Renaturarea Dunării – o soluție?

La Gârla Mare, în județul Mehedinți, un proiect de reconectare a luncii la fluviu, desfășurat între 2013 și 2020, profită de vecinătatea unui sit Natura 2000, unde biodiversitatea abundă. Foto: © Cristian Mititelu Răileanu / WWF

 

Un studiu analizează ce efecte ar avea reconstrucția ecologică în prevenirea inundațiilor.

Text: Domnica Macri

Dunărea de Jos se întinde pe 1.075 de kilometri, curgând între Serbia, România, Bulgaria și Ucraina, până la vărsarea în Marea Neagră. Au trecut abia 50 de ani de când acest corp de apă alcătuia un ecosistem coerent – cu bălți, mlaștini, păduri aluviale și pășuni inundabile, care genera resurse formidabile de pește, lemn, nutreț, stuf și recolte agricole sezoniere, totul sută la sută durabil și regenerabil. După ce barajul de la Porțile de Fier a limitat conectivitatea în lungul fluviului în anii ’60, malurile au fost îndiguite masiv în deceniile următoare, transformând o mare parte din Lunca Dunării în teren agricol.

Primii ani de după sistematizări au fost fertili, datorită solului aluvionar bogat, dar în lipsa revărsărilor periodice ale fluviului, pământul a început să aibă nevoie de îngrășăminte. Desecările și combaterea infiltrațiilor au presupus un efort constant și un consum de energie enorm, dar niciodată cuantificat atunci când se calculau beneficiile la hectar. Producția de pește a sărăcit, iar speciile care foloseau bălțile și mlaștinile pentru reproducere au avut de suferit. Pădurile care se autoînsămânțau și creșteau exploziv au fost înlocuite cu plantații care necesitau efort și bani.

După căderea comunismului, doar o mică parte din cei 10.000 km2 de luncă românească a Dunării au rămas viabili pentru agricultură – instalațiile de irigare au dispărut, menținerea în funcțiune a pompelor a devenit costisitoare, ca și lucratul pământului. Dispariția băltărețului, vântul care aducea umezeala dinspre luncă peste Câmpia Română, a expus recoltele la perioade lungi de secetă.

Acolo unde se mai practică, agricultura devine o sursă de poluare. Apele din bazinul dunărean aduc cu ele atât de mulți nutrienți, încât otrăvesc și fluviul, și Marea Neagră. „Lunca avea o funcție de reglare, era o zonă-tampon care controla încărcătura de nutrienți. Din anii ’80, vorbim despre mortalitatea în masă a faunei bentonice și de modificarea ihtiofaunei“ – explică profesorul Angheluță Vădineanu, șeful Departamentului de ecologie sistemică de la Facultatea de Biologie, Universitatea din București. Mai pe scurt – populația de pește scade dramatic și apele sunt sufocate de alge-verzi-albastre.

 

Dar nu aceste considerente au determinat Ministerul Mediului să ceară un studiu amplu asupra Luncii Dunării, ci creșterea fenomenelor extreme și schimbările climatice de la orizont. O analiză a riscurilor de inundații le-a arătat cercetătorilor că, față de deceniile precedente, nivelul apei la debit mare a crescut cu 5%, adică 60-80 cm. Efectele inundațiilor s-au agravat și pentru că localitățile, care în mod tradițional se țineau departe de apă, respectând cu sfințenie cotele istorice ale fluviului, au coborât pe alocuri în fosta albie majoră, sub nivelul de protecție al digurilor.
După dezastrul produs de viiturile din 2006, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării din Tulcea s-a îmbarcat într-o ambițioasă cercetare a felului în care lunca ar putea fi regândită și reutilizată. În studiul numit pe scurt REELD (Redimensionarea ecologică și economică a Luncii Dunării), pe lângă prima modelare digitală completă a luncii, cercetătorii au analizat două scenarii: cum s-ar comporta Dunărea la inundații dacă s-ar reface starea naturală a luncii în opt porțiuni, însumând cam 16% din suprafața totală, și cum s-ar comporta dacă, pe lângă renaturarea zonelor respective, s-ar crea și un număr de poldere cu utilizare mixtă – agricultură și inundații controlate la cote mari. Cel de-al doilea scenariu a arătat o scădere a cotelor maxime între 0,20 și 1,27 m, în funcție de locație, cifre considerate semnificative pentru protecția la inundații.

 

Zona prevăzută pentru renaturare (cu verde), cea pentru poldere mixte (cu albastru) și cea agricolă (cu galben) din scenariul REELD. Sursa grafic: INCDDD

Ca urmare, Ministerul Mediului a anunțat că România are potențialul de a renatura 70.200 ha de luncă (din cele 75.000 considerate de cercetători drept „pretabile“), cifră trecută în Planul de management al Dunării, al ICPDR (Comisia Internațională pentru Protecția Dunării). Studiul REELD a fost utilizat și în Strategia de management al riscului la inundații pe termen mediu și lung (2010), iar de „folosirea politicilor și instrumentelor de amenajare a teritoriului pentru  renaturarea Luncii Dunării și recrearea bazinelor naturale de retenție a apelor“ vorbește și Strategia de dezvoltare durabilă a României, 2012-2030. Toată această nouă abordare e în acord cu Directiva-Cadru Apă, care guvernează corpurile de apă din UE, și cu strategiile europene de gestionare a efectelor încălzirii globale.

Obstacole la punerea în practică a proiectului sunt multe. Dunărea naturală era un sistem complex, care funcționa în integralitatea sa, dar deceniile de modificări antropice nu mai permit revenirea ei la profilul din 1940. Atunci, Grigore Antipa, însărcinat de rege să gândească o strategie economică pentru pescăriile statului, făcuse calcule sociale, economice și ecologice pe termen lung pentru întreaga luncă. Acum, proprietățile de-a lungul fluviului sunt îmbucătățite, făcând aproape imposibile deciziile la scară mare.

 

Există și oponenți vehemenți ai ideii de renaturare. Academia de Științe Agricole și Silvice (ASAS) propune o cu totul altă strategie, care include menținerea luncii îndiguite și comasarea terenurilor desecate, cu investiții în diguri mai solide, întreținerea lor continuă, construcții de evacuare controlată a apei, sisteme de pompare automatizate, canale impermeabilizate, perdele de arbori plantate.

„Când natura ne rupe digurile, trebuie să ne adaptăm, să ne reorientăm, nu să le facem înapoi – e de părere Orieta Hulea, managerul general al WWF România. Trebuie să vezi că sistemul tău nu e în regulă. Să te întrebi cât de durabilă e agricultura? Cât costă? Cât costă serviciile furnizate de mediu?“

Iulian Nichersu, coordonator al REELD, spune că studiul oferă un scenariu win-win, pentru că nu are în vedere doar reducerea viiturilor, sau biodiversitatea, sau folosirea luncii ca tampon pentru filtrarea apelor, sau alte funcții de reglare, ci și o resursă economică sustenabilă pentru comunități. Calculele de rentabilitate din REELD arată că beneficiile sunt mai mari în regim de luncă inundabilă decât de teren arabil. Asta dacă nu ar exista un factor extern, care îi face pe mulți agricultori să prefere situația actuală.

 

„Cel mai important factor care blochează renaturarea sunt subvențiile agricole – explica în primăvară Cristian Tetelea, pe atunci director de ape la WWF. Pe Insula Mare a Brăilei, de exemplu, se face producție agricolă mare, dar nu se iau în calcul banii din subvenții și energia consumată. E agricultura respectivă cu adevărat rentabilă?“ – se întreba el.

Organizația World Wide Fund for Nature (WWF) a fost cea mai activă în promovarea ideii de renaturare, ba chiar a susținut aproape singurele renaturări palpabile din România. A avut, așadar, ocazia să constate pe teren ce impediment la reconstrucția ecologică sunt banii europeni pe hectarul de teren lucrat.

„Nu se discută niciodată de măsuri compensatorii, și atunci oamenii văd renaturarea ca pe o altă presiune. Soluția e să lucrăm cu comunitățile“
– spune Orieta Hulea. Prin această metodă „din aproape în aproape“ s-au renaturat sau sunt în curs de renaturare trei zone din Lunca Dunării, dar cu suprafețe mici: la Balta Geraiului, în Olt, pe 1.000 ha, renaturarea s-a făcut pentru biodiversitate, dar produce deja o pășune fertilă. La Gârla Mare se caută refacerea întregului ecosistem pe 2.830 ha, o zonă care va putea stoca peste 5 milioane m3 de apă la viituri. La Mahmudia, în Deltă, 928 ha de teren au fost reconectate la circuitul natural, iar comunitatea a fost implicată în administrarea durabilă a noilor resurse.

În afară de aceste proiecte-pilot, nu s-au mai făcut decât niște studii de prefezabilitate și fezabilitate pentru reabilitări (Ostrovul Călărași-Răul, Gârla Pasărea, Balta Greaca) și pentru monitorizarea capacității luncii de filtrare a nutrienților. Inundațiile din 2006 au reprezentat și ele un fel de test retrospectiv, confirmând pretabilitatea zonelor selectate de REELD pentru renaturare – spune Nichersu.

 

Și lucrurile s-au oprit aici. Administrația Națională Apele Române spune că e nevoie de clarificări strategice de la guvernanți, iar ministerele de până acum ale mediului și agriculturii s-au aflat pe poziții teoretice opuse. Totuși vicepreședintele Academiei Române și președinte de onoare al ASAS, Cristian Hera, crede că ideile diferite ale specialiștilor din diverse domenii se datorează multitudinii de funcții ale fluviului și că orice strategie viitoare pentru Dunăre nu poate fi axată decât pe principiul dezvoltării durabile, pe conservarea biodiversității, reducerea poluării, protecția împotriva viiturilor și activități: agricultură, silvicultură, pescuit, turism, navigație.

Din toate țările riverane Dunării, România are cel mai mare potențial de renaturare a luncii și cea mai mică rată de punere în practică. Rămâne de văzut cine și cum îi va putea duce mai departe studiile, strategiile și proiectele.

 

Articolul a fost publicat în ediția din decembrie 2015 a revistei National Geographic România



1 Comment

  1. Autorul articolului nu s-a documentat suficient.Deontologia il obliga la o informare mai amanuntita asupra problemei renaturarii luncii Dunarii romanesti. Cu riscul de a fi acuzat de lipsa de modestie, atrag atentia celor ce citesc textul de mai sus, ca inainte cu 8(opt), eu am elaborat Programul “Dunarea vie”, de renaturare (termenul imi apartine!) a luncii Dunarii, pornind de la tezele lui Gr.Antipa, care stabileau ca metoda de amenajare si exploatare a luncii Dunarii, principiul naturalist economic, adica sa se studieze amanuntit calitatile productive ale fiecarui ecosistem, si, in functie de rezultat, respectivul teren sa fie destinat unei anumite culturi.Trei sferturi din concluziile la care a ajuns institutul de la Tulcea, dupa doi ani cercetari, se regasesc in studiul meu aparut si dezbatut pe larg in presa timpului, fapt care a determinat ASAS sa-l discute in doua sesiuni stiintifice (dec.2001 si mai 2008), iar Academia Romana, in septembrie 2011, sa-i acorde o atentie deosebita. Fata de 1998, pozitia specialistilor s-a schimbat mult Ei considera acum ca renatrarea este o necesitate, dar plang dupa capodopera arhitectonica a digurilor “insubmersibile”. Din pacate, guvernantii nu se arata interesati…

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*