Turul Dunării pe bicicletă

Țara Almăjului. Foto: Cycling Romania

Pe 24 iunie, 32 de voluntari ai Cycling Romania au pornit într-o expediție inedită de-a lungul Dunării, cu un scop ambițios: să așeze malul românesc al fluviului pe harta internațională a cicloturismului.

Text: Echipa de Voluntari Cycling Romania

Timp de o săptămână, tinerii voluntari împărțiți în 8 echipe au cercetat zone din șapte județe (Caraș Severin, Mehedinți, Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Călărași) în căutarea celor mai potrivite trasee de turism pe bicicletă.

Pentru voluntarii Cycling Romania, turul Dunării pe bicicletă a însemnat locuri deosebite și oameni frumoși, aventură și distracție, prietenie și muncă de echipă. Țelul nostru a fost să investigăm trasee, să vorbim cu localnicii, să identificăm reperele acestei părți extraordinare a României pentru ca, la final, să le putem împărtăși cu toți cei interesați, cicliști sau nu – o aventură care ne-a pus în contact direct cu natura și a cărei amintire o să ne încarce bateriile pentru mult timp de acum înainte.

Foto: Cycling Romania

Investigarea traseelor în Est

Ce îţi poate oferi un traseu de bicicletă într-o zonă de câmpie, pe teren plan, care pe deasupra mai traversează și cea mai aridă regiune românească? Răspunsul l-am aflat odată ce am început Turul de Investigare a Dunării, unde cei din echipa de velo-cercetași veniți din est au avut parte de mai multe surprize plăcute decât s-ar fi așteptat.

Printre ostroave dunărene

Duminică, în prima zi de tur, după un drum scurt cu trenul, grupurile din est au făcut o mică încălzire de 30 km pe bicicletă, din Ciulnița până la Călărași. În capitala de județ am fost foarte bine primiți de către autoritățile locale, atât de bine încât am fost invitați la o tură printre ostroavele dunărene. Din praful Bărăganului am sărit de pe biciclete direct în șalupă, care ne-a purtat pe canalele Dunării. La bord, am fost îmbiați să gustăm plăcintele cu brânză, asezonate cu un șpriț subțire de vară. Pe fundalul ospățului, peisajele sălbatice semi-inundate se derulau cu rapiditate.

Foto: Cycling Romania

În livada cu caiși

Am plecat din Călărași cu o recomandare foarte interesantă – să-i facem o vizită medicului veterinar din satul Grădiștea. Ilie Tîlpeanu s-a arătat bucuros de oaspeți și ne-a prezentat gospodăria familiei, cu ferma de păsări, livada și grădina cu flori. Cu dogoarea de-afară, ne-a picat foarte bine sucul răcoritor gustat în bucătăria de vară, alături de gogoși proaspete și niște caise fantastice (cum le-am lăudat noi) culese cu propriile mâini chiar din pomii din grădina omului. Nea Ilie promite același tratament oricărui cicloturist care-i va călca pragul casei.

Întâlnire cu cicloturiștii străini

Primul din cei 13 velo-aventurieri străini întâlniți pe Ruta Dunării a fost Hermann, un neamț foarte haios, obișnuit să meargă 100 km pe zi și să oprească des pentru câte un radler rece la cârciumile locale. Ne-a corupt și pe noi să tragem la o terasă pentru schimb de impresii și de experiență. După spusele lui, cel mai mult i-a plăcut în România faptul că în toate satele prin care a trecut a fost salutat de copii, o chestie unică în peregrinările lui. Și a avut dreptate! În toată călătoria noastră, între Călărași și Calafat, puștimea ne întâmpina prin sate cu „ola!” sau „hello!”, băteam palma cu ei din mers și ne zâmbeam unii altora de parcă ne-am fi cunoscut. E drept că unii mai isteți se prindeau că suntem și de-ai lor, nu doar străini și îi lăsam în urmă strigându-le celorlalți copii: „Sunt români, băi, fraierilor!”

Sebastien și Helene ne-au uimit de-a dreptul prin lejeritatea cu care călătoresc alături de familie, cu bicicleta: micuții Clemence și Baptiste de doar câțiva anișori, plus încă un bebeluș pe drum, la propriu. Au plecat din Franța în martie anul acesta pe Eurovelo 6 (ruta de ciclism care unește Oceanul Atlantic cu Marea Neagră) și, până să ajungă în România, au trecut prin Elveția, Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia și Bulgaria.

Mai departe, în Calafat, ne-a găsit Mark, un american mult-încercat în ture lungi de cicloturism; venit din Moldova se îndrepta pe ruta dunăreană către fiica sa care locuiește în Germania, cu un motiv foarte întemeiat: „Să-și vadă nepotul”.

Pentru toți acești oameni, aventurieri sau „nebuni” frumoși, România este o țară minunată care le-a oferit multe surprize plăcute. Nu putem decât să le dăm dreptate și să încercăm să atragem tot mai mulți ca ei.

Popasuri dunărene în Dolj

Am avut apoi ocazia să cunoaștem oamenii din spatele proiectului Popasuri Dunărene; am vizitat gospodăriile locale din Bârca, Goicea, Cârna și Măceșu de Jos și ne-a bucurat mult să găsim localnici deschiși către dezvoltarea sustenabilă a comunităților. Isabela Cioboată din comuna Cârna este un adevărat lider în comunitate, tipul de olteană-spirt care nu poate sta locului nicio clipă. Ea gestionează zona comunei sale în cadrul proiectului Popasuri Dunărene. Soție de preot, ne-a făcut un tur-fulger de 20 de minute în cele patru case din Cârna care pot primi oaspeți.

Rodica Ciutureanu, „doamna Facebook“ din comuna Bârca, e un fenomen local prin modul în care se implică în comunitate. Ea a inițiat un atelier de croitorie, e foarte activă online (așa am și aflat de ea), face parte din proiectul Popasurilor și ne-a primit cu masa întinsă, cu varză călită, pui de curte fript, mămăliguță de vis și brânză sărată de oaie.

Un primar de ispravă în Giuvărăști

Într-una din seri, am poposit în comuna Giuvărăști unde am avut parte de o surpriză tare plăcută. Tânărul primar, Doru Imireanu, a amenajat, cu ajutorul WWF, un spațiu de observare a faunei din lunca Dunării. În 2009, WWF a demarat proiectul Life+ „Conservarea Transfrontalieră a cormoranului mic și raței roșii în zone cheie din România și Bulgaria”. Ce bucurie să aflăm că dincolo de exploatările economice de tot soiul, se face ceva și pentru conservarea luncii Dunării! Mai puneți la socoteală că WWF-România este partenerul nostru în Turul Dunării, susținând cicloturismul și dezvoltarea durabilă a comunităților locale.

Fântâna secretă de la Sucidava

De o altă experiență extraordinară am avut parte la Sucidava (satul Celei, lângă Corabia), unul dintre cele mai bine păstrate situri arheologice din localitățile dunărene, așezare construită de Aurelian la 257-275 d.Hr. Aici am avut norocul să-l întâlnim pe Dumitru Șapcă, administratorul sitului, descendent al familiei Șapcă, la șase generații distanță de Preotul Radu Popa Șapcă, revoluționar la 1848. Domnul Șapcă ne-a condus către Fântâna Secretă, unică prin faptul că parcurge 25 m în subteran printr-un tunel; pe vremuri, ea alimenta localnicii dintr-un izvor ascuns aflat în afara zidurilor.

Oază de liniște pentru călătorul pe bicicletă

La Mănăstirea Sf. Ioan Rusul am ajuns întâmplător. De cum am intrat, am fost fermecați de grădina de flori foarte bine îngrijită, de liniștea adâncă din interiorul curții, întreruptă doar de murmurul cântarii de utrenie. Nu trebuie sa fii religios ca să simți atmosfera stranie, de un arhaic greu de explicat, dar lesne de simțit odată ce asculți sonoritățile bizantine ale cântecelor bisericești. Aici l-am întâlnit pe Fratele Constantin, care cu 44 de ani în urmă a făcut armata la schitul milităresc, situat chiar pe locul actualei mănăstiri. Un personaj foarte pitoresc si un călugar oarecum atipic prin locvacitate. „Unui om nu-i trebuie mult ca să fie fericit”, ne-a povățuit Constantin la plecare.

Foto: Cycling Romania

 

Investigarea traseelor în Vest

Start în Oravița

Partea de vest a turului a început în Oravița, micul orășel cu aproximativ 15.000 de locuitori, al cărui nume derivă cel mai probabil din sârbescul „orahov”, adică „nuc”. Cu forțe proaspete și nerăbdători să luăm startul, ne-am îngăduit totuși o mică deviere de la program, pentru a vizita atracțiile locale. Am schițat apoi echipele ce aveau să scrie istoria celui mai mare tur ciclist de investigare a traseului Dunării, acoperind zone cuprinse între Valea Almăjului, Valea Cernei și Clisura Dunării.

Prima calea ferată montană din România

Pentru cine nu știe, aici a fost proiectată prima cale ferată montană din România, care leagă orașul de Anina. „Decăzută” în prezent la statutul de obiectiv turistic, linia era, în 1856, atunci când a fost construită, un obiectiv de importanță strategică pentru Imperiul Austro-Ungar, datorită zonei bogată în minereuri. Drumul împletește peisajele amețitoare cu glasul fermecător al bătrânelor roți de fier pe șinele ce-și croiesc drum prin munții Aninei.

Eminescu și Teatrul care-i poartă numele

Alte amănunte inedite despre calea ferată și nu numai le-am aflat, prin viu grai, de la paznicul Teatrului „Mihai Eminescu” din Oravița. Dumnealui a avut gentilețea, și mai ales priceperea, să ne fie și ghid în timpul vizitei la versiunea, la scară redusă, a Burgtheater-ului din Viena, fratele mai mare și mult mai celebru al teatrului orăvițean. Eminescu însuși a fost sufleur la teatrul care acum îi poarta numele, și la a cărui inaugurare din 1817 a participat chiar împăratul Francisc I.

Colindăm satele de pemi cehi

Un grup al echipei vest a investigat drumul până în satul Ravensca, aflat în „salba” satelor cehești de pe Valea Almăjului, din care mai fac parte: Gîrnic, Sfânta Elena, Eibenthal, Bigăr și Șumița. Am preferat traseul ocolit al drumului forestier, deși există și un drum asfaltat. Istoria cehilor în zonă începe în 1827, când Imperiul Austro-Ungar decide să mute câteva zeci de familii din Boemia în vederea populării granițelor imperiale. Locuitorii sunt cehi (chiar și mașinile au numere de Cehia), însă peisajul e clasic românesc: dealuri molcome pe care pasc vite, păduri și multe fânețe – excelent traseu pentru o plimbare relaxată cu bicicleta.

În Bigăr nu am poposit foarte mult: doar cât să ne odihnim și să luăm masa. Am rămas impresionați de ulițele și casele frumos îngrijite. Cascada Bigăr este de de-o frumusețe copleșitoare. Ulterior am aflat că este prima în topul „Unique Waterfalls” al TheWorldGeography.com. Am revenit pe Clisură după o coborâre încântătoare pe valea Sirina, pe un drum excelent și bucurându-ne de peisaje variate, de la tunele de verdeață, la formațiuni de tip chei unde valea se îngusta foarte mult.

Peșterile: Ponicova și Topolnița

După trei zile în ritm susținut am decis să modificăm traseul și să facem în prima parte a celei de-a patra zile două trasee la picior: unul pe Ciucarul Mic și altul spre peștera Ponicova. Pe platoul de pe Ciucarul Mic se ajunge ușor, în maxim jumătate de oră, iar priveliștea asupra Cazanelor Mari îți ia răsuflarea chiar și într-o zi urâtă și înnorată. Am explorat un pic zona, am făcut poze și am coborât la drumul principal, de unde am continuat către peștera Ponicova, urmând malul drept al râului. Înăuntru se coboară pe câteva scări improvizate, dar solide, din lemn. Traseul nu este greu, dar o mare parte se desfășoară pe bolovani. Galeria principală este traversată chiar de râul Ponicova care în zilele cu debit mai scăzut curge printr-o matcă subterană, lăsând liberă trecerea la suprafață. Am vizitat toată galeria principală până la întâlnirea acesteia cu Dunărea, iar la întoarcere am explorat și una din galeriile secundare, cea cu stalactite și stalagmite.

Părăsim valea Bahnei și drumul principal ce duce spre Podeni și ne opintim în sus pe ultimii 3 km spre Cireșu.. Facem un mic ocol către peștera Topolnița, traversată de râul cu același nume, cam la 3 km de sat. Traseul până acolo este bine marcat, iar intrarea principală e ușor de găsit. Arcada este enormă, mai mare decât intrarea în Ponicova și mult mai spectaculoasă. Cel mai bine se coboară cu frânghii, dar cu puțină atenție și îndemânare te poți lipsi de ele.
N-am explorat mai mult de 100 m – nu aveam lanternele la noi, iar galeriile secundare sunt închise accesului public, peștera fiind declarată rezervație speologică.

Ineleț, cătunul suspendat

În ziua cinci surpriza a fost Ineleț, cătunul din munții Cernei. Mica așezare e accesibilă doar prin urcarea unor scări suspendate pe stânci și, mai apoi, mers timp de o oră pe o cărare îngustă. Luăm la picior drumul, punctat pe alocuri de băncuțe de lemn și de mici refugii săpate în stâncă și ne întrebăm cum fac locuitorii aprovizionarea. Cele 10 case, frumos gospodărite, sunt răsfirate pe distanțe destul de mari; surprinzător, biserica și școala sunt funcționale. Elena are cam 30 de ani, locuiește aici de când se știe și ne povestește cu zâmbetul pe buze cum se descurcă fără electricitate. Ca să ajungem la biserică, trebuie să urcăm Cracul Ineleț, care oferă priveliști extraordinare; apogeul e panorama superbă a Văii Cernei.

Foto: Cycling Romania

Epilog la Port Cultural Cetate

Ziua a șaptea a Turului și ultima a investigării traseului a venit cu vreme rea. În ciuda ploii mocănești, toate echipele, est și vest, au pedalat până la final: Portul Cetate, locul transformat de Mircea Dinescu într-o oază de liniște patriarhală. Voluntarii descalecă în fața conacului și poftesc nerăbdători la masă. Bucuria revederii e intensă; vorbim unii peste alții, poveștile curg din toate părțile, se mănâncă și se râde cu poftă. După o săptămână pe drum, am dat uitării potopul.

Munca e totuși doar pe jumătate facută. Am terminat investigarea, iar acum trebuie să centralizăm datele culese de fiecare echipă și să le inserăm pe portalul cyclingromania.ro. Proiectul nostru va căpăta astfel forma finală și, suntem siguri că se va dovedi util. În același timp, pregătim și o serie de evenimente pentru ca partenerii noștri, autoritățile interesate și membrii mass-media să afle rezultatele turului. Totul în ambianța relaxată și în aerul de vacanță de vară ale conacului de la Cetate.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*