Trăind cu lupii

Prezent și totuși nevăzut, acuzat adesea fără vină de fermieri și vânători, protejat de lege și totodată braconat oriunde și oricum, lupul reprezintă un subiect care necesită multă perseverență și efort pentru a-l cunoaște. Foto: Costas Dumitrescu

Povestea primului proiect de conservare dedicat exclusiv lupului din România.

27! Cifra a căzut greu, tunată de responsabilul unui fond de vânătoare, care ne-a precizat numărul de lupi numărați la începutul acestui an pe o zona de 8000 ha din Carpații Orientali. Pentru clarificări mai ferme, distinsul cinegetician ne-a indicat și sexul fiecărui individ din cei 27. Mut de uimire am încercat să calculez rapid densități abundente, să le compar cu cele mai mai concentrări cunoscute ale acestei specii pe planeta Pământ și … da, am înțeles într-un final, că oamenii număraseră toate urmele de lupi imprimate în noroi! Și cum fiecare lup are patru picioare, dacă s-au mai și învârtit de câteva ori prin zonă, atunci lucrurile sunt clare și total diferite față de densitatea normală de circa 2 lupi la 10000 ha cunoscută și acceptată. De la 2 lupi posibili, la 27 declarați… era evident care responsabil cu vânătoarea dorea să atârne pe perete în sezonul următor câteva blănuri fără a ține cont că denaturează complet tot ceea ce se știe despre specie, plusând ca la poker pentru că autoritățile să aibă de unde să taie. 

În același timp, într-o zi înegurată de februarie, într-un satuc de pe Valea Milcovului, agățat la poalele muntelui, o bătrânică trăită mult de tot în târla izolată, i-a răspuns vecinei venită la taifas care a întreabat-o ce-i larma de afară: „ei, nu-i nimic, doar niște lupchi care urlă a pustiu!”. Bătrânelele și-au văzut apoi liniște de taifasul lor, netulburate. Lupii și oamenii erau acolo, la marginea pădurii, elemente normale ale unui peisaj rural unic în Europa contemporană și se acceptau reciproc plătindu-și fiecare specie, din când în când, câte un tribut pe altarul înțelegerii și conviețuirii.

Cele două realități paralele, dar totuși coexistente în același spațiu carpatic ne-a făcut să pornim un desant al cercetării și conservării celei mai enigmatice și puțin cunoscute specii de carnivore din România: lupul.

„Numai munții au împlinit vechimea vârstei pentru a puteau înțelege tânguirea din urletul lupilor”,  spunea cunoscutul cercetător Aldo Leopold într-o lucrare despre lupi, ori noi, o mână de tineri trecuți prin furcile caudine ale unor proiecte asemănătoare dedicate mai ales ursului brun, știam la ce ne înhămăm: o imagine demonică a lupului în rândul unor anumite categorii sociale, lipsa totală a informațiilor despre populația carpatină colectate corect și sistematic, un război „rece” între interesul de conservare și cel al gestionarilor cinegetici care nu doresc o concurență prea mare în lupta pentru o bucățică de carne de vânat și mai ales dificultățile asumate în demersul de a înțelege câți lupi, câte haite, unde și câți pui fată, ce mănâncă în diferite sezoane, cum îi putem ajuta pe termen lung. 

De la planuri la fapte nu a fost ușor și a trebuit să trecem prin eșecul unui refuz înainte de a gusta din cupa victoriei, anunțată în 2014 de Comisia Europeană, care luase decizia, de a ne finanța prin programul LIFE + Nature, proiectul „Implementarea celor mai bune practici pentru conservarea in-situ a speciei Canis lupus la nivelul Carpaților Orientali”. 

Proiectul nostru, botezat rapid WOLFLIFE e primul proiect de conservare din România dedicat exclusiv lupului, care primește finanțare de la Comisia Europeană. I-am hărăzit scopul de a implementa cele mai bune practici cunoscute pentru conservarea în mediul natural lupilor, menţinerea unei populaţii sănătoase și viabile de lupi în Munţii Carpaţi, dar și promovarea unei mai bune coexistențe om-lup în satele de la poalele munților. 

Având teritorii uriașe și o mobilitate renumită, lupii ne-au determinat să întindem aripa curiozității noastre și a demersului conservationist de la Valea Putnei din Vrancea până departe în Călimani, pe Valea și Munții Gurghiului, în molidișurile dese ale Mădarașului Harghitean și în văile domoale ale Herculianului și Bodocului Covasnean. Nu am ocolit nici județele moldave pentru că Munții Neamțului și ai Nemirei promiteau să aibă haite numeroase și multe secrete mai ales acum în preajma momentului eliberării unor noi zimbrii în libertatea pădurilor din Parcul Natural Vânători Neamț.

Întins pe o perioada de patru ani și coordonat de Agenţia pentru Protecţia Mediului Vrancea, proiectul destinat conservării și cunoașterii lupilor a avut sprijinul partenerilor de la Agențiile pentru Protecția Mediului Harghita și Covasna și celor de la Asociația pentru Conservarea Diversității Biologice și mai ales ne-am bucurat de implicarea a peste 25 de voluntari veniți, pe rând, din toate colțurile Europei. A fost un „turn Babel” constructiv și dinamic, un iureș controlat, pornit în fiecare dimineață de iarnă în care se împărțeau transecte de câte 10 km echipelor care trebuiau să străbată văile și pădurile înzăpezite în căutarea urmelor și excrementelor de lupi. Seara, la gura sobei, în cabanele de munte pe care le cotropeam vremelnic în diferite locații ale studiilor de teren fiecare echipa își prezența mândră pungile cu excremente colectate în vederea stabilirii dietei lupilor, își înregistrau recipientele sterile cu probe biologice colectate pentru genotiparea prin analize AND a fiecărui lup întâlnit sau alții mai puțin norocoși își arătau doar poze cu peisaje uluitoare. 

Patru ani de eforturi, patru ani de muncă pe teren în care kilometrii de transecte prin zăpadă nu se mai sfârșeau, iar rucsacii deveneau din ce în ce mai grei, atârnând pe umerii unor tineri cercetători implicați în diferitele studii abordate în proiect. Nu ne-a fost ușor să parcurgem la pas 4851 km de transecte, iarna, prin păduri și pășuni. Dar a meritat! Am putut colecta 788 excremente, 363 probe de urină și am înregistrat peste 700 de locații în care urmele lupilor s-au imprimat în zăpadă. Camere cu senzori de mișcare și lămpi cu infraroșu ne-au fost spioni în peste 39 de locații în care au funcționat 1098 de zile. Am fost, cu ajutorul acestor echipamente, extrem de fericiți să filmăm haite de lupi în cele mai ascunse locuri și am văzut cât de ordonată e ierarhia în haita plecată la vânătoare. Cele 73 de înregistrări video cu haite de lupi au fost ordonate, analizate și corelate cu numărul urmelor imprimate pe zăpadă și cu analiză de laborator a probelor biologice. Din toate aceste informații corelate am putut stabili numărul real al lupilor, distribuția haitelor și mărimea teritoriilor utilizate. S-a confirmat acum cu dovezi științifice faptul că evaluarea populațiilor de lupi prin metodele clasice folosite de vânători este eronată, cifrele raportate fiind și de 4 ori mai mari decât cele reale. De exemplu în zona Munților Vrancei, densidatea raportată de vânători a fost de circa 8 lupi pe o suprafață de 100 kmp, iar studiile noastre au confirmat densitatea de 1,9 lupi/100 kmp, densitate normală și unanim acceptată pentru zone similar din întreagă lume.

Documentarea noastră cu privire la numărul și structura haitelor de lupi din Carpații Orientali nu s-a terminat aici. Probele biologice colectate de echipele din teren au mers în Germania, la Institutul de Cercetări Biologice Senckenberg, unde în laboratoare dotate cu echipamente de ultima generație, s-au petrecut complicate analize genetice. 280 de profile AND ale lupilor carpatini au fost identificate, fiecare genotip fiind analizat și din punct de vedere al relațiilor de paternitate și al originii areal geografice. Am fost uimiți să înțelegem cum lupii solitari pleca din haită mama și pot traversa sute de kilometric de pădure până își formează o nouă haită, pe un teritoriu liber.

Specie exclusiv carnivoră, lupul își suplimentează din când în când dieta cu animale domestice, în general oi și capre, atacând stânele care nu sunt bine păzite sau pe cele poziționate prea aproape sau chiar la marginea pădurii. De la aceste atacuri pleacă de fapt și adversitatea oamenilor din mediul rural față de lupi, pagubele făcute ciobanilor susținând și demersurile vânătorilor pentru ținerea populației de lupi la un nivel minimal. Am vrut să înțelegem amploarea fenomenului și să vedem de ce unii fermieri sunt mai păgubiți de lupi decât alții și am vrut să învățăm de la ciobani cum e cel mai eficient să te aperi de lupii care dau târcoale saivanului. Sute de stâne au fost cartate, analizate din punct de vedere al amplasamentului, numărului și raselor de câini folosite, a tipurilor de țarcuri de înnoptare a oilor, a rutelor de pășunat folosite de ciobani pe durata unei zile. Am înțeles în acest fel că stânele care și-au conservat tradițiile în ceea ce privește amplasamentul și modul de pază al oilor sunt cele mai puțin expuse atacurilor lupilor. Ciobanii care dorm lângă oi și au câini tradiționali de pază bine hrăniți și antrenați nu au de ce se teme de lupi, căci aceștia atacă doar stânele în care pază se face cu sisteme video și câini agresivi, „de import”, care uită să păzească oile și fug în pădure să se hrănească cu animale sălbatice.

Înțelegerea practicilor tradiționale utilizate de ciobani s-a materializat apoi în sfaturi pe care noi le-am „exportat” și către ciobanii tineri, mai puțin experimentați. Acolo unde frecvența atacurilor și numărul pagubelor a fost mare, am montat împreună cu ciobanii garduri electricice și tot felul de alte sperietori pentru lupii prea îndrăzneți. Și nu mică le-a fost mirarea ciobanilor văzând că energia de la soare, stocată peste noapte într-un echipament ciudat, le stă de ajutor și alungă prădătorii care, înșelând vigilența câinilor prea somnoroși, încerca să sară gardul format din fire împănate cu electricitate. Schelecăitul lupilor fugind speriați de mult prea ciudatul fulger nocturne, ne-a stat martor că lupii nu se vor întoarce prea curând la acea stână.

Păstoritul este una dintre preocupările de bază ale locuitorilor din satele de munte. Conflictul secular cu lupii a dus la formarea și păstrarea unor tehnici efi- ciente de menținere a atacurilor lupilor la un nivel acceptabil pentru ambele „tabere”. Foto: Berde Gyorgy Lajos

Și pentru că am trăit mulți ani printre ciobanii de la care încercăm să învățăm „cele mai bune practici tradiționale pentru paza stânelor” am înțeles că printre cei mai eficienți câini de pază a oilor sunt cei din rasa Ciobănesc Carpatin. Câini să cumperi pentru toți ciobanii ar fi fost prea greu, dacă nu imposibil, pentru că acesta rasă a fost de curând omologată și numărul de reproducători cu pedigri e mic. Singură soluție a fost să ne luăm inima-n dinți și să înființăm propria crescătorie de câini ciobănești din care să donăm păstorilor atacați de lupi câte o pereche de pui rotofei și gata să latre pe lângă suratele behaitoare. Zis și făcut …! 

Am demarat cu planuri, autorizații, achiziții de câini maturi reproducători, ne-am mai înzestrat și cu niște oi, care să țină companie, în primele zile de naștere viitorilor pui și am dat drumul „producției” de pui din rasa Ciobănesc Carpatin în noul Centru de Reproducere și Supraveghere a Câinilor de Pază a Șeptelului de la Lepșa din județul Vrancea. Primii câini donați ciobanilor au fost cu duși cu mare alai și cu suspine, pentru că ne îndrăgostisem de ghemotoacele pufoase de blană crescute sub strictă noastră observație. Acum, când mergem să monitorizăm cele aproape 40 de stâne unde am donat câte o pereche de ciobănești carpatini, suntem lătrați și ținuți la distanță de ditamai dulăii, stăpâni pe ei și pe teritoriul pe care îl au în grijă. Ciobanii au grija câinilor după puterea și înțelegerea fiecăruia, dar un lucru e cert, și anume că de la fiecare stână, doi pui trebuie donați mai departe altui confrate oier care este păgubit de prădatoarele pădurii și în acest fel sperăm la o reîntoarcere în Carpați a unei rase care a făcut ca sute de ani, ciobanilor, să nu le fie prea mare pagubă și prea greu traiul alături de lupi și urși.

Rămân multe lucuri de spus și de făcut către conviețuirea cu acesta specie atât de blamată, atât de urgisita de mulți, pe nedrept. Important este că s-au făcut primii pași în a înțelege mai multe despre lupi și că primele reguli pentru asigurarea conviețuirii sunt acum trecute într-un ambițios Plan național de acțiune pentru conservarea speciei Canis lupus, care își așteaptă rândul la aprobarea de către autorități. 

Articol publicat în ediția de septembrie a revistei National Geographic
Text: Silviu Chiriac
Foto: Costas Dumitrescu

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*