Ziua deşertificării

Foto Thomas Dan/Mediafax

Faptul că noi, locuitorii Planetei Albastre am putea avea  probleme cu apa este aparent de neconceput. Dar să nu uităm că doar 2,5% din apa Terrei nu este sărată. Iar din apa dulce, numai ceva mai mult de o treime nu este îngheţată.

Deci marile fluvii, lacuri, râuri, rezerve subterane, înseamnă doar un singur procent din apa lumii, şi acela foarte inegal distribuit. Deşertificarea este transformarea unui teren înverzit într-unul arid, lipsit de vegetaţie, impropriu pentru vieţuitoare, pentru aşezări omeneşti şi  agricultură.

Capriciile naturii au produs deşertificare. Când au fost descoperite, picturile rupestre din Tassili, Maroc, vechi de 6.000 de ani, au consternat oamenii de ştiinţă: ele înfăţişau cirezi de vite, savană, păstori, indicii clare ale unei prosperităţi bazate pe o climă mult mai umedă.  Acum regiunea este pustie şi una dintre cele mai aride de pe glob. Înălţarea rapidă din timpul cuaternarului a Alpilor Australieni a creat o barieră în cale vânturilor umede dinspre ocean, transformând centrul continentului, cândva înverzit, în ţinutul Nullarbor ( Niciun arbore!).

Dar deşertificarea este tot mai des şi un rezultat al nesăbuinţei oamenilor. Iată un bun exemplu din România. Zona cea mai aridă din ţara noastră a fost şi rămâne sudul şi mai ales sud-estul, cu Bărăganul şi Dobrogea. Aici cantitatea de precipitaţii  este de 300-350 mm/ an, cam jumătate din media pe ţară. Bărăganul a fost cândva o stepă cu vegetaţie şi faună bogată, apoi foarte fertil grânar. Mai întâi au fost tăiate pădurile, ce aveau rol important în reţinerea umidităţii, în termoreglare şi ca ecran contra vânturilor şi viscolelor. În prezent de pildă, judeţul Călăraşi are numai 4% din suprafaţă ocupată de păduri, fiind pe ultimul loc din ţară din acest punct de vedere.  Până în anii 70 bălţile Dunării formau o vastă zonă umedă în lungul fluviului, cu lăţimea de 7-8 kilometri. Ea a fost leagănul unei prospere şi originale civilizaţii neolitice, Gumelniţa, a cărei economie  se baza pe produsele bălţilor. În siturile lor, arheologii au găsit rămăşiţele unor prânzuri  cu sturioni, somni uriaşi, dar şi scoici şi raci. Astăzi acestea sunt delicateţuri de care nu prea te  apropii prea uşor.  Iar pe vremea când se spunea în Valahia că peştele este pâinea săracului iată ce se întâmpla: captura pescărească proaspătă  era pusă în căruţă între paie, cu sare şi gheaţă, şi dusă de cu noapte în oraşe, mai ales în Bucureşti. Ce nu cumpărau boierii dimineaţa era vândut  oamenilor mai modeşti, pe nimica toată, căci marfa era foarte perisabilă. Pe atunci  vântul cald de sud, numit Băltăreţul, se încărca cu umiditate deasupra bălţilor şi o descărca la întâlnirea cu mase mai reci de aer dinspre răsărit, deasupra Bărăganului. Acest mecanism natural de irigare a dispărut odată cu asecarea bălţilor Dunării după un model sovietic. Azi Bălăreţul este un fel de simun, fierbinte şi uscat, ce seacă vlaga plantelor şi stârneşte pulberea câmpului.  Efectele negative fiind evidente, pentru a combate aridizarea progresivă s-a trecut în anii ’80 la realizarea unui sistem hidrografic artificial în sudul ţării, pe baza aducţiunii gravitaţionale din Siret şi Buzău şi a apei pompate din Dunăre. Proiect faraonic, dar necesar. Cu un credit de două miliarde de dolari de la Banca Mondială, s-au săpat sute de kilometri de canale şi cuvete lacustre, mai ales în lungul Mostiştei, au fost realizate diguri de beton, reţele de înaltă tensiune menite să alimenteze imensele pompe engelzeşti ce urmau să ducă apa din vale la deal. Acest proiect se afla într-o fază avansată în momentul în care a venit revoluţia din 1989. Eu locuiesc acum într-un sat din Bărăgan şi am văzut cum încet-încet s-au dărâmat şi s-au furat  materiale de construcţie din staţiile de pompare şi diguri, conducte,  s-au extras  cablurile de înaltă tensiune, apoi stâlpii au fost dărâmaţi şi măcinaţi cu barosul pentru a scoate din ei fierul-beton.

Iar preotul satului organizează uneori câte  o ceremonie religioasă cu rugăciuni menite să convingă Sfântul Duh să aducă ploaie. Pentru câmpul uscat şi  pentru cei săraci cu duhul.

– Cristian Lascu

17 Iunie 2013



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*