Vinul românesc renaște

Vinul românesc renaște

Într-o după-amiază toridă de sfârșit de august, un tânăr cu părul și pantalonii de culoarea vinului de crâmpoșie se plimbă absorbit printre rândurile de viță-de-vie cu trunchiul gros, aliniate pe stâlpi de beton cu sârme ruginite. Se oprește ici-colo, mai ciugulește câte un bob, zâmbind ciudat, cu jumătate de gură.

Ochii studiază chiorchinii de sub ochelari cu rame negre, groase, pe care s-a pus o peliculă de praf. Iar degetele culeg mecanic boabe, ca să obțină mostre omogene de struguri din parcelă. Suntem în toamna lui 2010 și Ghislain Moritz, enologul francez al Cramei Avincis din Drăgășani, face controlul de maturitate în vie, pregătindu-se pentru prima lui recoltă în România. Gustă un bob de fetească regală și în minte îi explodează o idee.

Ghislain s-a format la școala din Burgundia, unde a lucrat între 2000 și 2005 și unde vinul bun este la el acasă. Însă Ghislain și-a dat repede seama că trebuie să evadeze din acest paradis, unde lucrurile sunt temeinic așezate și un profesionist al vinului poate rămâne în același post până la moarte.

A început să trimită CV-uri la crame din România, dar fără succes. A plecat cu un contract în Portugalia în 2009. Tocmai atunci a primit un răspuns de la baronul Jakob Kripp, de la Crama Prince Știrbey, care i-a spus că el are deja un enolog neamț, dar că un vecin din Drăgășani își construiește cramă nouă. „Mi-a dat contactele. D-l Stoi, Stoi-ceva…“ A trimis un e-mail soților Stoica, le-a spus că tocmai începea un contract în Portugalia, scuzându-se că nu poate veni să-i întâlnească în România. Replica a venit instantaneu: și noi suntem în vacanță în Portugalia. „Peste 3 zile, ne întâlneam în Lisabona la o cafea. Destinul!“ – a spus el.

Așa a ajuns Ghislain Moritz în Drăgășani în primăvara lui 2010. S-a pus pe studiat: despre podgorie, soiuri, climat. Și-a petrecut următoarele luni discutând cu localnici, viticultori, agronomi de la stațiunile de cercetare din zonă. A învățat despre soiurile locale, despre ce s-a întâmplat acolo în perioada interbelică, despre ce merge și ce nu.

Și acum, înaintea momentului magic al culesului, iată-l făcând controlul de maturitate în vie: ia câteva boabe de struguri din fiecare parcelă și le testează, pentru a stabili conținutul de zahăr, aciditatea strugurelui etc. Și bobul acesta de fetească regală care i-a explodat în gură ca o madlenă proustiană… Lucrul care l-a izbit de la bun început este concentrația de tanini din pieliță – foarte interesantă pentru un soi alb. Avea o aciditate crocantă, semn că exista o structură elegantă și potențial pentru a vinifica un produs deosebit. A decis să-l vinifice ca pe un chardonnay din Burgundia. Deci: fermentație în butoi nouă luni pentru o parte din vin, apoi asamblaj cu restul, să-l echilibreze, să nu fie doar un vin baricat. „Și, după o perioadă în sticle, a devenit un vin fantastic, cu o aromă florală și un gust fin, aducând cu al unui măr românesc de vară. Din păcate, au rămas prea puține sticle din această recoltă. Feteasca regală a fost destul de neglijată în timpul comunismului și are azi, pe nedrept, o imagine proastă. Însă eu unul, când mai găsesc câte o sticlă și o deschid, îmi amintesc de toată perioada aventuroasă de la începuturi“ – spune el.

Din decembrie 2010, când a fost terminată crama Avincis la Drăgășani, Ghislain locuiește aici împreună cu soția lui columbiană. „Sunt și enologi care fac vinul la distanță, prin telefon, dar eu prefer să simt fiecare etapă a procesului.“

Ghislain Moritz face parte din noul val de vinificatori din România, împreună cu Oliver Bauer (de la Prince Știrbey), Laurent Pfeffer (Corcova), Mihai Baniță (Lacerta), Balla Geza (Miniș), Aurel Iancu (SERVE), Lorena Deaconu (Halewood) sau Aurelia Vișinescu.

Pasiunea și experimentele lor creează o dinamică efervescentă, care promite să readucă vinul autohton în perioada lui de glorie, cea interbelică.

***

Vița-de-vie are rădăcini adânci în spațiul românesc. Legendele grecești spun că aici s-ar fi născut Dionysos. Vechii daci aveau și ei un zeu asemănător – Sabazios. La începutul secolului I, plângăciosul Ovidiu, exilat la Tomis, scria la Roma cum suferă în iernile cumplite de la Pont când dacii cei bețivi taie vinul înghețat cu toporul. Burebista (82-44 î.Hr.) a eșuat în tentativa de eradicare a viței-de-vie și romanii au cucerit (101-106 d.Hr) o Dacie în care strugurele era celebrat. Pe medalia „Dacia Felix“, bătută de Traian în 112, provincia romană Dacia este personificată de o femeie cu doi copii care țin în mâini struguri și spice de grâu.

Tradiția cultivării viței-de-vie a continuat de-a lungul următoarelor două milenii, vinul transformat însoțind de multe ori ritualic viața românului de la botez până la moarte.

„Cu vinul transformat în Sfânta Împărtășanie se împărtășesc pruncii la Botez și oamenii la marile sărbători. Vinul și pâinea îi însoțesc pe miri la nuntă, iar la sfârșitul vieții, înainte ca trupul să fie primit în sânul pământului, se stropește ritualic cu untdelemn și vin. De-a lungul istoriei, doar popoarele sedentare au cultivat viță-de-vie, care a devenit simbolul statorniciei unui neam“ – spune Savelovici Rodica Emilia, istoric, etnograf și muzeograf la Muzeul „Crama 1777“, din Valea Călugărească.

Vinurile locale au fost remarcate de călătorii care au ajuns aici în Evul Mediu. Abundența din Moldova, unde „la timpul culesului se vinde o vadră cu patru bani și iarna – cu șase sau șapte“, era consemnată de misionarul catolic Marcus Bandinus în Codex Bandinus, din 1646. Tot el și-a notat că numele localității Cotnari ar veni de la dintâiul plantator de vii din Moldova, un Kotnar trimis aici de regele Ungariei. Episcopul Anton Verancsics (1504 -1573) lăuda vinurile din Transilvania: „Fie că le vrei tari sau slabe, aspre sau dulci ori albe sau roșii, sunt așa de bune la gust și de soi așa de ales, încât nu mai dorești nici vinurile din Falem, din Campania și chiar comparându-le între ele îți plac cu mult mai mult acestea.“ Francezul Virgile Doze, după o călătorie de o lună prin Moldova, a publicat o carte cu acest nume la Bruxelles, în 1857, în care nota: „Câțiva boieri fac vinurile cu multă grijă și atunci ele rivalizează cu marile vinuri ale Ungariei…. O colonie mică de viticultori din jurul Montpellier-ului aduși în Moldova ar opera imediat o întreagă transformare, care s-ar traduce printr-un venit anual de mai multe milioane de franci.“

În pragul epocii moderne, podgoriile domnești, boierești și mănăstirești medievale au devenit moșiile protipendadei românești – cu conace și reședințe de vacanță, cu pivnițe largi și răcoroase și cu grădini parfumate.

Filoxera (Daktulosphaira vitifoliae), un dăunător minuscul care distruge rădăcinile viței-de-vie, a dat peste cap această îndeletnicire patriarhală. În România a ajuns în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, la mai bine de 20 de ani după ce făcuse ravagii prin Europa.

În 1877, botanistul Dimitrie Ananescu a adus din Franța câțiva butași de viță-de-vie infestați, pe care i-a plantat la via sa de pe Dealul Chițorani, de lângă Ploiești. Prezența filoxerei a fost confirmată oficial în 1884, când mii de hectare de vie veche românească fuseseră deja distruse. S-a trecut heirupist la înlocuirea soiurilor autohtone cu diverși hibrizi (botezați românește, după ureche: Delaware – delivara, Seibel – zaibăr sau Terras – terează, Isabella – căpșunică), în paralel cu altoirea vițelor locale pe rădăcini aduse de peste ocean.

Marele păcat al hibrizilor – rezistenți și foarte productivi – este că dau vinuri predispuse la oțetire, slab alcoolice.

Boemul epigramist și enolog Păstorel Teodoreanu observa cu amărăciune că „anarhia replantărilor făcute după fantezia fiecăruia, ignoranța și cupiditatea producătorilor au venit să desăvârșească opera de distrugere…“

Pe lângă hibrizi, s-au importat masiv varietăți franțuzești: pinot noir, cabernet sauvignon, merlot etc., cu care au fost replantate podgoriile, dar și informație, tehnologie și specialiști, cu precădere din Franța. Mulți dintre bogații acelor vremuri au procedat precum boierul Vintilă Brătianu, care l-a adus pe la 1915 la moșia lui de la Sâmburești pe August Joseph Ville, unul dintre cei mai vestiți enologi ai vremii. Francezul i-a recomandat să defrișeze toate viile și să le înlocuiască cu soiuri nobile franțuzești. Zis și făcut! Replantarea moșiei a fost o mișcare inspirată: Sâmbureștiul a primit medalia de aur la Expoziția Universală de la Paris din 1926.

Un alt exemplu pozitiv îl reprezintă Domeniile Coroanei, primele centre de mare performanță în agricultură, creșterea animalelor sau exploatarea forestieră. (În 1884, Parlamentul României decidea să elimine din buget finanțarea Casei Regale, care primea în schimb administrarea a 12 dintre cele 1.200 de domenii ale statului.) În primii 20 de ani de existență, Domeniul Coroanei Segarcea a jucat un rol major în salvarea soiurilor autohtone și a soiurilor nobile europene, a căror existență era periclitată de atacurile filoxerei. Până în 1908, când a fost construită crama, școala de viță-de-vie de la Segarcea a avut un aport determinant în replantarea podgoriilor afectate din partea de sud a țării. Devenit apoi podgorie regală, domeniul a fost încă de la început orientat către calitate. Plantarea a fost făcută în mod științific, soiurile fiind alese astfel încât să se potrivească perfect cu solul și clima. Calitatea vinurilor născute aici a condus la recunoașterea numelui Segarcea drept Denumire de Origine Controlată, în 1929.

Între cele două războaie mondiale, am strâns legăturile cu Germania și Austria, de unde au venit soiuri noi, tehnologie și capital, dar și șprițul. Statul român a sprijinit lumea vinului cu un pachet legislativ favorabil, au apărut institute de cercetare și medalii tot mai multe la concursuri internaționale. Erau vremurile de glorie când prințul Anton Bibescu, Marcel Proust și prietenii lor se delectau la Paris cu vinurile de Corcova sau când vinul aszú, din Miniș, era preferatul Habsburgilor.

„Potrivit unei tradiții transmise de-a lungul generațiilor, viticultura din țările române și-a accentuat trăsăturile particulare, diferențiate pe podgorii. S-au conturat sortimentele, constituite din soiuri bine adaptate condițiilor locale, s-au împământenit practici de cultură diferențiate pe regiuni, mai cu seamă sub aspectul formelor de conducere a butucilor și a tăierilor, s-au accentuat însușirile specifice ale vinurilor. În sortimentul vechii podgorii a Drăgășanilor intrau, de exemplu, soiurile Crâmpoșie, Braghină și Gordan, care se culegeau împreună, dând un vin care se bucura de mare căutare (se spunea așa: «Crâmpoșia dă tăria, Braghina aduce spuma, iar Gordanul umple butea»)“ – scria în 1996 Mihai Macici în volumul Vinurile României.

A venit însă comunismul, care, începând cu anii 1948-1950, a naționalizat viile, distrugând tot ce însemna specific local sau diferențe calitative. Partidul era interesat de producție de masă la preț mic. Camioanele încărcate cu struguri de peste tot îi cărau la vreun mare complex de vinificație, de unde ieșea pe bandă rulantă vinul nou pentru omul nou, vin de masă, pentru mase, neutru, fără personalitate, alb sau roșu, vin și atât, nediferențiat, ieftin. Direcția aceasta a fost alimentată de setea URSS-ului, unde s-au exportat cantități uriașe în anii 1960-70. Politica dicta exporturi frenetice și prea puțini români ajungeau să se bucure de vinuri bune, obișnuindu-se mai degrabă cu șprițul din alb demidulce. Totuși și în comunism viticultura a progresat: regimul a investit masiv în plantații cu soiuri valoroase și institute de cercetare, a introdus mecanizarea și a construit complexuri moderne de vinificare.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*