Atârnat de un pai

Sorin taie cu securea snopii, întinşi prin curtea casei ca să se zvânte de rouă. Meşteşugul l-a deprins din mers, de la alţii, din comunitate. Foto: Bogdan Croitoru

Salvând peisajul cultural al zonelor care mai păstrează case acoperite cu paie, precum Apusenii, se mai poate salva şi meşteşugul celor care rânduiesc aceste acoperişuri.

Text: Domnica Macri
Foto: Bogdan Croitoru

Stau călare pe coama unui acoperiş de casă tradiţională sibiană, privind de la înălţime la oamenii care trebăluiesc sub mine, legând snopi de paie, retezându-i drept şi trecându-i în mâna meşterului, care îi rânduieşte atent şi îi leagă. La poalele albastre ale casei, curtea e acoperită cu alte paie: snopii vechi, puşi grămadă, cei noi, făcuţi claie, sau paiele scuturate de jur împrejur. Colţişorul din Muzeul Astra, în Dumbrava Sibiului, unde se petrece lucrarea, e învăluit de galbenul luminos al spicelor şi de lumina caldă a amurgului.

Meşterul Traian Ştefan e din Hunedoara şi lucrează de multă vreme cu Muzeul Civilizaţiei Tradiţionale Astra. L-am cunoscut în toamnă când, cocoţat pe o coamă înaltă, aşeza cu furca un acoperiş de paie scărmănate, sau „călcate“, cum le spune el, cu panta abruptă, aşa cum se fac în Ţara Moţilor. Acum are cu el o echipă întreagă: pe Sorin Duma, un voinic cu mâini uriaşe, pe Ovidiu Pătrui, care e responsabil cu voia bună (le cântă serile la acordeon) – amândoi tot din Blăjeni, ca şi el – şi pe sibienii Ionică Oltean şi Ioan Macavei.

Au de făcut o „învelitoare din snopi“, după cum scrie pe plăcuţa cu informaţii din faţa gospodăriei, adică un altfel de acoperiş decât se poartă în zona lor. Dar au venit, s-au uitat cu atenţie la noua tehnologie şi au purces la treabă.

„Eu de copil mă suiam dinapoia lui tata şi el mă învăţa: fă aşa, fă aşa“ – povesteşte Nea Traian, fost strungar, dar fiu de ţărani moţi care au trăit toată viaţa din munca câmpului. Când a copilărit el, la Blăjeni şi în împrejurimi toate locuinţele aveau asemenea acoperişuri. Nu costau nimic: paiele se secerau de pe câmp şi se legau snopi, tot cu paie, după o tehnologie pe care o ştia orice ţăran. Iarna se îmblăceau în şură, lăsându-se spicele goale, iar primăvara, după semănatul cartofilor, când era ceva timp liber, se adunau 10-15 oameni din sat să-l ajute pe cel ce avea nevoie să-şi întocmească sau să împrospăteze acoperişul.

„Făcut bine la vânt, ţinea şi 20 de ani“ – explică Nea Traian. Eu strivesc paiul în mână şi îl netezesc cu unghia. Nu pot să nu mă mir văzând cum suprafaţa netedă şi lucioasă aduce cu o panglică de plastic, din cele cu care se leagă cadourile. Apa de ploaie nu pătrunde prin acoperiş, pentru că preferă să lunece de-a lungul acestor tije înclinate, scurgându-se de pe un rând de snopi pe celălalt, până la streaşină. Izolaţia termică e foarte bună, iar fumul de la coşuri, care nu ieşea deasupra casei, ci chiar în pod, gudrona în scurt timp masa de paie, întărind-o. Mai mulţi oameni din echipa lui Nea Traian, dar şi alţi interlocutori, mi-au povestit în repetate rânduri cum au desfăcut ei acoperişuri de paie cu târnăcopul sau „cu toporu’ şi cu drujba, că se făcuseră beton“.

Nelocuită, casa de muzeu are nevoie de o reparare a acoperişului la câţiva ani. Se numeşte „conservare“. Snopii se dezleagă, partea înnegrită de putregai se elimină, se leagă la loc şi se  reaşază.

Învăţ şi eu să leg un snop. Un mănunchi subţire de paie, umezit, se răsuceşte de câteva ori în mâini, apoi se strânge bine la capătul snopului (snopul agricol se leagă altfel, la mijloc, cu două mănunchiuri). Nu e uşor, trebuie să mă urc cu genunchii pe el, apoi să încrucişez cele două capete şi să le răsucesc iar şi iar, până când se fac singure cârlig. În mod uimitor, când le dau drumul, „nodul“ stă singur, iar când legătura se usucă, rămâne ca turnată în forma respectivă.

Tot cu funie de paie răsucită se legau snopii şi de acoperiş. Trag de legăturile vechi şi le simt, tari, intacte, după cel puţin şapte ani (spun meşterii) de folosire. Petrecute prin mijlocul snopului, pe sub legătura lui, apa nu le ajunge  niciodată. Cu toate acestea, echipa a primit acum învoire să lege snopii cu sârmă. Şeful secţiei de restaurare-conservare al muzeului, Iov Tolomeiu, îmi explică: „La legăturile de paie, snopii se mai deplasau, acum vor sta mai ficşi.“

Intru sub acoperiş, unde snopii cei noi stau înşiraţi pe „laţi“, adică leaţuri –  lemne orizontale plasate din 30 în 30 de centimetri, un fel de standard universal de măsură al constructorilor de la ţară. Pe panta din spate, unde snopii nu sunt încă desfăcuţi, legăturile sunt trainice, intacte. Şi extrem de frumoase. De fapt, pe interior, podul e absolut spectaculos, pentru că aici se văd vărfurile cu spice ale snopilor. E ca şi cum ar fi tapetat cu bucheţele, iar mirosul te îmbată. Când totul va fi gata, în pod va fi aproape întuneric. Nea Traian îşi amiteşte că te urcai acolo cu lămpaşul, să aduci din slana sau cârnaţii puşi la afumat. Mă mir că proviziile nu erau mâncate de şoareci, şi atunci îmi povesteşte cum erau atârnate la capătul unei sfori subţiri, pe care rozătoarele nu sunt în stare să coboare.

Lucrul începe de la streaşină, alegându-se cu grijă snopii mai arătoşi, pentru că acolo e partea cea mai vizibilă. Pui 4-5 snopi la metru şi ai grijă ca baza lor să formeze o linie dreaptă. Legate cumsecade, tăiate drept, aşezate la rând, ca să dea linii paralele frumoase şi ancorate zdravăn de structură, paiele te apără de ploaie, ninsoare, vânt şi frig. Pricepere se cere mai ales pe coamă, unde snopii se răsucesc câte doi. O bucată de carton asfaltat asigură – în muzeu – impermeabilitatea acestui punct mai vunerabil, dar Nea Traian mă asigură că atunci şi acolo unde nu exista acest material, „te mai urcai, le mai aşezai“ până totul era etanş. Peste carton, iarăşi paie, apoi nişte „cai“ – perechi de blăni de stejar crăcănate peste coamă, care fixează prin greutatea lor acoperişul.

Aşadar, călduros, rezistent, cu afumătoare inclusă, gratuit şi de o incredibilă frumuseţe… oare de ce acoperişul de paie se face acum atât de rar (şi aproape numai la şuri) încât e nevoie să venim la muzeu ca să vedem cum se lucrează?

„Nu vrea să mai lucreze nimeni meseria asta pentru că e prea primitivă, oamenii au schimbat acoperişurile“ – spune meşterul.

Chiar dacă ştii şi vrei să acoperi cu paie, nu e chiar la îndemână: „Nu mai pune nimeni secară, numai prin Alba, şi asta fiindcă ştiu că le-o cumpără muzeul“. De asemenea, puţini mai ştiu să o secere manual şi să o lege. Secara de toamnă, rezistentă, cu pai lung, crescută la munte, e ideală pentru acoperit.  „Pe-asta nu stă apa, cum nu stă pe raţă!“ – completează hâtru Ovidiu.

Însă, fiind marfă rară, paiele „vin cam scumpe“, cam 16 milioane claia – spun meşterii. E nevoie de trei clăi pentru un acoperiş de paie călcate şi, după socoteala mea, de 8 şiruri de 30-40 de snopi pe fiecare apă a acoperişului, deci de peste 300 de snopi a 3 lei bucata la un acoperiş de Sibiu. Şi, pentru a completa bilanţul, manopera la paie e cea mai scumpă la metru pătrat, comparativ cu ţigla şi cu şiţa.

Meşterii au o atitudine ambivalentă faţă de propria lor îndeletnicire. Sorin Duma se laudă că va duce „meseria asta mai departe până o muri“, dar se îngrozeşte la gândul de a-şi face el însuşi o casă cu paie. „Păi ce, s-ajung de râsul satului? Acum casele se fac cu rigips, termopane şi lindab, să fie moderne.“

„Senzaţia că un acoperiş de paie e dovada neputinţei sau a unei civilizaţii depăşite e discutabilă. Potenţialul materialului a fost uitat, dar niciodată nu s-a dovedit că o asemenea locuinţă e proastă. Dimpotrivă ştiinţa s-a perpetuat din cauză că era bună“ – spune Şerban Sturdza, vicepreşedintele Ordinului Arhitecţilor din România şi fondatorul Arhiterra, o asociaţie care recuperează materialele tradiţionale pentru arhitectură.

Sturdza crede că o legislaţie care să protejeze peisajul cultural (şi care ar fi benefică pentru turism) ar rezolva şi problema perpetuării meşteşugului. „Dacă vrei o casă care să stea bine într-un peisaj colinar, e cea cu acoperiş de paie. E un acoperiş foarte sustenabil şi ale cărui cicluri de facere sunt legate de agricultură. Desigur, el poate fi redescoperit, refolosit, nu înseamnă că nu poţi fi modern şi că nu poţi trăi confortabil. Modernitatea nu înseamnă eliminarea unor materiale, ci diversificarea unor detalii – spune arhitectul. Nu există niciun contraargument ca să nu foloseşti paiele.“

 

Articolul a apărut în revista National Geographic din septembrie 2012



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*