Rotăritul rămâne de căruţă

Puţinii meşteri care mai cunosc această artă, cum e rotarul Ilie Babă din Apoldu de Jos, nu mai găsesc muşterii.

Text: Domnica Macri
Foto: Bogdan Croitoru

Când am vorbit prima dată cu Ilie Babă, l-am întrebat de când se ocupă de rotărit. „De 70 de ani“ – a răspuns. Am crezut că nu m-a înţeles bine: „Dar câţi ani aveţi?“. „Nouăzeci.“
Ilie Babă e unul dintre ultimii meşteşugari din România care mai ştiu să închege un car de la un capăt la celălalt. Energic şi „poznaş“ din fire, el se scoală la 7 şi mai toată ziua şi-o petrece în atelier, căci – spune nora lui – „în atelier eşti ca o femeie în bucătărie – mereu găseşti câte ceva de făcut“.
Atelierul lui e chiar casa bătrânească în care s-a născut, la Apoldu de Jos, lângă Sibiu, din tată fierar şi cu bunic fierar. Acolo a învăţat fierăritul de mic („de când am pornit să mişc“), iar la 14 ani a fost trimis „să înveţe lemnul“, pentru că era nevoie de cineva să lucreze carele, pe care le legau apoi cu fier.
A stat trei ani ucenic într-un atelier-şcoală al Arsenalului, la Răşinari. „Prima dată îţi zicea să faci icuri (pene de lemn), că la asta nu e nicio pretenţie să fie chiar fix, şi te îndemânai. Şi băiatu’, care nu ştia nimic, apucă-te! Pui mâna aici, reazimi degetele pe butuc, cu deştu’ mare deasupra, şi dai direcţia, să nu-ţi tai deştele cu barda“ – povesteşte bătrânul, hâtru. La Arsenal, unde se făceau furgoane pentru armată, meşterul Lungu Ion a avut grijă de Ilie, nu l-a bătut şi nu l-a înjurat, pentru că lucra bine: „Sta şi se uita să vadă cum ţi se îndemâna mâna, că asta, aşa netedă, se face doar din sâmţul mâinii“ – spune el, mângâind lemnul proaspăt făţuit.
Apoi, cu diploma de calfă, Ilie n-a mai stat să-i înveţe el pe alţi ucenici, ci s-a întors acasă, „că m-aştepta tata, să facem lemnu’“.
Cu excepţia unor ani dramatici petrecuţi pe front, viaţa lui Ilie Babă e o lungă înşiruire de căruţe, trăsuri, pluguri, prăşitoare, la care visa şi noaptea, ca a doua zi să facă treaba mai bine. Muşterii erau din belşug, pentru că – povesteşte el – pe vremea comunismului se mergea mult cu carul şi paznicii de câmpuri mergeau cu şareta.
Lucrurile s-au schimbat însă brusc după 1990. Roţile de lemn au fost înlocuite cu cele „de gumă“, căruţele – cu tractoare. „}iganii, până la Revoluţie, ne înnebuneau cu comenzi de căruţe. Şi aveau un hobby al lor: la toate colţurile, fierul avea un model de şarpe. Da’ de când s-au văzut în maşini…“ – spune meşterul Babă cu obidă.
Ultimul car de povară i-a fost comandat acum 15 ani, iar ultima căruţă funcţională – acum vreo 10. De atunci, mai face roţi pentru fântâni sau lămpi, căruţe ornamentale pentru pensiuni, pentru muzeu, pentru nişte saşi plecaţi în Germania, o şaretă pentru doctor… „Din câte ştiu, aproape nu mai există meşteşugul ăsta. Nici la reparat nu mai vin roţi, lemnul nu mai are aproape niciun rol“ – se plânge şi Valer Deleanu, etnograf, expert în cultură populară tehnică al Muzeului Astra, din Sibiu.
Comenzi mai multe sunt la fierărie, unde toată lumea are nevoie de câte o piesă, o reparaţie, fiare de plug sau potcovit. Fiul lui îl ajută la muncile grele. A fost ucenic la tatăl lui şi, practic, ştie ambele meserii, dar nu s-ar mai descurca dacă n-ar face agricultură intensivă pe vreo 20 de hectare.
Ilie Babă şi fiul lui, tot Ilie Babă („Cum vă deosebeşte lumea?“ „Apăi lui tata îi zic Babu – adică moş – Ilie.“), ştiu că sunt apreciaţi prin împrejurimi, dar nu mai cred că rotăritul are vreo valoare. Bătrânul a primit şi „Diplomă de Notorietate“ de la primar, care se mândreşte cu el, dar nicio înlesnire. Despre urmaşi, nici vorbă, a avut ucenici doar pe vremea comunismului. „Erau buni, că e o muncă la care nu te descurci singur. După 3 ani, îşi primea diploma şi se angaja la fabrică“ – spune Babu Ilie. Iar fiul punctează râzând amar: „Azi nu-ţi mai vine niciun ucenic, când te vede că tragi 200-300 de baroase de curg apele pe tine, fuge în crâşmă!“
Cu cuţitoaia – o lamă lungă cu mânere – şi apoi cu ţiclingul, bucata rectangulară de lemn devine, sub ochii noştri, o spiţă suplă şi frumos rotunjită. Dar la un car întreg se munceşte şi două luni de zile.

La început, carul se ascunde în câţiva copaci, şi nu oricare. Meşterul alege din pădure carpeni curbaţi într-un fel anume, în care stau pitite şi numai de el văzute leuci (legăturile dintre osii şi marginea căruţei), şerigle (faţa şi spatele carului) sau dricuri (părţile de peste osie) – adică piesele curbe. Lemnul, crăpat şi lăsat cu coajă, stă cam doi ani la uscat în grădină. Părţile drepte, care se fac din frasin, un lemn dens, tare, dar şi elastic, Babu Ilie le taie acum cu o maşină – abrichtul –, iar pe cele curbate – cu fierăstrăul, pe care îl mânuieşte viguros şi cu vădită plăcere. Şi rindeaua şi burghiul au echivalente electrice, iar un strung imens l-a înlocuit după 1990 pe cel manual, cu sfoară.

Lucrătura cea mai spectaculoasă e la roată. „Roata e aşa de importantă, că de multe ori meşterii vindeau doar roţile, iar oamenii îşi încropeau singuri restul carului. De aceea se şi numesc rotari, şi nu căruţari“ – explică etnograful Valer Deleanu.
Totul începe de la un butuc. După ce i se fixează centrul şi se găureşte (pe vremuri cu „lingura“, un fel de burghiu), butucul e strunjit şi i se marchează locurile unde se vor săpa, cu dălţi anume, pătrate, locaşurile pentru spiţe – unu-n faţă, unu-n spate, ca spiţele să suporte mai bine greutatea şi mişcările carului. Nu-i loc să greşeşti un milimetru: dacă spiţa joacă, roata se strică. Partea din spiţă care intră în butuc trebuie să aibă un unghi perfect drept. „Se bate şi aşa tare intră, că se presează lemnu’ de parcă e una“ – spune Babu Ilie.
Peste spiţe se aşază cele şase obezi, tăiate după şablon. (În alte regiuni, talpa roţii e dintr-un singur lemn, îndoit într-un cuptor special). Capătul spiţei intră în gaura din obadă şi, ca să intre fest, în centru i se înfige acel ic pe care ucenicii îşi fac mâna. La îm-binările dintre obezi se împlântă câte o lamă de fier. Apoi se croieşte o bandă de metal exact cât talpa roţii – începutul operaţiilor de fierărie.
„Erau frumoase! Vai de mine!!“ – îşi aminteşte Babu Ilie despre carele care – spune – se purtau pictate în albastru, cu dungă galbenă şi roşie, sau galbene şi cu fierul vopsit în negru. Aflu de la Valer Deleanu că această modă era marca specială a meşterului din Apold: „La noi în regiune, el era singurul care făcea căruţe pictate, căruţe de lux, de târg sau care se purtau la nuntă. Muzeul nostru a şi achiziţionat căruţe pictate în stilul lui Babă.“
Rotăritul – spune Deleanu – e o meserie „mult mai calificată decât altele. Ornamentele şi piesele de căruţă, care sunt aşa numeroase şi trebuie să se îmbine între ele, se făceau cu mare grijă, pentru că cereau precizie.“ Era importantă şi conlucrarea dintre rotar şi fierar, care trebuia să „lege“ carul, iar un om care să ştie ambele meşteşuguri „e un mare maestru“ – conchide etnograful.
Tot ce ştie acest meşter riscă să dispară, pentru că obiectul muncii lui nu mai are căutare, însă cererea poate fi creată sau măcar stimulată – speră experţii –, de exemplu, de către pensiuni care să-şi plimbe turiştii în care de povară. „Poate cu puţină inspiraţie, obada ar putea deveni spătar pentru o bancă“ – spune Ioana Popescu, membră a Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Intangibil. Ea consideră că dacă toate cunoştinţele meşteşugarului ar fi „păstrate şi adăugate moştenirii culturale locale, se pot găsi şi modalităţi de a le pune în valoare, ca repere identitare“. Comisia din care face parte a fost creată în 2008 tocmai pentru a culege, păstra, dar şi a revitaliza cunoştinţele tradiţionale, cele mai valoroase urmând a ajunge pe lista UNESCO. Oamenii precum Babă pot fi declaraţi, cu sprijinul comunităţii, Tezaure Umane Vii, în semn de apreciere a ceea ce doar ei mai ştiu să facă.
Încerc să-mi dau seama ce simte Ilie Babă văzând că meşteşugul lui dispare, aşa cum şi alte meserii din zonă – cea de morar, de jogărar, de pâslar – „s-or gătat“. Fiul lui explică: „Dacă vezi că lucri, lucri şi nu agoniseşti, nu mai lucri.“ „Dar dacă s-ar găsi din nou clienţi?“– îl întreb. Gândul că munca lui ar putea redeveni utilă îl face pe nonagenar să se lumineze la faţă: „Ehei, ce bine ar fi!“

Articol publicat în revista National Geographic din ianuarie 2012



3 Comments

  1. buna ziua.as incepe prin a va lauda munca de o viata si a va spune ca doresc sa achizitionez patru roti de car.va rog din suflet sa imi raspundeti sau ma puteti contacta la nr de telefon:0747986222

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*