Ac de cojocul meşterului

Cel mai aplaudat cojocar din România nu-şi va mai prepara singur pieile, iar diplomele nu opresc pierderea meşteşugului.

Text: Domnica Macri
Foto: Bogdan Croitoru

Dumitru Sofonea nici nu mi-a pomenit că e unul dintre cei doar cinci meşteri din ţară declaraţi Tezaur Uman Viu. Are altele pe cap. Nu găseşte peniţe, ca să deseneze pe piele, cu cerneală, conturul modelelor pe care le va coase. Trebuie să-şi ascută acele în trei muchii, pe care le primeşte, şi pe-alea, tocmai din America, fiindcă la noi nu se găsesc. Şi are şi „aparat la inimă“, aşa că a hotărât să se lase de argăsit pieile. Consiliul de familie a decis – nu mai merită, o să le cumpere gata preparate.

Dumitru Sofonea, sau Nea Traşu, cum i se zice, e cojocar, unul dintre ultimii care ştiu să facă un cojoc pornind de la pielea crudă de miel sau berbec. L-am descoperit din întâmplare, la Drăguş, lângă  Făgăraş, în timp ce îi vizitam vecinul de peste stradă.

L-am găsit cu ochelarii pe nas, cosând tacticos, şi a continuat să coasă cea mai mare parte a discuţiei, la un cojoc de Drăguş, o explozie de culori, pe care modelele – trandafiri, molii (sau ochi), marea, munţii cu brazi şi grădini cu flori – au sensuri mitologice foarte precise.

„Noi când murim ne îmbrăcăm ţărani“ – spune Valeria, soţia lui Dumitru, care îi şi pune soţului ei un „cheptar înfundat“ – adică legat într-o parte – şi se  găteşte şi ea, ca să le facem poză împreună. Soţii Sofonea sunt obişnuiţi cu publicitatea – despre ei au apărut zeci de articole, s-au plimbat la târguri şi conferinţe nu doar în ţară, ci în toată lumea. „Suntem cunoscuţi până în Japonia, Australia şi Elveţia – spune mândră Valeria, după care îmi înşiră ţările vizitate, prea multe ca să le enumăr aici. Regele a venit la biserică şi a întrebat de socru-meu, dacă mai trăieşte, că i-a făcut lui un cojoc scurt, de vânătoare“ – spune Valeria. De la socru, bătrânul cojocar Sofonea, mort acum 28 de ani, a pornit totul. El e cel care a cusut pentru Iorga, pentru etnograful Brăiloiu, pentru Baruţu T. Arghezi… El a făcut şcoală de cojocărie pe vremea când la Drăguş costumul popular se purta în fiecare zi. O fotografie cu bătrânul şi ucenicii lui stă la loc de cinste pe perete, iar dintre ucenici, meşterul Dumitru ne priveşte cu ochi de copil.

A crescut şi a cusut lângă tatăl lui, iar acum alături de familie. „Pe-ai noştri i-am învăţat, cos toţi cinci, fete şi băieţi, de la clasa a II-a.“ Copiii sunt mari acum şi au fiecare treaba lui, dar mai vin să ajute. Pe pojiţe, nişte bucăţi de piele moale şi fină, se desenează modelele, care apoi se umplu cu paşii mici şi egali ai cusăturii în roşu, verde, brun şi negru. Marginile sunt dantelate cu „creste“ făcute cu preducele de diferite mărimi şi „ocălite“, adică prinse de cojoc prin cusături care le ocolesc formele.

Cu ajutor cu tot, cuplul Sofonea abia face faţă la cât are de lucru. „Un cojocel nu-l gătăm noi doi într-o lună. Aici e muncă, banu’ ăsta nu se ia uşor. Toţi se culcă şi noi toată noaptea lucrăm“ – spune Valeria, amintindu-şi de câte nopţi de Paşti şi de Crăciun au stat treji, ca să fie costumele gata pentru cetele de colindători. Dumitru tace, spune că la lucru îi place doar să asculte şi să răspundă strictul necesar, în timp ce femeilor le e drag să mai sporovăie.

Când vorbeşte despre lunile de lucru, Valeria nici nu pune la socoteală pregătitul pieilor, un proces tehnic complicat, care include nu mai puţin de opt etape.

Totul începe de la pieile „verzi“, cumpărate de la ciobani, care îi cunosc de acum şi vin singuri cu marfa. „Dacă le-ai vedea, domnişoară, n-ai pune mâna pe ele, sunt pline de sânge“ – îmi spune cojocarul.

Pieile trebuie să fie neapărat fără grăsime, iar cele mai bune sunt cele de ţurcană, cu părul mai rar şi pielea mai tare.

Sărate şi uscate, ultimele piei nepreparate ale meşterului Sofonea stau înşirate pe o frânghie întinsă în şură. Urmează să fie muiate două zile în apă, cu fosfat sau dero, iar când vor fi din nou uscate, să fie rase pe partea fără blană. „Ca femeie, n-ai putere să razi o piele, e tare greu“ – îmi spune Valeria, în timp ce privim cum soţul ei fixează pielea în meliţă, între două stinghii orizontale de lemn. O ţine cu o mână de capătul liber şi cu cealaltă o „cărnuieşte“ cu şcafa, o lamă de coasă prinsă într-un mâner de lemn. O scamă albă curge din piele şi i se aşterne, ca o nea, la picioare.

Urmează argăsitul: 8-10 zile la macerat într-un ciubăr cu tărâţă, piatră acră şi sare. Cum ştii că sunt gata? E simplu – îmi spune meşterul –, „le încerci cu unghia la povuială, şi trebuie să se ia lâna ca o foiţă de ţigară“. Aşa aflu că povuiala e zona inghinală a oii, unde pielea e practic fără blană.

Pojiţele cele fine sunt preparate altfel: jumulite de lână, lăsate în var stins şi apoi la soare, într-un plastic, într-o soluţie de lapte, albuş bătut, sare şi făină, la care, după două zile, se adaugă piatră acră.

După argăsit, pieile se usucă la umbră, întorcându-se mereu, se întind bine, pe un scaun cu spătar, şi apoi se albesc cu praf de ghips frecat cu un cocean.

Urmează croitul, după tipare („Tata le făcea din saci de ciment, să fie hârtia rezistentă“), şi tunsul, cu foarfeca de tuns oile sau, mai nou, cu maşina electrică primită din Germania.

Valeria îmbină cojocul, prinde benzile de catifea şi trage tivul de la pojiţe la o maşină de cusut veche, care nu ştii sigur dacă e piesă de muzeu tehnic sau operă de artă. Tot restul se face de mână.

De pe vremea bătrânului Sofonea, puţine s-au schimbat. Dumitru ţine mult să respecte toţi paşii pe care i-a învăţat de la tatăl lui. Doar Valeria a mai simplificat puţin operaţiile, astfel că toate cusăturile de pe două pojiţe se regăsesc acum pe una singură.

Titlul de Tezaur Uman Viu i-a fost acordat de Comisia pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial în anul 2011.  El consfinţeşte faptul că Dumitru Sofonea a păstrat ştiinţa şi arta cojocăritului „aşa cum le-a moştenit, de la organizarea atelierului în gospodărie până la folosirea instrumentarului tradiţional, de la cunoştinţele legate de obţinerea şi alegerea blănii la metodele specific locale de prelucrare a pieilor, de la păstrarea croiurilor şi a formelor tradiţionale până la realizarea artistică după modele şi prin metode vechi“ – după cum spune referatul comisiei.

Fără motivaţia de a continua prepararea pieilor, tezaurul pe care îl reprezintă meşterul din Drăguş riscă să se piardă iremediabil. Ioan Praoveanu, etnograful braşovean care l-a studiat pe Nea Traşu, e convins că partea lucrativă a meseriei, argăsitul, s-ar mai putea salva dacă, prin bunăvoinţa primarului, a profesorilor, s-ar găsi nişte tineri dornici să deprindă argăsitul.

Soţii Sofonea au avut însă şi clasă de cojocari la şcoala din sat. „Dar cine să mai vină acum?“ – spun ei –, niciunul dintre ucenici n-a rezistat până la capăt.

Preşedintele comisiei, Virgil Niţulescu, e convins că titlul şi o diplomă nu sunt de ajuns: „Pasiunea este esenţială, dar nu suficientă. Pentru a putea avea «urmaşi» ai meşteşugarilor, statul are datoria să intervină, pentru că, în fiecare situaţie în care un tezaur uman viu se stinge, România pierde. Intervenţia autorităţilor publice presupune nu doar acte normative, ci şi mijloace administrative: decizii şi bani. Fără acestea, cu fiecare clipă care trece, identitatea culturală a României se diminuează.“

Articolul a apărut în revista National Geographic din iulie 2012



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*