Microhidrocentrale, macroprobleme

Spre deosebire de Occident, România mai are încă râuri de munte în stare naturală, precum acest pârâu din zona înaltă a Făgăraşului, Negoiu. La 800 de metri mai jos, prin confluenţa cu Scara, formează Topologul, viat de amenajări. Foto; Dan Dinu, WWF

Pentru cine, unde, cum şi de ce construim pe râurile de munte?

Text: Domnica Macri

Curbă după curbă, drumul îngust ne ţine în spatele camionului cu lemne până pe la Perşani. Buştenii din camion vin, ca şi noi, de pe Valea Sâmbetei, de pe versantul nordic al Făgăraşului unde un drum lărgit pentru şantierul hidro le permite forestierilor să intre mult mai adânc în pădure. Mi-e greu să mă bucur de satul frumos prin care trecem şi de munţii care abia scot nasul din ceaţă. Cu ochii pironiţi în capetele albe, ude ale trunchiurilor proaspăt tăiate, încerc să pun cap la cap tot ce am văzut pe parcursul dimineţii: baraj după baraj, centrală dupăcentrală, amenajările hidroenergetice au pătruns în munte, urcând pe râurile Sâmbăta, Sebeş şi Viştişoara, aşa cum în ultimii ani urcă pe mai toate apele României, în rezervaţii şi parcuri naţionale, într-un elan egalat doar de valul de contradicţii şi probleme iscate.

Acum exact doi ani, scriam în revista National Geographic despre 536 de microhidrocentrale (MHC) avizate; anul trecut, organizaţia WWF România a numărat 411 MHC-uri în diverse faze de avizare şi execuţie. Am reluat subiectul pentru că, în pofida promisiunilor, microhidrocentralele continuă să prolifereze în zone protejate şi pe râuri-cheie pentru identitatea românească, fără un filtru care să separe interesele imediate ale unor investitori privaţi de interesul public pe termen lung.

E adevărat, după ce presa şi organizaţiile de mediu au reacţionat la intervenţiile brutale de pe râurile Capra şi Buda, din Argeş, nimeni nu şi-a mai amplasat conductele chiar în albie, iar câteva proiecte au putut fi respinse conform legii de administratorii ariilor protejate. Controversatul proiect de pe Topolog, într-o rezervaţie Natura 2000 în care mişună păstrăvii şi se bălăcesc vidrele, pare a fi blocat, deşi nu există o confirmare categorică. Mai mult, ministrul apelor şi pădurilor spune că există o decizie oficială luată împreună cu Apele Române (ANAR) de a nu se mai aviza alte microhidrocentrale până nu se găseşte o soluţie bună pentru toată lumea.

Care este însă soluţia?

Hidrocentralele asigură 25-30% din producţia de electricitate pe ţară. Sute de centrale de mică putere, cum e aceasta, pe Sebeş, în curs de construcţie sau prevăzute a se construi în România, ar aduce sub 5% din această hidroenergie. Foto; Dragoş Lumpan

De ce

Avem nevoie de energie – spune un cor de oficialităţi, printre care şi responsabili din domeniul mediului – şi, mai ales, avem nevoie de energie verde. „Pe de-o parte, avem obligaţii faţă de Comisia Europeană să îmbunătăţim calitatea râurilor; pe de alta, să creştem procentul de energie din surse regenerabile. Ambele politici generale sunt în regulă, dar nu s-au analizat discordanţele dintre ele“ – spune Camelia Ionescu, ecolog la WWF (World Wide Fund for Nature).

Oare aceeaşi comisie care ne cere să atingem în 2015 o stare ecologică bună a tuturor apelor dulci să ne îndemne să stimulăm artificial, prin certificate verzi (plătite direct de consumatori, pe factura la electricitate), construirea de mici hidrocentrale care barează şi seacă râurile, producând în schimb foarte puţină energie? UE ne îndeamnă, într-adevăr, să stimulăm energiile regenerabile, dar nu pe care anume, nici cu cât. Statul român e cel care a ales să acorde subvenţii consistente pentru noile MHC-uri, care ajung să câştige de cinci ori cât pe piaţa liberă, deşi România „e în grafic“ şi chiar foarte aproape de ţinta de energie verde pentru 2010 (24% din consum), după cum spune ministrul delegat pentru energie.

„Dacă s-ar amenaja toate amplasamentele de microhidrocentrale inventariate, inclusiv cele din arii protejate sau din zone montane valoroase peisagistic, s-ar obţine un maxim de 2 TWh/an – arată profesorul Dan Stematiu, de la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, cercetător în domeniul barajelor. În anul hidrologic mediu, centralele hidro existente produc circa 18 TWh şi este fructificat mai puţin de 50% din potenţial. O contribuţie sub 5% în energie produsă nu poate justifica asaltul brutal asupra râurilor de munte“ – crede el.

Motivul real al avalanşei de cereri şi al presiunilor pentru aprobarea de MHC-uri în locaţii altminteri nerentabile e avantajul economic disproporţionat. El reiese clar din cel mai recent raport al Agenţiei Naţionale de Reglementare în Energie (ANRE), care a calculat în mai 2013 că bonusul de trei certificate verzi pe megawatt e prea mare (fapt semnalat de NG încă din noiembrie 2011), şi a propus o reducere cu 25%, la 2,3 certificate.

În fond, suntem în situaţia de a plăti o factură de electricitate mai scumpă în beneficiul unor amenajări nerentabile energetic, care, până una-alta, ne distrug natura şi peisajul.Pentru a selecta mai atent proiectele, e nevoie de criterii care să cearnă microhidrocetralele bune de cele rele.

Vegetaţie ripariană, cu rol în consolidarea malurilor şi menţinerea ecosistemului de pe râuri. Foto; Asociaţia pentru Conservarea Diversităţii Biologice

 

Unde

„Urcam pe Topolog şi era o imagine destul de dezolantă, un firicel care abia curgea, din loc în loc nişte ţevi ruginite, arăta destul de trist – povesteşte Csibi Magor, directorul WWF România, despre prima sa incursiune pe râul argeşean, împreună cu o echipă mixtă. Asta până când am ajuns la baraj şi am văzut mai sus de el un râu incredibil de frumos, cu debit, cu tot ce vrei. Şi am tot mers în sus, iar când ne-am oprit am văzut o scenă de rămâneai mut, o imagine din aia cu care se ilustrează poveştile lui Disney. Atunci, localnicul care ne-a însoţit ne-a spus că aici se va construi hidrocentrala!“

Planurile de a amenaja cursul superior al Topologului a dat un imbold echipei WWF să pregătească o campanie naţională despre ce înseamnă microhidrocentralele. Pe lângă un studiu solid de mediu pentru zona vizată, organizaţia a pregătit broşuri, petiţii, clipuri şi postere educative, materiale on-line, un plan de lobby – care aşteaptă să fie lansate. Ideea apăruse însă mai demult, după ce WWF a văzut ce urmări a avut amenajarea cvasigenerală a râurilor în Vestul Europei.

„Un coleg din Elveţia a stat toată vara să vadă cum trăieşte scobarul în râurile României, unde trăieşte, cum îşi depune icrele, cum e albia, pentru că ei vor să refacă albiile şi le trebuie un model. Pe-ale lor le-au îndiguit, le-au «îndreptat». Şi Austria e toată presărată cu microhidrocentrale. Ne-am obişnuit să lăudăm natura din Austria sau Elveţia, fără să observăm că ele nu mai au biodiversitate nici în râuri, nici în păduri, mai nicăieri“ – spune Csibi Magor.

Pentru Camelia, Cristi şi Magor, membrii WWF cu care stau de vorbă la sediul lor de pe o străduţă tihnită din Bucureşti, ideea că energia hidro e verde şi curată e doar un mit.

Potrivit lui Cristian Tetelea, director de program WWF şi doctor în ecologia râurilor, secretul unui râu sănătos e continuitatea. Râul e un sistem foarte dinamic unde totul se leagă – explică el cu mişcări ample din braţe. Sus, în bazinul superior, microorganisme şi nevertebrate mănâncă tot ce pică în albie – lemne, frunze – desfăcându-le în particule mai mici, care sunt apoi preluate de alţi locuitori ai râului din aval. Nimic nu se pierde în apa unui râu. „Cu cât coborâm, avem organisme tot mai mari, pentru că beneficiază de inputul de hrană al celor din amonte, până ajungem în luncă să avem peşti cât un viţel – spune el. Chiar dacă înlesnim migraţia peştilor, odată ce am întrerupt continuitatea şi transportul de aluviuni, am pierdut biodiversitatea.“ Vestita scară de peşti, avansată drept soluţie a tuturor problemelor ecologice ridicate de baraje, e – potrivit lui Tetelea – tot un mit, o soluţie care nu s-a dovedit eficientă pe termen lung.

Subestimat e şi impactul drumurilor largi care însoţesc amenajările de MHC-uri – versanţi întregi din albia majoră au fost mâncaţi de buldozere pe Sebeş şi pe celelalte râuri pe care le-am vizitat. „Zona ripariană (malurile) e un alt tip de habitat unde apa creează un microclimat cu plante adaptate, menite să menţină sedimentele. Dacă vegetaţia ripariană moare, zona e acaparată de alte specii, neadaptate la fluctuaţiile nivelului apei, şi atunci apar eroziuni de mal şi alte efecte“ – precizează Cristian Tetelea.

Deşi declară răspicat că nu sunt împotriva microhidrocentralelor, specialiştii WWF sunt exasperaţi de lipsa de logică a celor care se construiesc la noi, fără o analiză atentă şi o planificare integrată. În Canada – spun ei –, înainte de a decide dacă merită amenajat un râu, se fac modelări care iau în calcul nu numai centralele propriu-zise, ci şi drumurile care vor trebui construite şi reţeaua electrică necesară, şi apoi se calculează impactul lor cumulat: asupra apei, speciilor acvatice, mamiferelor, pânzei freatice…

Agenţiile române de mediu aprobă MHC-uri dacă ele asigură o scară de peşti şi un debit minim pentru a menţine viaţa în aval. Dar experţii WWF spun că albia naturală e formată de un anumit debit. Redusă la un firicel, apa va curge mai repede şi va săpa mai adânc, dând peste cap o mulţime de procese care menţin râul sănătos.

Ca atare, organizaţia cere o zonă de excludere a MHC-urilor care să cuprindă toate sectoarele de râu cu stare ecologică bună şi foarte bună, parcurile naţionale, rezervaţiile ştiinţifice şi siturile Natura 2000 care ajută la menţinerea speciilor de peşte, vidră sau rac.

Vezi aici harta interactivă a râurilor şi hidroamenajărilor din România

Un studiu care atestă prezenţa vidrei pe Topolog ar putea salva cursul superior al râului de amenajare. Autorul său, George Bouroş, aici măsurând o urmă de vidră, pregăteşte un doctorat despre habitatele acestui mamifer acvatic. Foto; Asociaţia pentru Conservarea Diversităţii BiologiceCum

„Marea problemă e când nu ai imaginea de ansamblu. S-ar putea ca tu să construieşti MHC-uri în munţi şi toate satele pescăreşti de-a lungul unui râu să nu mai aibă peşte, dar n-ai cum să faci conexiunea dacă nu iei în considerare toate aspectele“ – spune Csibi Magor.

El crede că atunci când va exista presiune publică se va schimba şi politica, aşa cum s-a întâmplat în cazul pădurilor virgine. „Oamenii au auzit, pe de-o parte, că nişte ecologişti se luptă pentru râuri undeva prin Făgăraş; pe de altă parte, li se livrează zilnic ideea că energia verde produce locuri de muncă, aduce prosperitate şi respectă natura. Noi trebuie să demitizăm, să arătăm ce avem de câştigat, ce avem de pierdut, care sunt alternativele“ – conchide el.

Care sunt alternativele este foarte clar pentru un reprezentant al industriei, Bogdan Popa, preşedintele Asociaţiei Române pentru Hidroenergie (ARmHE), din care fac parte marile companii de profil din ţară, proiectanţi, producători şi profesionişti din domeniu. Pentru ARmHE, care e afiliată la asociaţia europeană de profil, dezvoltarea heirupistă a domeniului nu e de bun augur, după cum nu e nici lipsa de predictibilitate.

„Cum să faci ca acest cadru să devină mai logic? Faci o evaluare a potenţialului hidroenergetic, o coroborezi cu legislaţia de mediu şi afişezi o listă de locaţii posibile, de sectoare care pot fi amenajate cu MHC, şi pe alea le scoţi la licitaţie. Cine dă mai mult l-a cumpărat, l-a amenajat, în condiţii care să fie deja stipulate de apele Române prin studii de prefezabilitate“ – spune Bogdan Popa.

Bogdan Popa, care predă cu pasiune hidroenergetica la Politehnică,  spune că nu investitorul poate fi răspunzător de problemele de mediu, fiindcă pentru el exploatarea râului e doar o afacere, în care „bagă un ban şi scoate cinci“.

„Dacă cineva îţi bate la uşă şi te întreabă dacă poate intra în casă să-ţi murdărească podeaua, problema e deja a ta. Îi dai sau nu voie, sau dacă îi dai, îi spui: «Te descalţi!»“ – exemplifică sugestiv Popa.

El consideră că autorităţile sunt datoare să pună condiţii ferme: „Ceri clar ce vrei: o priză de apă – să n-o văd! – poate fi chiar un simplu grătar pe fundul apei; o centrală atât-şi-atât de mare sau mai bine să n-o văd deloc“ – spune el, arătând că  microhidrocentralele pot fi construite în stil tradiţional şi integrate perfect în peisaj.

La a doua discuţie cu acest profesionist umblat prin lume, împătimit al amenajărilor hidro, dar adept al unor soluţii „logice şi civilizate“, îl întreb dacă în condiţiile date ar fi de acord să se desemneze zone de excludere a microhidrocentralelor. „Dacă prin condiţiile date înţelegem cadrul legislativ foarte labil din România, în care mai tot timpul se schimbă câte ceva, şi mai ales faptul că suntem o ţară balcanică, unde se poate absolut orice cu bani, în condiţiile astea da“ – spune el. Subliniază însă apăsat că ariile protejate trebuie definite în mod corect şi că, până la urmă, fiecare proiect ar trebui judecat după merit, pentru că lucrurile se pot face şi discret, şi cu respect faţă de mediu, şi cu bun gust.

Turiştii care urcă la Peleş nu observă de obicei că trec pe lângă o microhidrocentrală: Uzina electrică cunoscută şi ca Vila Uzina, inaugurată în 1884 şi încă funcţională, are la etaj o elegantă casă de oaspeţi. Foto; Nicu Trică

Care

Există o categorie de hidrocentrale mici care şi-au produs deja de mult efectele asupra mediului. Compania de stat Hidroelectrica deţine 140 de astfel de amenajări, care nu mai sunt rentabile, dar ar putea fi.

Soluţia nu îi displace lui Bogdan Popa: „S-ar putea încuraja retehnologizarea vechilor microhidrocentrale, ar fi excelent, şi deja s-a făcut ceva în sensul acesta acordându-se două certificate verzi. Dacă Hidroelectrica nu e interesată de ele, e bine să fie încurajaţi alţi investitori să le aducă la o stare decentă de funcţionare – ca să înceapă să producă“ – spune el.

Se referă la cele 88 de MHC-uri pe care Hidroelectrica le scoate la vânzare. Cu turbine noi, moderne şi mai bine dimensionate, nu i-ar costa pe investitori mai mult decât construcţia unei centrale noi şi ar fi, potrivit experţilor, în zona de rentabilitate.

Statul subvenţionează însă mai generos construirea de centrale noi, decât refolosirea celor vechi.

Despre beneficiile retehnologizării vorbesc studii ale Uniunii Europene, dar şi experienţa locală. Numai prin lucrările recente de la Porţile de Fier I şi II s-au adăugat 160 de MW de putere instalată, ceea ce depăşeşte cu mult puterea tuturor hidrocentralelor mici deţinute de compania de stat (112 MW).

„Prin retehnologizarea centralelor existente în România se poate obţine un spor de putere instalată şi de energie semnificativ mai mare decât prin investiţii în noi microhidrocentrale. Asta e o realitate – îmi confirmă Dragoş Zachia, consilierul directorului general al Hidroelectrica. Dar construcţia de MHC-uri e mult mai avantajoasă economic datorită schemei de sprijin, cu certificate verzi. ~sta e unul dintre avantajele economice“ – adaugă el.

Celălalt avantaj economic al MHC-urilor – la care s-au referit şi Zachia, şi Bogdan Popa, şi, de altfel, şi legea europeană – e potenţialul lor de a rezolva probleme pe plan local.

Principala raţiune a microhidrocentralelor ar fi – potrivit UE şi Comisiei Internaţionale pentru Protecţia Dunării, nu contribuţia lor energetică minoră, ci alimentarea unor cătune sau case izolate. Reprezentantul Hidroelectrica spune că acest lucru „e posibil şi tehnic, şi din punct de vedere al legislaţiei locale, dar nu prea s-a practicat în România“. Şi reprezentantul ARmHE crede că accentul ar trebui să cadă tot pe utilizarea locală: „Cea mai mare valoare a MHC-urilor e valoarea locală. Ridică zona, localnicii au ceva de lucru, investitorul, prin caietul de sarcini, e obligat să ajute oamenii, să le ridice un pic nivelul de trai, să le vândă lor direct energia electrică. Iar atât timp cât există localităţi fără apă, dacă vine un investitor şi vrea să le ducă apă, lasă-l să-şi facă centrală.“

WWF spune că, judecând după numeroasele sesizări primite de organizaţie, de exemplu, din judeţul Harghita, comunităţile nu prea vor microhidrocentrale, că numărul de locuri de muncă e nesemnificativ şi că mult mai multe s-ar putea crea din turism sau investiţii în creşterea eficienţei energetice.

Vila Uzina, vedere dinspre pârâu. Foto; Nicu Trică

Cine

Ajută comunităţi sau le lipsesc de binefacerile naturii? Contribuie la producţia naţională de energie sau umflă buzunarele unor afacerişti? E energie verde sau are costuri de mediu grave, plătibile pe termen lung? Le preferăm pe cele noi sau pe cele vechi?

Am pus aceste probleme ale microhidrocentralelor pe masa ministrului apelor şi pădurilor, Lucia Varga, care m-a primit zâmbitoare în cabinetul ei, în noul sediu de la Piaţa Romană al noului minister. Mi-a dat vestea bună că Institutul de Hidrologie pregăteşte deja o planificare integrată şi o hartă a viitoarelor locaţii posibile, care să nu pună în pericol biodiversitatea, aşa cum doresc şi ecologiştii, şi mediul profesional, şi UE. Şi mai îmbucurător, m-a asigurat că „zonele protejate vor rămâne protejate“.

Ministerul său pregăteşte însă şi o hotărâre de guvern prin care Apele Române, agenţie guvernamentală, vor deveni partener în realizarea de microhidrocentrale.

În faţa uimirii mele, Lucia Varga a enunţat două motive: „Cel de mediu – pentru că, dacă eşti asociat, dacă eşti parte în derularea investiţiei, te asiguri că ea se desfăşoară cu respectarea obligaţiilor de mediu; şi cel economic – pentru că, dacă vom realiza asocieri în participaţie cu investitorii, profitul pe care l-ar avea Apele Române din asociere ar fi dirijat spre lucrări de amenajare a cursurilor de apă, de realizare a zonelor umede şi chiar de renaturare.

Dimpotrivă, „e un conflict de interese – consideră Ana Otilia Nuţu, expert în energie şi infrastructură al EFOR, un grup de reflecţie pentru politici publice. Apele Române sunt un reglementator, iar companiile care au microhidrocentrale sunt reglementate de Apele Române. Acum, ANAR va avea două obiective conflictuale: fie să exploateze apa pentru profit, în detrimentul reglementării de mediu sau al altor utilizări, fie să protejeze mediul, dar să obţină mai puţin profit“. Nuţu crede că Apele Române ar trebui să obţină bani din încasarea unei rente hidro adecvate şi calculate corect, nu din acţionariat în domeniul pe care îl reglementează.

Doamna ministru vede un viitor în care „reglementări clare şi aplicarea bunelor practici din Europa“ vor putea limita impactul antropic asupra râurilor. Ea vorbeşte în continuare despre planurile sale de a analiza alte posibile moduri de a exploata resursele de apă, inclusiv prin turism, pescuit sportiv şi navigaţie internă, cu efecte mai puţin nocive decât construcţia de MHC-uri.

Rămâne de văzut cum va rezista ANAR tentaţiei celor trei certificate verzi a câte 50 de euro/MWh atunci când interesele de mediu i-o vor cere.

Acest articol a apărut în ediţia din noiembrie 2013 a revistei National Geographic România



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*