Argintul la spartul târgului

Meşterii argintari găsesc soluţii de supravieţuire care concurează propriul lor meşteşug.

Text: Domnica Macri
Foto: Bogdan Croitoru

Îmbrăcat la loc cu puloverul lui de lână şi cu şapcă, Mircea Crăciun îşi freacă banii pe sub bărbie, pe la urechi şi la subsuori, pentru că „i-am făcut safteaua“. I-am cumpărat un inel, cel pe care l-am văzut făcându-l chiar sub ochii mei, pe o măsuţă înghesuită din dormitorul familiei, în fundul unei curţi de pe lângă Poşta Vitan. Gazda mea face parte din breasla argintarilor, un neam preponderent urban, grupat mai ales în Muntenia, Oltenia, Vlaşca şi Teleorman, având drept centru Alexandria şi numărând acum cam 200 de familii extinse în toată ţara.

Cu un „molotov“, o sticlă cu puţin gaz în ea şi o cârpă drept fitil, Mircea Crăciun topeşte fâşiile de argint pe care le-a tăiat cu foarfeca dintr-o bandă de metal. Suflă apoi într-o ţeavă lungă de cupru, concentrând flacăra şi creând – după cum spune – o temperatură de 800-1.000 de grade în căuşul mic de mangal, unde metalul devine cenuşiu închis şi apoi roşu.

Flacăra mă absoarbe total şi uit să mai pun întrebări. Oricum, n-ar fi un moment bun: meşteşugarul e cu obrajii umflaţi şi roşu de efort. Peste câteva minute, când argintul a devenit o pastilă incandescentă, e cules cu o pensetă, e aşezat pe mica nicovală de oţel, care a împlinit 80 de ani dar arată foarte high-tech, şi e laminat. „Îl baţi. Îl decăleşti, îl baţi, îl decăleşti. De câte ori e nevoie, asta simţi la bătaie“ – spune Mircea, care îşi zice fără sfială Ţiganu’ şi care, ca să ne arate cum se lucrează, s-a îmbrăcat cu cămaşă roşie, „tradiţională“, şi pălărie pe cap. E un bărbat voinic, de 57 de ani, cu favoriţi lungi şi stufoşi, mândru de meseria şi de originea lui, deşi constată cu tristeţe că „parcă mai mult ne apreciază afară, decât la noi în ţară“.

În timp ce metalul trece de câteva ori prin foc şi pe nicovală, urmărim în tăcere cum banda din ce în ce mai plată şi mai regulată devine un cerculeţ, sudat cu un firicel de argint. Când inelul e format, meşterul renunţă la ciocan şi ia un lemn de fag, care să nu mai deformeze prin lovire. Apoi, trece la şlefuire, folosind pe rând pila cu trei feţe, pila semirotundă, pentru interior, şmirghelul şi în final şabărul, o unealtă de oţel lustruit, care se freacă bine de obiectul de argint, „ca să închidă porii lăsaţi de şmirghel“.

Argintul adevărat – care pe ţigăneşte se cheamă rup, rudă cu rupia indiană –, meşterul (rupunaria) îl recunoaşte din experienţă: „după densitate, culoare şi la bătaie, la ciocan, sunt anumite secrete“ – spune Crăciun.

Secretele le-a învăţat mai întâi de la tatăl lui, care le ştia de la bunicul. La nouă ani, lucra deja şi el, mergând verile cu şatra şi trăind ceea ce descrie drept „o copilărie frumoasă“. „Trăgeam cu căruţa la marginea satului, părinţii făceau cunoscut la primărie că au oprit pe raza comunei, arătau autorizaţia şi îşi aşezau uneltele pe o masă sau pe jos, pe un ziar. „Venea lumea, se uita, unii dădeau comanda în timp ce aşteptau trenul. O verighetă ca asta o lucram în şapte minute“ – spune meşterul, rostogolind în podul palmei inelul, ca să-i lustruiască înteriorul cu un şmirghel fin rulat pe un băţ.

A făcut şase clase la Ţăndărei, aşa că a avut ocazia să se fălească, meşterind cercei pentru fete, deşi  – ţine să sublinieze – avea succes  şi fără.

La 18 ani, a intrat să înveţe meşteşug de la un unchi, „cel mai mare meseriaş, Ion al lui Curtea. Cam tot ce ştie despre argint şi prelucrarea lui a învăţat „după simţuri“. Ca să transforme aurul de 24 în aur de 14, punea părţi egale, dar nu chiar, de aur pur şi argint cu cupru. Dacă greşea, strica materialul şi era nevoit să-l topească din nou, să-l facă „la loc“ aur.

La capătul a aproape jumătate de veac de experienţă, a ajuns să meşterească şi el uneltele specifice, pe care altădată le făceau bătrânii şi le arătau şi tinerilor cum să le folosească.

„Ca mai toate meşteşugurile tradiţionale, şi argintăritul riscă să dispară dacă nu e sprijinit sistematic“ – spune Delia Grigore, membră a Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, dar şi a comunităţii rome.

Totuşi – crede Delia Grigore – „acest meşteşug are printre cele mai mari şanse să fie revalorizat, pentru că există încă meşteri talentaţi care transmit meseria copiilor lor.

„Dacă sunt 10% dintre tineri care mai continuă meşteşugul“ – spune Mircea Crăciun, care, trist că băieţii lui nu au ales argintăritul, se pregăteşte să înceapă un proiect în care să formeze ucenici.

În ceea ce-l priveşte, în cei trei ani şi mai bine de ucenicie lucra iarna acasă, iar după Paşti pleca prin ţară, să facă şi să vândă, asemeni altor argintari, podoabe, mici obiecte de uz casnic şi accesorii pentru costumele tradiţionale ale romilor. „Era mai mare libertate pentru noi pe vremea lui Ceauşescu decât acum. Chiar dacă am autorizaţie, eu nu mai pot să mă aşez nicăieri să lucrez“ – spune el.

Una dintre posibilităţile lui Mircea Crăciun de a face un ban sunt târgurile de meşteri, unde expune şi face demonstraţii. O alta, în mod paradoxal, e aceea că-şi face singur concurenţă, producând, într-o mică turnătorie, bijuterii de serie, ştanţate din metal comun, cu pietre semipreţioase.

„Poate că târgurile trebuie să fie mai selective, dar e o problemă a sistemului în sine“ – spune Victoria Guţă, director al Fundaţiei pentru Meşteşuguri, care încearcă să promoveze produsele făcute de meşteri organizând astfel de evenimente. „Cât timp sistemul meşteşugăresc nu e recunoscut drept purtător al unor filoane autentice, o să ne pierdem valoarea“ – adaugă ea. Guţă, ca şi Delia Grigore şi alţi membri ai Comisiei pentru Patrimoniul Imaterial, cred că ar fi bine-venită o marcă tradiţională, care să-i separe pe cei care produc obiecte, respectând tehnici moştenite din părinţi, de simplii negustori, aşa-numiţii „pokemoni“, care au invadat târgurile. (Marca tradiţională e, de altfel, prevăzută de Legea pentru protejarea patrimoniului cultural imaterial, care de ani de zile îşi aşteaptă normele de aplicare.)

„Pentru a nu se dilua tradiţia, ar fi bine să se precizeze foarte clar când e vorba de un târg comercial şi când de unul cu produse realizate manual de meşteri autentici sau să se tragă o linie foarte bine definită de demarcaţie între cele două zone“ – spune Grigore.

Mircea Ţiganu’, pe de altă parte, nu se simte ameninţat. Nici de produsele de serie, nici de chinezării. „Nu contează dacă a intrat chiciu-n târg – spune el. Mereu sunt oameni care vor lucruri de doi lei şi oameni care vor ceva mai scump, unicat“ – spune el.

 

Articol publicat în revista National Geographic din mai 2012



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*