Călătorie spre Saturn

Imagine articol

Pe masură ce sonda Cassini cercetează secretele gigantului cu inele, ea descoperă si indicii cu privire la începuturile sistemului solar.

Text: Bill Douthitt
Imagini: NASA, JPL și Institutul de Științe Spațiale

Ploaia cade doar cam o dată la o mie de ani, în torente de metan lichid. Atmosfera toxică filtrează lumina solară până la portocaliul unui  amurg veșnic. Gerul de –179°C este letal pentru orice formă de viață. Iar sus, pe cerul pâclos, mijește planeta Saturn, cu inelele sale.

Și totuși aici, pe Titan, această lună supradimensionată a lui Saturn, există o lume straniu de asemănătoare cu a noastră. „Titan este o lume ca a lui Peter Pan – spune Tobias Owen, de la Institutul Astronomic al Universității din Hawaii. Dispune de toate materialele și elementele pentru a evolua spre o planetă ca Pământul – spune el –, însă na avut niciodată șansa de a se maturiza.“ Atmosfera densă este plină de un smog de hidrocarburi, „cum e cea din Los Angeles întro zi proastă“ – spune Owen. Rarii musoni de metan dau naștere unor râuri temporare, care taie văi adânci în dealurile joase ale planetei și curg apoi spre o mare câmpie nisipoasă. Ca și Pământul, Titan poate prezenta procese geologice și vulcanism – e drept, o versiune mai lentă, înghețată, cu erupții ale unui amestec asemănător cu lava, format din apă pe jumătate topită și amoniac. Dar cel mai șocant este faptul că vânturile slabe de pe Titan poartă cu ele un amestec bogat de molecule organice, unele amintind de cele care au furnizat materia primă pentru viața terestră.

Owen și colegii săi obișnuiau doar să-și imagineze lumea de pe Titan. Acum însă ei au avut ocazia s-o și viziteze, chiar dacă doar prin intermediul telecomenzii. În decursul ultimilor doi ani și jumătate, o sondă spațială denumită Cassini și-a „tocit pingelele“ navigând printre lunile și inelele lui Saturn și examinând gigantica planetă. La puțin timp după ce a ajuns pe orbită, Cassini a lansat o a doua sondă, mai mică, botezată Huygens, care a atins suprafața lui Titan.

Întâlnirea cu Titan a fost unul dintre momentele culminante a ceea ce avea să se dovedească o călătorie în timp. De la exoticul hidrogen metalic din interiorul său la micile fragmente de rocă din inelele sale, cu sateliții care variază de la strania bilă de gheață Phoebe la Enceladus, cu izbucnirile sale de gheizere fierbinți, Saturn oferă indicii despre modul în care sistemul solar a prins formă cu 4,6 miliarde de ani în urmă și a dat naștere vieții. Această planetă și suita care orbitează în jurul ei – spune planetologul Jeff Cuzzi, de la Centrul de Cercetări Ames, al NASA – „ne oferă informații de primă importanță asupra structurii sistemului solar și aevoluției sale la scară mare“.

 

Aflată la aproape 6,5 milioane de kilometri de Saturn la sfârșitul anului 2004, sonda spațială Cassini a realizat o serie de 126 de fotografii în culori naturale, care, lipite perfect, au produs acest montaj – cel mai detaliat portret al planetei realizat vreodată. Cassini, care și-a început voiajul în 1997, este una dintre cele mai ambițioase misiuni spațiale spre o altă planetă.
Saturn și-a dezvăluit cu greu secretele. În 1610, Galileo a descoperit ceea ce avea să se dovedească a fi cea mai uimitoare caracteristică a sa,  inelele, dar, cu telescopul său primitiv, el le-a considerat greșit drept două corpuri cerești mai mici care îl flancau pe Saturn. De-abia în 1656, astronomul olandez Christiaan Huygens (în onoarea căruia a fost botezată sonda de pe Titan) avea să identifice inelele ca atare. Huygens a descoperit, de asemenea, o scânteiere slabă aflată în afara inelelor – un satelit denumit mai apoi Titan, după titanii din mitologia greacă, cei care ar fi stăpânit Pământul la începuturile sale.

De atunci, deceniu după deceniu, astronomii au identificat alte luni mai mici, 56 la ultima numărătoare. În anii ’40, pe măsură ce telescoapele sau perfecționat, ei au putut desluși o ceață care înconjoarăTitanul, primul semn că, spre deosebire de orice altă lună din sistemul solar, acesta avea o atmosferă densă. În fine, primele sonde spațiale au reușit să treacă dincolo de Saturn – Pioneer 11 în 1979 și Voyager 1 și 2, în 1980 și, respectiv, 1981. În trecere, ele au surprins imagini de detaliu ale planetei, inelelor și sateliților, oferind primele indicii că Titan este, de fapt, o  „capsulă a timpului“ înghețată, care conservă condiții similare celor ale Pământului în primele sale zile.

Acum, după secole de curiozitate și așteptare, cercetătorii pot arunca o privire mai amănunțită asupra lui Saturn. Un cilindru metalic de 6,7 metri înălțime, plin de instrumente științifice și dotat în vârf cu o antenă parabolică albă, Cassini-Huygens a fost construit de NASA, Agenția Spațială Europeană și Agenția Spațială Italiană. A decolat spre Saturn în 1997 și a ajuns acolo la 30 iunie 2004 pentru a începe o explorare de minimum 4 ani.

Când s-a apropiat de finalul voiajului său de 3,5 miliarde de kilometri, Cassini a trebuit să încetinească pentru ca gravitația lui Saturn să-l poată atrage. Vehiculul spațial și-a pornit motoarele și s-a apropiat până la 21.000 de kilometri de norii gălbui care înconjurau planeta, efectuând o temerară trecere printre inelele exterioare. „A fost momentul să-i țin pumnii“ – își amintește Robert Mitchell, directorul proiectului Cassini.

Inelele par clare, bine definite, însă în realitate ele sunt formate dintr-o aglomerare de miliarde de particule, de la cele microscopice până la cele cât casa. Dacă o singură pietricică rătăcită l-ar fi lovit pe Cassini în timp ce străbătea inelele cu peste 110.000 km/oră, ar fi însemnat sfârșitul unei misiuni de 3,4 miliarde de dolari. Echipa lui Mitchell de la Jet Propulsion Laboratory, al NASA, din Pasadena, California, a monitorizat semnalele cu sufletul la gură până ce, intact, Cassini sa stabilizat pe orbită și a început să privească în jur.

 

Depășit ca mărime doar de Jupiter, Saturn este de peste 700 de ori mai mare decât Pământul. Și totuși această planetă, alcătuită aproape în întregime din hidrogen, este mai ușoară decât apa. Aruncată întrun ocean suficient de mare încât să-i cuprindă diametrul de 120.500 de kilometri, ea ar pluti, legănându-se pe apă ca o imensă minge galbenă de cauciuc. Se rotește atât de repede, încât se dilată în zona ecuatorială, ajungând să fie cu 11.800 km mai largă decât la poli, iar o zi saturniană durează mai puțin de 11 ore.

Pentru că Saturn este format în cea mai mare parte din gaz, nu pot fi stabilite repere care să-i poată indica exact viteza de rotație. Însă interiorul său dens generează un câmp magnetic puternic, care se rotește odată cu planeta. În ultimii doi ani, Cassini a cronometrat rotația acestui câmp la 10 ore, 47 de minute și 6 secunde, cu toate că nimeni nu poate fi sigur că și planeta se rotește cu exact aceeași viteză. Însă acest câmp ne oferă și o imagine asupra nucleului lui Saturn.

Saturn a început să se formeze cu 4,6 miliarde de ani în urmă, în norul discoidal de praf și gaze care se rotea în jurul soarelui nou-născut. Una câte una, particulele sau adunat laolaltă până când gravitația a preluat controlul, atrăgând mase tot mai mari de fier și rocă. Una dintre acestea, cântărind probabil de câteva ori mai mult decât Pământul, a constituit nucleul care, crescând, a devenit Saturn.

De-a lungul timpului, gravitația acestui nucleu de rocă a atras mari nori de hidrogen. Gazul s-a stabilizat în jurul nucleului, iar masa planetei s-a mărit rapid. Presiunile au crescut, comprimând stratul intern de hidrogen atât de tare, încât cercetătorii cred că acesta s-a transformat într-un metal lichid – excelent conducător de electricitate. Curenții care străbat hidrogenul metalic generează imensul câmp magnetic al lui Saturn.

După mai bine de 4 miliarde de ani, nucleul încă păstrează o parte a căldurii din timpul formării, care generează curenți ascendenți masivi în atmosfera inferioară a planetei. Ei dau naștere unor vânturi supersonice, printre cele mai rapide din sistemul solar, care ating până la 1.500 km/oră și se află la originea unor fenomene meteorologice la scară mare. „În atmosfera planetei putem observa furtuni, fulgere, zone nebuloase și un fel de valuri stranii“ – spune Kevin Baines, de la Jet Propulsion Laboratory, al NASA. În imaginile surprinse de camera în infraroșu a lui Cassini, căldura care se ridică în atmosferă din adâncimi face planeta să radieze. „În contre-jour, putem vedea norii – spune Baines. Putem urmări vremea zi și noapte. E o revelație.“

De-abia în zona superioară a atmosferei lui Saturn, învăluită într-un strat de ceață gălbuie, toate aceste perturbații dispar. Aici, în zona norilor calmi, îndepărtatul Soare proiectează umbrele mișcătoare ale vastului sistem de inele saturnian.

 

Căzând pe suprafață, gheața nivelează emisfera sudică a satelitului Enceladus. Jeturile țâșnesc din fracturi (culori prelucrate), fiind alimentate de rezervoare subterane. Carolyn Porco, conducătoarea echipei de prelucrare a imaginilor misiunii Cassini, spune: „Am găsit aici un mediu potențial propice dezvoltării vieții.“Căzând pe suprafață, gheața nivelează emisfera sudică a satelitului Enceladus. Jeturile țâșnesc din fracturi (culori prelucrate), fiind alimentate de rezervoare subterane. Carolyn Porco, conducătoarea echipei de prelucrare a imaginilor misiunii Cassini, spune: „Am găsit aici un mediu potențial propice dezvoltării vieții.“

 

De la un capăt la celălalt, inelele principale măsoară circa 265.500 km, cam două treimi din distanța de la Pământ la Lună. Și totuși grosimea acestor benzi de sfărâmături înghețate atinge, în medie, doar 45 de metri. „Cam cum ar  fi o foaie de hârtie care acoperă 10 terenuri de fotbal“ – spune Cuzzi, care studiază inelele.

Nimeni nu știe sigur cum s-au format aceste inele, deși se speculează că gravitația lui Saturn ar fi dus la dezintegrarea unui satelit natural înghețat sau a unei comete, fărâmițându-le în fragmente care au furnizat materia primă a inelelor. Indiferent de sursa lor, inelele sunt recente, vorbind la scară cosmică. Dacă ele ar fi existat de-a lungul întregii vieți a sistemului solar – spune Cuzzi –, atunci ușoarele lor nuanțe de roz, galben și cafeniu, rezultat al acumulării prafului, s-ar fi întunecat. Dar ele ne oferă un model pentru o situație mult mai veche: cea a unui disc de particule orbitând în jurul unui tânăr soare și a interacțiunilor sale cu nou-născutele planete.

În inelele saturniene de astăzi, niște luni minuscule joacă rolul planetelor. Efectul gravitațional al fiecărei luni este infim – spune Cuzzi. „Cam tot atât cât cel exercitat de un camion care trece pe lângă tine.“ Și totuși gravitația lunilor permite menținerea inelelor, împiedicând particulele să iasă de pe orbitele lor. O astfel de lună poate provoca o spărtură între inele, iar gravitația sa poate genera unde de densitate care să se propage până la inelul vecin, aidoma unui șir de mașini care accelerează sau încetinesc pe o autostradă aglomerată.

Sondele Voyager au surprins și ele acest dans, însă Cassini adaugă noi detalii. În cursul trecerii sale impetuoase prin inele, în iunie 2004, de pildă, el a surprins dovezi ale unor luni miniaturale în interiorul inelului A, cel mai îndepărtat dintre cele principale. Aceste mici luni – în număr, probabil, de milioane – au diametre de doar câteva sute de metri, însă chiar și această infimă gravitație este suficientă pentru a face valuri în cadrul inelului. În inelul F, mai îndepărtat de planetă, Cassini a surprins imagini ale unei împletituri de inele subțiri, însoțite de niște mici luni care atrag materialul în aglomerări, după care îl dezintegrează la loc.

„Putem observa cum astfel de mici inele interacționează cu lunile și cum lunile modelează inelele – spune Cuzzi – și putem înțelege mai bine cum se dezvoltă sistemul solar.“ Ne ajută să înțelegem cum se formează planetele în discurile protoplanetare. Însă o relicvă a propriului nostru sistem solar timpuriu s-ar putea să orbiteze încă Saturnul: satelitul Phoebe. Mișcarea de revoluție a lui Phoebe are un sens contrar majorității celorlalți sateliți, un indiciu că ea ar putea avea o istorie neobișnuită. La apropierea de Saturn din 2004, Cassini a aruncat o privire din vecinătate și a descoperit că luna, cu un diametru de 209 km, este un amestec de gheață, stâncă și compuși ai carbonului, asemănător obiectelor din Centura Kuiper, niște corpuri mici și înghețate din zona externă a sistemului solar despre care se crede că sunt blocuri de construcție rămase de la planetele îndepărtate. Pe măsură ce s-a format sistemul solar, cele mai multe din lunile Centurii Kuiper au fost aruncate departe, dincolo de orbita lui Pluto. Însă Phoebe ar putea fi un obiect al Centurii Kuiper rămas în urmă și prins pe orbita din jurul tânărului Saturn.

 

Coborând prin smogul portocaliu, gros, al lui Titan, sonda Huygens a înregistrat o imagine de 360 de grade. Văzute de la 2 km înălțime, niște creste strălucitoare mărginesc un podiș care domină de la 150 de metri o câmpie întunecată, posibil fundul unui lac secat. Foto: ESA/NASA/JPL/University of ArizonaCoborând prin smogul portocaliu, gros, al lui Titan, sonda Huygens a înregistrat o imagine de 360 de grade. Văzute de la 2 km înălțime, niște creste strălucitoare mărginesc un podiș care domină de la 150 de metri o câmpie întunecată, posibil fundul unui lac secat. Foto: ESA/NASA/JPL/University of Arizona

 

Alte luni mari ale lui Saturn s-au format, probabil, din același conglomerat de rocă, praf și gaze care a dat naștere planetei, însă reprezintă, în sine, un adevărat muzeu al diversității. Cassini a relevat faptul că multe dintre ele, printre care și Hyperion, un corp cosmic de forma unui cartof lung de 346 km, sunt mai mult decât o colecție dezlânată de pietre. Sateliții mai mari sunt mai denși și prezintă forme de relief distincte, sculptate datorită accidentelor din trecut, căldurii interne proprii sau activității geologice generate de aceasta.

Imaginile de pe Voyager, de pildă, au arătat că satelitul Iapetus, cu un diametru de 1.456 km, este divizat întro emisferă albă și una neagră, aidoma unui simbol yin-yang cosmic. Cercetătorii presupun că el este format din gheață aproape pură, care aflorează în emisfera luminoasă, dar este acoperit de rocă și material organic în cea întunecată.

Cassini a dezvăluit și alte enigme. La fel ca Saturn, Iapetus se dilată la ecuator și prezintă o creastă muntoasă, cu o înălțime de două ori cât Himalaya, care se întinde pe circa 1.600 km în lungul ecuatorului, în cea mai mare parte în emisfera întunecată. „Nimeni nu-și poate explica asta – spune Peter Thomas, de la Cornell University. Fața luminoasă și cea întunecată ale lui Iapetus au fost doar un prim mister. Acum, în fața acestor noi enigme, importanța sa a căzut pe locul al treilea.“

Cea mai incitantă dintre lunile lui Saturn este și cea mai mare: Titan. În decembrie 2004, la 6 luni după ce a ajuns pe Saturn, Cassini a lansat  bijuteria misiunii, o sondă parabolică botezată Huygens, pe care o purtase atașată de ea în cursul călătoriei de pe Pământ. Trei săptămâni mai târziu, Huygens plonja în atmosfera cețoasă a lui Titan.

Într-un complex de un alb strălucitor al Centrului European de Operațiuni Spațiale, de la Darmstadt, Germania, sute de cercetători, studenți și ziariști s-au înghesuit întrun amfiteatru, așteptând primele semnale de pe Titan. O uriașă machetă galbenă a lui Saturn domina partea din față a încăperii, strălucind în reflectoarele televiziunilor. Conversațiile în engleză, franceză, germană, spaniolă și italiană se încrucișau ca niște meteoriți haotici, amintind originile internaționale ale sondei Huygens, expusă și ea, sub forma unei machete la scara de 1:1.

Adevărata sondă pătrunsese în atmosfera superioară a lui Titan cu numai o oră mai devreme, cu o viteză de zece ori mai mare decât a unui glonț. Din cauza frecării cu atmosfera, scutul termic al sondei a atins o temperatură de mii de grade. În câteva minute, Huygens și-a încetinit mișcarea și s-a răcit. Parașutele s-au deschis, scutul termic s-a desprins, iar Huygens a plutit ca o frunză purtată de vânturile lui Titan, cu camerele și microfoanele înregistrând vremea dintr-o lume îndepărtată. „Ne vom uita după fulgere, dar s-ar putea la fel de bine să auzim și tunete“ – spunea David Southwood, șeful Departamentului de științe spațiale al Agenției Spațiale Europene, care explica pașii lui Huygens pentru publicul înghesuit în amfiteatrul german. „O să fie foarte palpitant“ – a spus Southwood, elegant, cu părul argintiu și un costum din tweed de culoare închisă.

Pe măsură ce Huygens cobora, lumea se îmbulzea în marele amfiteatru. Controlorii misiunii primiseră deja semnale de la sondă, dovadă că supraviețuise coborârii. Folosind Cassini drept releu, semnalele au nevoie de 67 de minute pentru a ajunge de pe Saturn pe Pământ. În cele din urmă, la ora 5 după-amiază, Southwood a urcat la catedră, anunțând oficial aterizarea în siguranță a sondei. „Suntem primii vizitatori de pe Titan.“

A început apoi așteptarea unor semnale pentru a fi procesate de computer în imagini. Orele se scurgeau. Deodată, o imagine granulată, în alb-negru, a apărut pe monitoare atrăgând atenția întregului amfiteatru. Luată în timpul coborârii sondei, imaginea prezenta niște dealuri bolovănoase și o câmpie întunecată.

Mulțimea s-a înghesuit spre monitoare, iar acest satelit botezat în onoarea zeilor a generat un moment aproape ritual din partea mass-media. Echipele TV filmau imaginile de pe Titan. Fotografii făceau poze cu echipele TV filmând. Reporterii radio încercau să prindă cu microfoanele lor comentariile.

Au urmat multe alte imagini, printre care și cea a unui mozaic construit în grabă al unei panorame aeriene. În fine, a apărut prima imagine de pe sol. Aceasta era color – un peisaj de un portocaliu intens, presărat cu roci. În depărtare, se vedeau niște dealuri joase. Până târziu în noapte, mulțimea adunată ciorchine în jurul ecranelor fotografia imaginile transmise cu câteva ore în urmă de la Huygens la Cassini, stocate pe nava-mamă și apoi retransmise spre Pământ.

Suprafața lui Titan este presărată cu bucăți de gheață de mărimea unor pietre de râu. Foto: ESA/NASA/JPL/University of Arizona
Suprafața lui Titan este presărată cu bucăți de gheață de mărimea unor pietre de râu. Foto: ESA/NASA/JPL/University of Arizona

În acel moment, scurta misiune a lui Huygens se sfârșise deja. Orbita lui Cassini îl purtase deja în afara razei de contact cu sonda, lăsându-l pe Huygens să transmită în gol alte două ore, până când bateriile i s-au epuizat.

O mică defecțiune a umbrit succesul aterizării. Jumătate din imagini – 350 la număr – au fost pierdute din cauza unei pene de comunicare. Chiar dacă totul ar fi mers perfect, Huygens putea vedea decât o mică parte a lui Titan, ca și cum ai privi de aproape un elefant printr-un pai. A văzut însă suficient pentru a putea răspunde unor întrebări-cheie.

Înainte, nimeni nu știa dacă Huygens va ateriza pe rocă solidă, într-o mocirlă lipicioasă sau într-un ocean uleios de metan. În fapt, sonda nu a descoperit niciun fel de bălți cu lichid, dar existau o multitudine de indicii că suprafața, cu crustă deasupra și moale dedesubt, ca o budincă acoperită cu zahăr ars, este uneori umedă.

„Am putut vedea indicii ale metanului lichid care a săpat văi – spune Larry Soderblom, de la USGS. Titan ar putea fi ca deșerturile africane, cu deosebirea că ploaia ar cădea doar o dată la un secol sau chiar la un mileniu. Atunci când cade însă, trebuie să fie abundentă, ca un fel de viitură.“ La poli, clima ar putea fi mai ploioasă. Într-un zbor pe deasupra regiunilor polare din nord, Cassini a înregistrat un peisaj împestrițat cu lacuri de metan – o deltă din altă lume.

Metanul provine din adâncurile crustei de pe Titan, format în acumulări fierbinți de apă și materie organică sau prins în depozite de gheață. Eliberat în atmosferă, o parte din metan cade înapoi pe suprafață sub formă de ploaie, în timp ce o altă parte este transformat de lumina ultravioletă și de alte radiații în compuși organici complecși, care cad ca un fel de lapoviță toxică. „Titan este cea mai bună fabrică de materie organică din sistemul solar – spune Hunter Waite, de la Southwest Research Institute. Există un strat de hidrocarburi înghețate, asemănătoare benzinei, care acoperă o mare parte a satelitului. Dacă am putea fora pe Titan, n-am mai duce niciodată grija petrolului.“

De-a lungul a milioane de ani, vânturile de pe Titan au sculptat această vastă mare de nisip cu hidrocarburi, adunându-l în dune de aproape 100 de metri înălțime, care se întind, în șiruri paralele, pe distanțe de sute de kilometri. „Surori gemene ale dunelor din Deșertul Arabiei“ – spune Ralph Lorenz, un expert în satelitul Titan, de la Laboratorul de Fizică Aplicată al Universității Johns Hopkins.

Ca și atmosfera noastră, cea a lui Titan este alcătuită în mare parte din azot, o componentă esențială a vieții. La fel de importanți sunt și compușii complecși ai carbonului, precum cei din atmosfera lui plină de smog. Titan conservă câteva din condițiile necesare pentru apariția vieții, chiar dacă este mult prea rece pentru a permite aprinderea scânteii care să ducă la apariția vieții. Dar, datorită celei mai surprinzătoare descoperiri a lui Cassini de până acum, cercetătorii au dat din întâmplare peste indicii că un alt satelit ar putea fi mult mai ospitalier pentru formele de viață simple.

 

Vapori de apă și particule de gheață erup la sute de kilometri distanță de Enceladus (în culori prelucrate).Vapori de apă și particule de gheață erup la sute de kilometri distanță de Enceladus (în culori prelucrate).

 

 

Strălucitor ca un far, Enceladus, acoperit de gheață, reflectă mai multă lumină decât oricare alt corp ceresc din sistemul solar. Cu un sfert de secol în urmă, imaginile de pe Voyager arătaseră doar câteva largi cratere care desfigurau suprafața acestui satelit, făcându-i pe cercetători să presupună că procesele geologice reușiseră, cumva, să șteargă vechile cicatrice. Însă cu un diametru de numai 500 km, Enceladus pare mult prea mic pentru a genera căldura necesară producerii unei activități interne. Pentru a adăuga încă un mister, Enceladus pare să expulzeze material cosmic în fantomaticul inel E, care atinge o densitate maximă în jurul acestui satelit.

Cassini a demarat cercetările.  În cursul a două vizite, la începutul anului 2005, el a detectat o perturbație ciudată a câmpului magnetic al lui Saturn. Înainte ca următoarea întâlnire să aibă loc, Michele Dougherty, de la Imperial College, din Londra, șefa echipei de magnetometrie, i-a convins pe controlorii de zbor să dirijeze sonda pe un curs mai apropiat de polul sud al satelitului, acolo unde echipa ei măsurase cele mai mari perturbații.

La 14 iulie 2005, nava spațială a coborât la 160 de kilometri deasupra polului sud al lui Enceladus. Lucrând simultan, numeroasele sale instrumente au măsurat proprietățile enigmaticului satelit, monitorizându-i temperatura la suprafață, proprietățile chimice și câmpul magnetic. Datele obținute au arătat că, din regiunea polului sud, niște jerbe de materie erau proiectate în spațiu. Patru luni mai târziu, profitând de faptul că depărtarea de Soare permitea efectuarea unor fotografii ale lui Enceladus, Cassini a realizat imagini care arătau erupții de tipul gheizerelor,  formate din vapori de apă și particule de gheață proiectate la mari distanțe în spațiu.

Temperatura în apropierea polului sud era cu 70°C mai ridicată decât cea prevăzută – suficient de mare pentru a topi gheața de sub suprafață, alimentând aceste jeturi, care erupeau din niște fisuri alungite, numite „dungi de tigru“, ce brăzdau gheața. În zăpada proaspăt căzută în preajma acestor fisuri, Cassini a detectat prezența unor compuși simpli ai carbonului.

Unul dintre mistere fusese rezolvat. Inelul E se îngroșa în jurul satelitului pentru că erupțiile îl alimentau cu particule de gheață. Apărea însă o nouă enigmă: care era sursa de căldură? Aceasta putea fi generată de elemente radioactive captive în interiorul lui Enceladus sau de puternica gravitație a lui Saturn, capabilă să deformeze satelitul.

Un mister și mai arzător: ar putea oare acest satelit modest să găzduiască viață? Viața, așa cum o cunoaștem noi, are nevoie de apă lichidă, energie și molecule organice – spune Bob Brown, de la University of Arizona. „Sunt dovezi că toate acestea există aici. Avem cocktailul necesar.“ Același cocktail – spune Brown – ar putea exista pe satelitul Europa, al lui Jupiter, întrun ocean sărat, acoperit de kilometri de gheață. Ar fi putut exista, cu mult timp în urmă, pe Marte, când planeta era suficient de caldă pentru a  permite prezența apei lichide. A existat pe Pământ, încă de acum 3,8 miliarde de ani. „Ce știm sigur este că există chiar acum pe Enceladus.“

Formele de viață s-ar putea ascunde la doar câțiva metri adâncime, sub gheață, în pungi de apă caldă, hrănindu-se cu compuși organici dizolvați și reproducându-se cu ajutorul unei versiuni extraterestre de ADN sau a unui tip de material genetic cu totul diferit. „Căutăm acum locurile în care am putea găsi bacterii – spune Brown. Nu ne așteptăm la nimic inteligent sau bine dezvoltat, însă avem aici un loc în care viața poate fi posibilă“

Cassini este programat să-l mai viziteze încă o dată pe Enceladus și, dacă bugetele pentru cercetări spațiale vor permite, și-ar putea extinde misiunea și după 2008, pentru alte survoluri ale lui Enceladus, Titan și ale altor obiective importante. Dar cercetătorii se gândesc deja la sonde ale viitorului, care ar putea să caute viață pe Enceladus sau să studieze precursorii vieții de pe Titan – explorări care ne vor apropia de înțelegerea propriilor noastre origini.

Unii visează la un robot care ar putea ateriza la polul sud al lui Enceladus și sonda gheizerele în căutarea vieții. Alții își imaginează un satelit care ar orbita în jurul lui Titan și ar lansa niște vehicule capabile să plutească în atmosfera acestuia, pentru a-i putea studia dealurile și câmpiile. Jonathan Lunine, de la University of Arizona, un cercetător din echipa Cassini-Huygens care studiază și planetele din jurul altor stele, vede această căutare în termeni grandioși: „Aceste locuri – spune el – vor scrie capitole noi în cartea despre apariția vieții în univers.“

 

Articolul a apărut în ediția de decembrie 2006 a revistei National Geographic România.



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*