Interviu: Șapte ani în Văcărești

Helmut Ignat caută balansul optim între responsabilitățile muncii într-o corporație și pasiunea pentru fotografie. Foto: arhiva personală Helmut Ignat

Fotograful Helmut Ignat (în imagine) este unul dintre inițiatorii comandoului verde de frumoși nebuni ai marelui oraș care s-a bătut ani la rândul cu morile de vânt ale neputinței și nepăsării românești, făcând ca Parcul Natural Văcărești (PNV) să existe în conștiința publicului cu mult timp înainte de a fi declarat oficial. Anul trecut, când APNV a câștigat premiul pentru mediu la Gala Societății Civile, eforturile și perseverența grupului minuscul de entuziaști care au muncit pentru înființarea primului parc natural urban al ţării nu au determinat nicio reacție oficială de mulțumire din partea vreunei autorități centrale sau locale. Simptomatică în acest sens a fost marea igienizare de show off din iunie 2016, la o lună după declararea Văcăreștiului parc natural, când doamna ministru Cristiana Pașca Palmer a venit în fața ziariștilor, asumându-și toate meritele înființări parcului fără ca măcar să-i menționeze pe adevărații autori morali.

Articolul de copertă din ediția noastră de decembrie  e și o reverență din partea National Geographic pentru această mână de oameni cărora bucureștenii ar trebui să le ridice statuie.

 

Cătălin Gruia: Când a început povestea ta de dragoste cu „Delta dintre blocuri”?

Helmut Ignat: Căutând printre fotografii vechi, am găsit una din 1994 făcută de la etajul 8 al blocului ISPIF de pe șoseaua Olteniței, unde aveam birou. Într-un colț al fotografiei, printre blocuri, apare o bucată de dig și un petic de iarbă. Practic, văzusem pe fereastră în fiecare zi viitorul parc Văcărești, dar nici nu-l băgasem în seamă. Până pe 20 februarie 2011, când, după încercări îndelungate de a găsi o intrare, după un slalom printre maghernițe, mormane de gunoaie și haite de câini, am făcut prima fotografie de pe dig. O imagine dezolantă: beton, vegetație uscată și incendiată, copaci tăiați, gunoaie… În următorul an și jumătate, activitatea fotografică în Văcărești a devenit un mod de viață odată cu trecerea anotimpurilor și dezvăluirile surprinzătoare ale naturii.

Dar orice vizită în „groapă” însemna și un sentiment de revoltă împotriva celor care deversau gunoaie și moloz în mijlocul parcului, care tăiau copacii, incendiau vegetația sau scoteau zeci de kilograme de pește. A urmat apoi întâlnirea cu locuitorii temporari sau permanenți, dintre care unii au devenit personaje importante ale „filmului” nostru. Gică și Niculina Enache se stabiliseră în groapă din anii ’90, concepând aici nouă copii – într-o baracă cu o singură încăpere în care locuiau împreună cu mulți porumbei, pisici, câini, porci, gâște, găini. Gică era „administratorul” gropii, știind tot ce mișcă, „aprobând” activitățile și selectând rezidenții temporari. Specia-vedetă a primului an de fotografie a fost chirighița cu obraz alb. O colonie de câteva zeci de perechi a permis preluarea unor imagini convingătoare din episodul apariției unei noi generații…

În paralel cu fotografiile, am început și documentarea. Momentul important a fost descoperirea Costanera Sur, menționată într-un articol din Green Report. În februarie 2012, în drum spre Antarctica, am avut o escală la Buenos Aires, unde am avut un singur obiectiv – vizitarea rezervației. Chiar dacă ulterior am „descoperit” și studiat zeci de arii naturale protejate urbane, rezervația din Buenos Aires a rămas primul model de referință.

Ce s-a întâmplat după articolul publicat în ediția de mai 2006 a NG?

HI: După 15 luni de la prima fotografie a apărut articolul de copertă „Delta dintre blocuri” în care a fost formulată propunerea de transformare a locului în rezervație naturală urbană.

Articolul a trezit imediat interesul publicului, al presei, readucând la viață un subiect sensibil. Acțiunile de igienizare au venit la pachet cu huiduielile revendicatorilor terenurilor din fostul cartier transformat în obiectiv hidrotehnic și propus acum pentru a deveni parc. Oamenii solicitau rezolvarea problemei care trena de 20 de ani. Ca să fie totul și mai complicat, întreg obiectivul fusese concesionat în 2003, pe 49 de ani, unei firme controversate, care nu plătise nicio redevență. În afară de montarea unui gard împrejmuitor nu efectuase vreo lucrare, nici nu știm dacă legal ar fi putut, având în vedere regimul de obiectiv hidrotehnic al suprafeței, valabil chiar și în situația în care era doar o ruină părăsită.

Paradoxal, situația juridică incertă a fost elementul principal de naștere și dezvoltare a ecosistemului.

Poziția grupului de inițiativă a fost în favoarea soluționării corecte, în interesul public și cu respectarea drepturilor individuale: înființarea parcului și despăgubiri proprietarilor, conform legilor și deciziilor instanțelor. Între timp, a început să se sedimenteze grupul de inițiativă format din oameni angajați în protecția mediului, de la NG, Salvați Delta, Ecopolis și Kogayon. Fără derularea unor proceduri administrative în concordanță cu legea ariilor protejate, ideea în sine nu ar fi însemnat decât… o idee. Argumentația noastră s-a bazat pe răspunsurile la trei întrebări simple: De ce Parc? De ce Natural? De ce Văcărești? Pe traseul dosarului Văcărești au apărut multe personaje, de la oameni de valoare până la funcționari publici care n-au nicio legătură cu competența sau cu interesul public (nu toți; din fericire, am întâlnit și funcționari care ne-au ajutat mult). Timp de peste trei ani, mai toată lumea era de acord cu înființarea parcului, inclusiv unii factori de decizie, dar nu se înființa… Până ce, în sfârșit, s-a spart gheața în mai 2006.

Îți amintești cum ai trăit momentul de triumf?

HI: Da, eram în Văcărești, cu bătrânul meu Defender, care cărase echipamente și accesorii de alte sute de ori în ultimii cinci ani. Era o zi specială, prima zi în care eram de fapt în Parcul Natural și nu în „Groapa” Văcărești. Momentul de mândrie și reverie mi-a fost întrerupt brusc de un polițist local care se agita pe coama digului. Bucuros că în sfârșit au apărut autoritățile în zonă, m-am apropiat să aud totuși ce zice. Și l-am auzit: „Păi ce facem, domne’, intrăm cu mașina în parc?”.

*Interviul a fost editat pentru concizie și claritate.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*