și odată cu ei, și dispariția unei lumi în care odinioară poama era poamă, apa era apă, văzul era privire, și cuvântul cuvânt.

Încălțări, toate găsite în podul unei case părăsite din cătunul Bocșa, Vâlcea. Foto: Dragoș Bărbulescu
Tanti Măria Vișan, 92 de ani, satul străvechi Firijba, văduvă, harnică, înflăcărată și năprasnciă atunci când e vorba de lege și dreptate. Foto: Dragoș Bărbulescu

Fotografiile în cauză, deși par a avea un conținut sumbru sau lugubru, cel puțin unele dintre ele, nu constituie ca mesaj o intenție în zona strictă a fatalului  morbid – nicidecum. Ele reflectă, la prima manifestare, o realitate spontană și organică.

Doar după ce ‘intri’ în ele, și nu fără concursul psihologic sau muzical – de pildă, ți se revelează o lume, ce-i drept muribundă, dar în măsură mult mai intensă – o lume fascinantă, trăibilă; ca și cum ceva trecut pe linie moartă reușește miracolul de-a da viață, emoții și vibrație ființei umane în sânul unei lumi intoxicate de asaltul mărfurilor, al consumului stupid și-al globalizării veninoase, care lasă atâtea zone geografice fără drept la origini și identitate.

Și sunt conștient, și tare mă tem că posterității nu-i va păsa nici măcar de Istoria noastră ca disciplină școlară sau culturală. Și atunci – căror spectatori expun aceste imagini?!  Dar întrebarea asta se dizolvă în mine de îndată ce ea răsare, fiindcă în primul rând aceste imagini sunt destinate lumilor din mine, găsind că e posibil să coincidă ca fenomen și în puținii ceilalți. Dar când spun imagini, nu intenționez să fac referire la imagini ca FOTOGRAFIE, și insinuant, să îndrept meritul către mine, ci mai degrabă la imaginile din mediul real, din ambientul ca atare, pe care, hai să admit! – eu le aduc ca om de legătură, pe masa privitorului.

Pervazul unei case din Stoenești, la decorul căruia nu s-a intervenit deloc; așa zac acolo de mulți ani de zile. Decembrie, 2016. Foto: Dragoș Bărbulescu
Soții Enescu, izolați în sălbăticia aflată-n afara cătunului Valea Alunișului, dar cu permanentă bună dispoziție și curaj. Foto: Dragoș Bărbulescu
Foto: Dragoș Bărbulescu

În imagini se observă case, gospodării, elemente separate, oameni, care se termină vizibil sub coroziunea nemiloasă a timpului și a neglijenței umane. La nivel de instituții sau organisme cu profil în zona conservării patrimoniului, ușile sunt închise. Iar acolo unde ar mai fi o ușă întredeschisă, rigorile și ostilitățile, corupția și dezinteresul decid în cele din urmă. Toate astea pe un fond social și etic general, în care  nimănui nu-i mai pasă de nimeni și de nimic în afară de strictul avut și de ascensiunea personală în câștig și faimă.

La aceste noțiuni pare să se rezume spectrul de interese al generației actuale, care a dictat în pași progresivi, după ’90 încoace, ce trebuie făcut și ce nu, ce mai demolăm și ce mai strivim din peisajul nefolositor și vetust al patriei-mumă, ca să ne afirmăm în devenirea materială de prost gust și de nocivă alcătuire.

Ar lua timp și scriitură să vorbesc despre mărturisirile celor vârstnici, legat de acest măcel cultural și etnologic care s-a desfășurat mai ales în ultimii ani post-revoluție; dar e foarte dureros să aflu că mulți dintre cei care au compus generația comunismului (masa critică a țăranilor), mai puțin cea antebelică, au manifestat o deviere compromițătoare și vătămătoare față de valorile culturale și etologice în care au fost crescuți și educați. Astfel, ca să dau un mic exemplu, după ‘Revoluție’, mulți țărani au aruncat efectiv straiele populare pe care le-au moștenit sau cel mai adesea – le-au purtat ei înșiși, au aruncat pe foc războaiele de țesut sau elemente casnice din lemn, deoarece ele nu mai aparțineau deja de-acum noului val, ale noii orânduiri în care credeau că intră. Asta ca să ne facem o vagă imagine despre respectul, aprecierea și gradului de simțire al unora născuți și trăiți acolo, în Satul Românesc!

Intrândul casei unui fost profesor, încă in viață, din satul Piatra; mutat la oraș între timp. Foto: Dragoș Bărbulescu
Foto: Dragoș Bărbulescu

Consumând  aceste lucruri cu stările lor,  nu doar în momentul fotografiatului prin case, biserici din lemn (o – câte biserici seculare stau să cadă!) și gospodării vechi și ruinate, sau peisaje idilice, fie și după, observând cum binele s-ar dilata astfel în fisurile multiple ale haosului prezent, simt că e un gest firesc, sau poate o datorie să le fac cunoscute, ca fotografii, sau ca imagini-poveste.

Iar dacă puțini vor vedea și vor simți mesajul ce radiază din acel Sat Românesc, adică din modelul de trai mult mai normal și sănătos al înaintașilor noștri, posibil că nu se va instaura o pace generală și nici o normalizare globală. Dar poate că expansiunea răului în discuție, care prin oameni jefuiște și înmormântează  vechile tezaure și valori – va fi diminuată, încetinită și amânată pentru încă ceva vreme.

Despre autor

Foto: arhiva personală

Pentru Dragoș Bărbulescu, fotografia trebuie să aibă muzicalitate, trăire adâncă, mesaj exact ori mesaj subtil, sugerat, care să impună sufletului o trăire concretă și cât se poate mai adâncă. Nu e o garanție că și reușește asta de fiecare dată, spune el.

Trăiește și în București, dar de câțiva ani stă mai mult la țară, lângă mama sa, iar în anumite perioade evadează pe dealuri și văi, prin sate și păduri care se desfășoară pe aria județului Vâlcea.

Fotografia pură, imaginea ca mesaj vizual și metafizic trebuie iubită, bine înțeleasă și apreciată, spune autorul. Asta încerc să trăiesc și să fac!

 

 

 

Text, foto: Dragoș Bărbulescu

1 Trackback / Pingback

  1. Ce se mai întâmplă în România 18 – 12 – Economie 101

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*