Meşteşug din scoarţă-n scoarţă

La cei 89 de ani ai săi, meşterul Constantin Dumitru prezintă uneltele cu care încă mai încearcă să ţină în viaţă tradiţia legătoriei de carte. Foto: Alex Spineanu

Legătoria de carte se mai păstrează prin efortul izolat al unor meşteri sau restauratori specializaţi.

Text: Marian Chiriac
Foto: Alex Spineanu

Efortul câtorva ore de muncă nu l-a obosit deloc. Are părul alb-coliliu, spatele puţin adus, însă ochii lui Constantin Dumitru strălucesc de mândrie în timp ce-mi arată ce a lucrat în ultimele ore. E un volum îmbrăcat într-un pegamoid albastru, cu coperte întărite şi cusăturile refăcute, cu litere şi încrustaţii aurite pe cotor.

„Cam aşa ar trebui să arate. Acuma însă cine mai are nevoie de o carte bine legată, de un carnet frumos sau de o mapă de birou?“ – se întreabă Constantin Dumitru. La cei aproape 89 de ani ai săi, Nea Costică, cum îi spun prietenii, este printre puţinii legători de carte din ţară care încă mai practică meseria.

„Atelierul“ e de fapt propriul lui apartament, într-un bloc de pe Baba Novac, în Bucureşti. Pe masa din sufragerie s-au aflat la început doar o carte jupuită, câteva bucăţi de carton şi un borcan pântecos cu aracet. Mirosurile aparte de hârtie şi de lipici îmi trezesc amintiri intense, din copilăria petrecută într-o mică tipografie de provincie, care acum nu mai este.

Mă trezeşte din reverie meşterul, care, în faţa mea, oficiază un adevărat ritual. Ia cartea – e un Jules Verne din vechea colecţie „Biblioteca pentru toţi“ –, îi desface complet fasciculele de foi, le scutură, apoi le aliniază şi începe să le coasă. Face apoi forzaţul, hârtia care leagă blocul de foi de copertă, lipeşte dedesubt un tifon, pentru a întări rezistenţa cărţii la nenumăratele deschideri ce vor urma, iar pe cotor aplică o panglică lată – capitalbandul. Vin apoi copertele, pe care le face dintr-o mucava groasă de doi milimetri. La cotor mai pune un ricăn (cuvântul vine din germanul Rücken – „spate“), un carton mai subţire şi flexibil. Îmbracă totul în pegamoid, făcând ainşlag (Einschlag – tiv, îndoitură, la colţuri) şi lipindu-l cu aracet. Fălţuieşte apoi cu un os de viţel. După ce e lăsată să se usuce bine, coperta se decorează.

Constantin Dumitru lucrează cu dichis. Ochii îi sunt încă ageri, mâna fermă. Trage linii aurii pe cotor cu o filetă, un fel de ştanţă cu mâner, încălzită pe aragazul din bucătărie, apoi presată cu putere pe un folio, o foiţă aurie, după care

aduce o cutie mare având înşirate litere din plumb. Le culege fără ezitare şi apoi le pune în şiftcast, ceva care aduce cu un şubler şi un soi de menghină, dar care e de fapt o „casă a literelor“ (Schriftkasten). Dispozitivul – încins şi el pe aragaz – e folosit pentru imprimarea cuvintelor pe cotorul cărţii.

Nea Costică nu are nevoie să măsoare nimic, face totul parcă din instinct. E de fapt experienţă. A intrat ucenic prin 1938, la unul Gheorghe Tănase, care avea o mică legătorie, ca multe altele din centrul Bucureştiului, de unde a furat meseria. Pe atunci, majoritatea legătoriilor şi tipografiilor din Moldova şi Muntenia le aparţineau evreilor, care aveau bune legături de afaceri cu întreprinderi nemţeşti – de unde şi abundenţa de etimologii germane.

Legătoria de carte are de fapt o istorie de câteva sute de ani în România. Manuscrisele şi tipăriturile medievale aveau coperte din tăbliţe de stejar, tei sau brad, îmbrăcate în piele, cu ornamente seci sau aurite, au fost lucrate în mânăstiri sau în cadrul organizat al breslelor şi au avut drept comanditari domni sau boieri ai locului. „Ferecătura de carte în România a fost la origini o artă religioasă, pentru că s-a aflat în strânsă legătură cu conţinutul cărţii, tot religios“ – spune Lucian Dogan, expert restaurator de carte veche şi doctorand în legătoria medievală românească.

Odată cu modernizarea tiparului, legătura de carte s-a industrializat, dar s-a păstrat grija pentru aspect. „La începutul secolului trecut, tipografiile aveau legătorii alături. Te duceai, îţi cumpărai o carte broşată şi apoi o legai. Îţi alegeai singur coperta, tipul pielii sau al pânzei în care voiai să fie îmbrăcată şi diferitele modele care se puteau imprima pe ea“ – spune anticarul Dumitru I. Grumăzescu.

După 1948, micii meseriaşi dispar treptat, legătoriile sunt desfiinţate în numele naţionalizării. Meşteri precum Constantin Dumitru mai au de lucru, dar numai la tipografia partidului comunist sau la Casa Scânteii. El face în continuare lucrări artistice – cărţi, mape de birou, coperte pentru documente oficiale –, dar sunt pentru potentaţii vremii (cuplul Ceauşescu, Mao Zedong ori Tito). Legătoria de carte mai are o vreme căutare, până pe la mijlocul anilor 1960, clientela fiind formată preponderent din scriitori, avocaţi, profesori.

Vremurile se schimbă, nu chiar în bine, după 1990. Nea Costică iese la pensie, e tentat să-şi deschidă un atelier propriu, dar îi lipseşte spiritul de iniţiativă şi simte că interesul faţă de carte dispare. Mai lucrează totuşi acasă, vechi prieteni artişti îl solicită în continuare, face şi obiecte de galanterie. Aşa ajunge să creeze o ramă şi o mapă de piele pe care Regele Mihai i le-a dat ca dar de nuntă prinţului William.

Acum, în toată capitala nu mai există decât vreo câţiva meşteri legători care au ateliere publice, lucrând doar cam ceea ce se cere pe piaţă: coperte pentru lucrări de diplomă, casete, cutii, albume foto.

Viitorul legătoriei de artă pare incert. Nu mai există nici tradiţia şcolilor de meserii. În comunism, o astfel de instituţie, Şcoala „Dimitrie Marinescu“, organiza concursul de iscusinţă „Cartea de Aur“, câştigat de multe ori chiar de elevi ai d-lui Dumitru. Acum, în nomenclatorul de meserii există doar cea de „maşinist în legătorie mecanică“, semn că mai toate cărţile se execută de către maşini.

Lucian Dogan este însă optimist. „Cartea fizică va exista şi în viitor, în paralel cu cea virtuală, atât timp cât vor fi oameni care iubesc acest obiect şi apreciază o ediţie frumos lucrată“ – spune el. Pentru Dogan, legătoria de carte va fi făcută fie în mod tradiţional – mai ales de către experţi restauratori –, fie cu o tentă personală, de către artişti care vor prelua meşteşugul.

Unul dintre aceştia din urmă este Carmen Nistor, nepoata – dar şi ucenica – meşterului Constantin Dumitru. „Bunicul mă aşteaptă oricând să-mi mai dezvăluie câte un secret. Ne consultăm uneori despre cum pot fi executate anumite lucrări, iar asta îmi spune că are încredere în modul cum lucrez“ – spune Nistor, care a renunţat la o carieră de corporatist pentru a studia Artele. Tânăra îşi doreşte acum propriul atelier. „Asta chiar dacă, lucrând precum bunicul, cu respect faţă de obiect, faţă de client şi faţă de tine însuţi, nu te poţi îmbogăţi din meserie.“

Articolul a apărut în revista National Geographic din octombrie 2012.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*