Cum trăiesc mai bine la țară decât la oraș

Autoarea a îmbrăcat costumul tradițional pentru a participa la o activitate de la grădinița din sat.

Inspirată de criteriile prin care Mercer stabilește orașele cu cea mai bună calitate a vieții, am realizat o grilă proprie pentru a analiza calitatea vieții pe care o am în comuna mureșană Ibănești. Rezultatul m-a surprins chiar și pe mine!

Autobuzul care pleacă din Dulcea la ora 10 a venit la fix. M-am așezat pe al doilea rând de scaune ca să văd în față (îmi este rău pe mașină și mă ajută mult să privesc drept înainte). Dar nu s–a pus problema de așa ceva. Șoferul conducea încet, nu se grăbea și nici oamenii nu dădeau semne că ar fi preocupați să ajungă la o oră fixă. Dar eu știam că DEJA se apropia de zece jumătate, iar la ora 11 trebuia să fiu în centrul Reghinului. Pe la ieșirea din Ibănești, în dreptul Podului Hodacului, tocmai când se pregătea să pornească autobuzul șoferul a oprit brusc. “Stai, că mai vine cineva, e pe pod. Aleargă, aleargă, dar nu poate de burtă”, spune un glumeț. “Sau are geanta plină de bani”, spune altul. Amuzament general. Eu îmi dau ochii peste cap și arunc privirea îngrijorată pe ceasul de la telefon. Dar nu pot să comentez nimic. Și eu am fost în situația în care autobuzul m-a așteptat în stație. Fără semne disperate și fără claxoane nervoase.

Mă aflu în Ibănești, o comună din județul Mureșul, de pe cursul superior al râului Gurghiu, la 20 de kilometri de orașul Reghin. În ultimii ani, de când m-am mutat aici, am ajuns să consider timpul drept una dintre cele mai importante resurse ale locului. Am impresia că pe aici timpul se scurge mai lent. Nu pierd zeci de minute așteptând un metrou, un autobuz sau câte o oră jumătate – două pe drumul casă-serviciu (dus-întors). “Mai haidați de povești pe la noi”, se spune pe aici. Iar poveștile se lungesc, un simplu salut, un “Doamne-ajută” sau “ce mai faceți” poate dura și câteva zeci de minute. Dar nu e grabă. Iar asta înseamnă mai puțin stres, mai puțini nervi, mai multă seninătate. Vorba nu e repezită, devine mai domoală, ai mai multă răbdare, îi asculți pe ceilalți, nu te grăbește nimeni și nu grăbești pe nimeni. Inspirată de studiul Mercer care are criterii bine stabilite (politice, sociale, de mediu, siguranță, poluare, spațiu verde etc) pentru stabilirea calității vieții într-un  oraș, am elaborat și eu o grilă personală de criterii pentru a vedea care este calitatea vieții mele într-o comună mureșană, la vreo 400 de kilometri de București (termenul de comparație este chiar Bucureștiul, unde am trait 15 ani).

Analiză în 9 puncte: calitatea vieții în Ibănești

Cadrul natural

Zonă verde, împădurită, înconjurată de dealuri, aer curat, apă curată, fără poluare.

Trafic

Nu am probleme cu traficul sau locurile de parcare, ajung la grădinița copilului în 10 minute (pe jos).

Lipsa prea multor tentații de achiziții

În timp, am transformat ceea ce mi se părea un disconfort major (fiind obișnuită cu supermarketul la scara blocului) într-un avantaj pentru buget. Mă aprovizionez săptămânal sau o dată la două săptămâni din oraș, dar am la îndemână două magazine de unde cumpăr lucrurile mărunte. Am fost nevoită să renunț la multe mărunțișuri care, însumate, îmi afectau serios bugetul. Am învățat să fac distincția între nevoie (necesitate) și dorință (moft) și să o pot limita pe cea din urmă. Multe dintre “mofturi” sunt asociate orașului, iar cum eu nu sunt dispusă să fac zilnic drumul până în Reghin… am ajuns să le mai și ignor.

Sentimentul de apartenență la o comunitate

Comunitatea de la București era, cumva, cea de la serviciu. Îmi petreceam cu colegii de la birou mai mult timp decât cu familia sau cu prietenii. Dar aici, tot mai mult, simt că fac parte dintr-o comunitate adevărată. Primesc ajutor, ofer ajutor, stau de povești etc. Nu mai sunt un anonim pierdut printre sute de oameni, care locuiește într-un bloc de 10 etaje fără a-și cunoaște vecinii. Iar asta contează. Mult!

Nu simt lipsa confortului de la oraș

La început, vedeam doar un loc frumos, înconjurat de dealuri și păduri, ideal pentru drumeții sau plimbări cu bicicleta, dar treptat am descoperit o comună răsărită și civilizată. Avem serviciu de salubritate (gunoiul este luat săptămânal), apă curentă, de la rețeaua comunei, servicii SMURD. “Salubritatea funcționează din anul 2000”, spune Dan Vasile Dumitru, primarul comunei Ibănești. “Rețeaua comunală de alimentare cu apă am început-o în 2005 cu 139 de solicitanți. Astăzi avem peste 900 de case branșate la apă și ne extindem în continuare. Tot din 2000 funcționează și Smurd-ul. Ambulanța din Ibănești a fost prima din țară înființată de doctorul Raed Arafat. A fost atunci o perioadă de pionierat pentru Smurd. A fost o luptă cu reticența medicilor, cu neîncrederea în paramedicii de pe ambulanță. În prezent, serviciul Smurd este finanțat de către comunele Ibănești, Hodac și Gurghiu prin Asociația comunităților Văii Gurghiului”, mai spune primarul comunei. La rețeaua de canalizare încă se lucrează; s-a construit conducta magistrală, de 12 kilometri și o stație de epurare dimensionată pentru 2000 de persoane, iar acum se are în vedere un alt proiect care vizează o parte din locurile rămase neacoperite.

Produse locale la îndemână

Lapte și caș de oaie pot cumpăra de la vecini (mă refer la lapte proaspăt muls și la caș făcut la stână). Dar pe lângă asta, mai sunt Mirdatod, fabrica de produse lactate, la cinci minute de noi, o păstrăvărie, brutăria Bozon și fabrica de bere nefiltrată a domnului profesor de matematică Matei Dumitru. „La început, toată lumea face bere nefiltrată, iar  următorul pas în procesul tehnologic este filtrarea. Eu însă nu o filtrez”, spune el. „E ca la lapte. Dacă iei tot ce-i bun și sănătos, rămâi doar cu zerul. Așa cum la stâna dai zerul la animale, așa se bea berea și pe la noi”, spune acesta. Iar ăsta este și marele lui of – că oamenii nu au cultura berii ca în alte țări. „Beau apă cu sifon și cu esență de bere și-s multumiți.”

Oameni cu povești

O plimbare pe aici îți va scoate în cale oameni pe care nu-i vei uita. De la lelea Oană, care locuiește în vârful dealului (“pe Gropi”) și te întâmpină cu “Domnul să te bucure, draga mea”, la Stălușița care te va îmbia la povești sau nea Mănăilă, un om și jumătate. Are peste 80 de ani, dar e înalt, suplu, puternic vioi, cu ochi vii și mereu pus pe glume. Îl cheamă Gliga Emanoil, dar toată il știe de Manailă. Când s-a însurat, a intrat într-o familie care avea din moși strămoși vâltoare și piuă. A învățat și el meseria, și 30 de ani a umblat prin sate și comune, pâna la Cluj și la Bistrița, de-și umplea căruța cu țoale și pănuri pe care le aducea acasă, la vâltoare.

Ocupații tradiționale

În capul listei pun fiertul borhotului de mere și pere ca să faci pălinca, o îndeletnicire-rituală care are loc primăvara, când se fierb merele, și toamna târziu, pentru pere, prune și resturile de la struguri. Bărbații se adună într-o magazie în jurul unei vetre mari si al unui cazan uriaș de alamă. Rămân acolo ore întregi, o noapte, o zi, cât este nevoie. Bărbaților le place să vină la cazan: se strâng în jurul  focului, vorbesc despre vecini, politică, mai pun pe foc, gustă constant lichidul să vadă dacă e bun și-și dau cu părerea.

Mai este și vâltoarea, unde spăl țoale, țolinci, preșuri și pături. Nu am vrut să pun covoare sau mochetă prin casă ca să nu ajungă îmbâcsite de praf, așa că în fiecare dimineață adun brațul de preșuri îl scutur și, de două ori pe an, le arunc în vâltoare, apoi le las la scurs la soare. Pe vremuri, vâltorile se făceau pe cursul unui râu cu o înclinație care să permită formarea unei căderi de apă. Apa vine din Gurghiu pe un jgheab (scoc) și curge  pe marginea vâltorii ca să formeze un vârtej și să învârtă bine lucrurile, mai ceva ca o mașină de spălat. Debitul este reglat de un stăvilar pus la capatul de sus al scocului. Rezultatul este o mașină de spălat arhaică, ecologică, cu consum zero, în care cuva este o construcție conică răsturnată din lemn.

Plimbări în natură Te poți plimba pe oricare dintre dealurile de aici, iar ca repere îți dau Cetățuia Mică unde a fost amplasat un turn roman, parte dintr-un anasamblu de apărare de pe granițele Imperiului Roman, Piatra Orșovei, Lăpușna (unde este și Castelul regal de vânătoare de la Lăpușna), vârful Saca (1777 metri altitudine, fiind cel mai înalt punct din zonă).

Ibănești, comună europeană

Ibănești este singura comună din România inclusă în Charter of European Rural Communities, o organizație europeană care numără în prezent 28 de țări participante, fiecare țară putând fi reprezentată de o singură localitate – o inițiativă dedicată sporirii coeziunii la nivelul UE. În cadrul acesteia au loc întâlniri anuale, schimburi de experiență și vizite reciproce (cu cazare în casele localnicilor) între delegațiile localităților participante pentru a se vedea și învăța din stilul de viață al localnicilor.

Cum ajungi în Ibănești

Mergi pe drumul național DN1 (E60), pe ruta București – Brașov- Sighișoara – Târgu Mureș. Din Târgu Mureș urmărești indicatoarele spre Reghin și, înainte de a intra in Reghin, urmezi indicatorul pe care scrie Gurghiu, Lăpușna, Ibănești. Treci prin Gurghiu, după care ajungi în Ibănești.

Cazare în comună

Pensiunea-restaurant Tera, de la intrarea în Ibănești Contact: 0745235196, strada Principală, nr. 1/ A

Pensiunea-resturant Ovidiu și Paula, spre Lăpușna (platoul Fâncel) Contact: 0769678507

Cazare la castelul Lăpușna Contact: 0740300076

Tabăra Lăpușna – dedicată grupurilor mari, de tineret, cu capacitate de 50 de locuri (clădire etajată, plus 5 căsuțe) Contact: www.ibanesti.ro

Text și foto: Adina Brânciulescu



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*