Unde-i unu, nu-i putere

Pălărierul Virgil Ilieş a creat o asociaţie de meşteri pentru a proteja meşteşugul transmis fiului lui. Îl va apăra oare această „pălărie“ de vreme rea?

Text: Domnica Macri
Foto: Andreea Anca

O firmă atârnată la poartă şi furgoneta inscripţionată Pălării – Sălişte ne anunţă că am nimerit. Atelierul lui Radu Ilieş se ascunde pe o stradă tihnită din localitatea care a fost cândva un prosper centru meşteşugăresc din Mărginimea Sibiului. Sălişte a înflorit şi mai mult după ce, la 1882, s-a creat aici Reuniunea Meseriaşilor Români. „Pe vremea aia, saşii din Sibiu erau mari meseriaşi, dar nu primeau ucenici români“ – povesteşte Virgil Ilieş, bătrânul pălărier al urbei, care s-a retras de curând, lăsând atelierul în mâinile fiului său, Radu. „Aşa că s-a încercat să se dea ajutor acestor meseriaşi români, să se dezvolte şi ei.“ Cu colaborarea unor preoţi, avocaţi şi oameni de cultură, şi la îndemnul mitropolitului Bălan, „s-au adus din localităţi copii de ţărani, care au învăţat pe rând meserie şi s-au întors în sate“ – spune Ilieş.

Am venit la Sălişte să văd cum se face o pălărie, dar iată-mă cufundată în atmosfera de târg pe care o evocă Radu: „Se spunea că lunea nici iarba nu creşte, pentru că era duminica meseriaşilor. Atunci mergeau şi beau la crâşmele lor, şi erau foarte multe – spuneau tata şi alţi meseriaşi mai în vârstă –, pentru că brutarii beau într-un loc, domnii în altă parte, nu beau toţi la un loc. Erau brutari, cojocari, papucari mulţi, zugravi, pălărieri, fierari, rotari…“

Acum Sălişte e oraş, dar în oraş nu se întâmplă mai nimic. Radu şi cei alţi câţiva meşteşugari locali se luptă cu cererea în scădere şi cu problemele specifice – în cazul lui, riscul de a rămâne fără materie primă: cloşul de pâslă, un cocon moale din care se nasc două pălării îngemănate şi pe care îl mai găseşte într-un singur loc, dacă nu vrea să folosească unul chinezesc, din melană.

Radu a moştenit meşteşugul, printr-un interesant ricoşeu al sorţii, de la soţul bunicii, Ionel Dădârlat, cel care l-a crescut pe tatăl lui şi al cărui nume e acum adăugat pe firmă, „ca să nu se piardă“. Tatăl lui Radu era de fapt un tehnician veterinar de 40 de ani, iar bunicul murise când, de dragul lui Radu şi al tradiţiei, familia s-a reapucat de confecţionat pălării. Avea un mare atu: atelierul dotat cu maşini şi calapoade, unele vechi de un veac. Bunica lucrase cot la cot cu soţul, iar ce nu a reuşit ea să-şi aducă aminte, Radu a fost trimis să „fure“ de la fabrică, de la Timişoara. „M-a lăsat directorul să stau două luni să mă uit, îi ajutam pe muncitori. Am învăţat cum erau calapoadele, ce forme, ce garnituri se puneau pe pălării, cum se tighelea. Am învăţat ce nu ştiau să-mi spună părinţii, că ei făceau doar pălării tradiţionale“ – îşi aminteşte Radu.

Pe vremea aceea, Ceauşescu tolera doar artizanatul, aşa că autorizaţia familiei a fost numai pentru pălării ţărăneşti.

Pălăria tradiţională se apretează cu pensula, apoi se rulează şi se frământă. Cleiul de oase, cu dextrină şi amidon de porumb, se foloseşte fierbinte, ca să intre în material, dar nu prea mult, căci dacă se pătează, e bun de aruncat.

Radu scoate pâsla de pe oala de aburi cu mâna goală, făcându-mă să strâng din ochi a durere. „Trebuie să mă ardă. Nu pot cu mănuşi, că n-am sâmţ, numa’ cu mâna goală se poate“ – spune el cu mândrie. Ca să dea formă pălăriei, el lasă câteva secunde cloşul apretat, stors cu valţuri şi fierbinte pe calapodul de lemn. Întinde bine calota pe calapod, o leagă cu o sfoară, apoi trage cu nădejde de boruri. Uscată pe scândură, noua pălărie se perie şi apoi, pe o matriţă de duraluminiu, intră la presă, o maşină hidraulică vieneză care a împlinit 130 de ani. Sunt lăsată să apăs pe manetă şi, până la 15 atmosfere, eu obosesc, în timp ce materialul devine mai dens, mai fin şi foarte drept. Apoi pălăria, deja făţoasă, se aşază la uscat pe scânduri şi se perie iar. „Nu există fază la care să nu se perie. Apretezi – lustruieşti; dai formă – lustruieşti“ – spune Radu, de lângă maşina pe care şi-a meşterit-o singur ca să-i învârtă pălăriile, în timp ce el mânuieşte mai multe perii şi o bucată de pâslă.

După presat, se taie borurile manual, cu cutterul şi un distanţier făcut artizanal, în timp ce pălăria stă pe un ştemp – un calapod mai scund. „Bunicul şi tata tăiau borul cu cuţite făcute din pânză de fierăstrău, care se ascuţeau într-un anumit fel.“

După cusături vine călcatul borurilor, o operaţie complexă, care implică un alt tip de calapoade, numite razli, şi se face cu un sac de nisip încins. Urmează operaţiile manuale – căptuşeala şi alte decoraţii.

Soţia îl ajută la cusutul de mână, deşi Radu se pricepe şi el. Pe lângă cei doi soţi, un singur ajutor – şi uneori băiatul de 10 ani, foarte dornic să participe. Părinţii nu se prea bucură, pentru că „meseria muncă cere, nu se-nvaţă din plăcere“. În plus, pe lângă munca propriu-zisă, trebuie să înfrunţi provocarea de a te menţine pe piaţă, făcând management, desfacere şi chiar contabilitate. Şi totul pe cont propriu.

„Avem o asociaţie, chiar tata a înfiinţat-o, iar eu am fost membru fondator, dar nu ne sprijină cu nimic – spune el. Ne întâlnim, dar aşa… din dragoste.“

La 110 ani de la înfiinţarea Reuniunii Meseriaşilor Români, tatăl lui Radu a reînfiinţat organizaţia şi a recuperat sediul confiscat de comunişti în 1945. Avea vise mari:  „Meseriaşii particulari din ţară nu au un protector, aşa că am încercat prin deputaţii din judeţ ca această Reuniune să se extindă în tot judeţul Sibiu şi apoi să se facă o Reuniune Naţională a Micilor Meseriaşi. Acum au dispărut tâmplarii, pantofarii, tinichigiii. Trebuie să te duci neapărat să iei kitschurile aduse din China, care se rup la prima purtare, în loc de pantofii care rezistau, cu talpă adevărată“ – spune Ilieş cu obidă.

Ioan Cunţan, care i-a urmat lui Ilieş la conducerea Reuniunii, spune că actualii membri, vreo 40, sunt doar „o adunare sentimentală“ – mulţi dintre ei chiar şi-au depus autorizaţiile şi rămân în organizaţie doar ca fondatori. De fondurile europene e dezamăgit („am senzaţia că sunt doar pentru cei cu bani“), iar visele lui Virgil Ilieş de  a intra în Patronatul Român, de a face legi protecţioniste şi câte altele s-au risipit ca un fum. Singura sursă de venituri a Reuniunii e acum închirierea sediului, dar banii se duc pe reparaţii. Din ce rămâne, s-au mai organizat întâlniri, dar toate planurile de a revigora meseriile au rămas la stadiul de vorbe.

„În România, există destule asociaţii şi fundaţii, locale, regionale şi chiar naţionale – spune Florin Filip –, dar ele reuşesc doar în mică măsură să protejeze meşteşugurile.“ Potrivit lui Filip, ar fi nevoie ca aceste entităţi să se alieze cu experţi în marketing şi management şi cu liderii de opinie ai comunităţilor, inclusiv factori politici, şi să acceseze programe şi fonduri româneşti şi internaţionale.

Florin Filip, membru în Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, reaminteşte de forţa breslelor, care impuneau disciplina printre meseriaşi, şi crede că asocierea e bună, dacă funcţionează şi ca un filtru de calitate, care să despartă meşterii autentici de oportunişti. Din păcate – conchide el –, „la noi meseriaşii de multe ori refuză să se asocieze, din lipsă de încredere“, ceea ce-i lipseşte şi de prestanţa şi conştiinţa importanţei pe care le-ar da-o „o pălărie mai mare“.

Între timp, Radu Ilieş învârte în mâini o pălărie ţigănească şi îi rupe demonstrativ căptuşeala. „Vedeţi? Pălăriile de ţigani şi de ciobani se vopsesc pe calapod, doar pe exterior. Ţiganu’ nu ţi-o cumpără dacă nu e albă pe dinăuntru, zice că nu-i nouă, că e vreo vechitură, întoarsă şi revândută. Ciobanu’ vrea şi el calitate: să fie tare, impermeabilă, groasă“ – spune el. Dar de la pâslă până la podoaba sărbătorească pe care o poartă fie domnii, fie ciobanii, meseriaşul intervine de nu mai puţin de 40 de ori, cu migală sau cu trudă, folosind tehnici pe care numai el le mai ştie. Îl lăsăm pe Radu Ilieş în atelier, rupt între dorinţa de a păstra aceste cunoştinţe, care cu timpul ar putea deveni o atracţie turistică, şi aceea de a reuşi într-o lume tot mai modernă, cu o piaţă tot mai concurenţială.

 

 

 

Articolul a apărut în revista National Geographic din martie 2012



2 Comments

  1. Palaria ,un articol de imbacaminte util si frumos . Te si miri , cum se pot face palarii asa frumoase cu cateva scule . Ar fi pacat daca s-ar pierde aceasta arta. Cinste celor ce incearca sa mentina talentul romanului .

  2. Ma bucur ca scrieti despre aceste mestesugari. Determinarea lor de a pastra vie o traditie este impressionanta !

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*