Tinta: Pamantul

Acum aproximativ 140 de milioane de ani, o cometa sau un asteroid a izbit interiorul continentului australian, la impact provocand o groapa cu un diametru de 22,5 km. Astazi, Gosses Bluff este centrul care a mai ramas al craterului, cu o latime de 3 km.

Asteroizii si cometele din spatiul proxim reprezinta o constanta amenintare pentru planeta noastra. Putem noi evita o catasrtofa la urmatoarea rotatie?

Text: Richard Stone

Amenintarea a aparut ca o mica pata pe imaginea impanzita de stele a unui telescop.

Imediat dupa ora 9 p.m., pe 18 iunie 2004, in timp ce intunericul cobora peste Observatorul National Kitt Peak, din Arizona, David Tholen scana in cautare de asteroizi intr-un punct considerat astronomic mort: chiar in interiorul orbitei Pamantului, acolo unde stralucirea soarelui poate birui telescoapele.

Tholen, astronom la Universitatea din Hawaii, stia ca obiectele care misuna pe acolo ar putea uneori sa vireze spre Pamant. Ii cooptase pe prietenul sau inginer Roy Tucker si pe Fabrizio Bernardi, un tanar coleg din Hawaii, pentru a-l ajuta. In timp ce priveau la ecranul computerului, trei instantanee ale aceleiasi portiuni de cer, surprinse la cateva minute distanta, au traversat ecranul.

“Asta asteptai” – a spus Tucker, aratand spre un grup de pixeli albi care, de la o imagine la alta, se deplasa. Tholen a raportat observatia la Centrul pentru Planete Mici al Uniunii Astronomice Internationale, o agentie de colectare a datelor cu privire la asteroizi si comete. El si Tucker sperau sa mai poata arunca o privire in cursul saptamanii, insa ploaia i-a impiedicat, dupa care asteroidul a iesit din campul vizual.

Cand astronomii l-au reperat din nou, in acel decembrie, ei si-au dat seama de faptul ca au o problema. Stanca, mai mare decat o arena sportiva, se rostogoleste amenintator de aproape de planeta noastra o data la cativa ani.

Pe masura ce informatiile se adunau la Centrul pentru Planete Mici, asteroidul, denumit Apophis, dupa zeul egiptean al raului, parea tot mai sinistru. “Riscul de impact devenea din ce in ce mai crescut” – spune Tholen. Pana la Craciun, simularile anticipau o probabilitate de 1 la 40 ca Apophis sa izbeasca Pamantul pe 13 aprilie 2029 si un val de panica s-a raspandit in randurile publicului.

Apoi, pe 26 decembrie 2004, a lovit o catastrofa adevarata: tsunamiul din Oceanul Indian, care a provocat sute de mii de morti. Publicul a uitat de Apophis. Intre timp, astronomii scosesera la iveala imagini mai vechi cu asteroidul. Datele suplimentare le-au permis oamenilor de stiinta sa-i calculeze orbita si au descoperit ca el va trece pe langa Pamant in 2029 fara riscuri.

Dar nu au putut elimina posibilitatea redusa ca Apophis sa loveasca Pamantul cu efecte catastrofale la urmatoarea revenire, in duminica de Pasti din 2036. Se estimeaza ca zece milioane de asteroizi stancosi si comete formate din gheata si praf se rotesc in spatiul indepartat si, din cand in cand, traiectoriile lor se intersecteaza in mod inevitabil cu cea a planetei noastre.

Mai cunoscut e gigantul cu un diametru de noua kilometri si jumatate care s-a prabusit in Golful Mexic acum aproximativ 65 de milioane de ani, eliberand de mii de ori mai multa energie decat toate armele nucleare din lume la un loc. „intreg Pamantul a ars in ziua aceea“ – spune Ed Lu, fizician si fost astronaut. Trei sferturi dintre toate formele de viata, inclusiv dinozaurii, au disparut.

Astronomii au identificat cateva sute de asteroizi suficient de mari pentru a provoca un dezastru pe intreaga planeta. Niciunul n-o va face in decursul vietilor noastre. Dar pe firmament misuna asteroizi mai mici si mult mai numerosi care ar putea lovi in viitorul apropiat, cu efecte devastatoare.

Pe 30 iunie, 1908, un obiect de dimensiunile unei cladiri cu 15 etaje a cazut intr-o regiune indepartata a Siberiei, numita Tunguska. Obiectul – un asteroid sau o cometa mica – a explodat cu cativa kilometri inaintea impactului, parjolind si doborand copacii pe o suprafata de 2.071 km2. Cerul nocturn era atat de luminat de praful provenit din explozie sau de norii inghetati produsi de vaporii de apa si propulsati in atmosfera superioara, incat, timp de cateva zile, europenii au putut citi ziarele noaptea afara.

La a o suta aniversare a evenimentului de la Tunguska, e tulburator sa remarcam ca obiecte de aceste dimensiuni se zdrobesc de Pamant cam o data la cateva sute de ani. Data viitoare cand cerul se va prabusi asupra noastra am putea fi luati prin surprindere. Marea majoritate a acestor corpuri micute, capabile sa rada un oras de pe fata pamantului, nu apar inca pe ecranele radarelor noastre.

„Ignoranta e o binecuvantare, in sensul ca, daca nu stii despre lucrurile acestea, iti vezi linistit de treaba“ – spune Lu. Totusi, in urmatorul deceniu, cercetarile spatiale precum cea a lui Tholen ar trebui sa inceapa sa umple golul si sa catalogheze miile de asteroizi. „La fiecare doua saptamani – spune Lu –, vom gasi un alt asteroid cu o sansa la o mie de a lovi Pamantul.“

Scopul nu e doar acela de a prezice data si momentul unei potentiale catastrofe. Scopul e de a o preveni. Daca am fi avertizati cu ani sau decenii inainte, o nava spatiala, folosindu-si minuscula gravitatie, ar putea imbranci un asteroid amenintator, abatandu-l din drum. In cazul obiectelor ce au nevoie de un bobarnac mai puternic, o nava spatiala kamikaze sau o bomba nucleara ar putea rezolva problema.

Cum vor hotari guvernele sa actioneze? „E genul de problema pe care lumea nu e pregatita s-o abordeze“ – spune fizicianul David Dearborn, adept al atacului nuclear impotriva asteroizilor amenintatori. Doua lucruri sunt clare: fie in 10 ani, fie in 500, ziua incheierii socotelilor e inevitabila.

Mai incurajator este faptul ca, pentru intaia oara, avem mijloacele de a preveni un dezastru natural de proportii epice. Zilnic, zeci de tone de detritus din spatiul cosmic – praf de comete, farame minuscule de asteroizi – ard in atmosfera superioara a Pamantului, lasand dare meteorice luminoase in noapte.

Aproape zilnic, o bucata sau doua de roca sau metal, de marimea unui pumn sau mai mari, supravietuiesc incandescentului plonjon. Si totusi sansele de a vedea un meteorit ajungand pana la Pamant, ca sa nu mai vorbim de cele de a fi lovit de unul, sunt fenomenal de scazute.

Se cunoaste un singur caz in care o persoana a fost lovita. In jurul orei 1 p.m., pe 30 noiembrie 1954, un meteorit a strapuns acoperisul unei case de langa Sylacauga, Alabama, vizavi de cinematograful in aer liber Cometa. Piatra, aproximativ de marimea unei mingi de tenis, a ricosat din radioul cu pick-up si a lovit-o pe Ann Hodges, care motaia pe o canapea, invinetindu-i soldul si incheietura mainii stangi.

A fost spitalizata pentru a se reface dupa soc. De atunci, cateva spectaculoase accidente au fost cat pe ce sa se intample. Pe 10 august 1972, un obiect cu diametrul de aproximativ 4,5 metri, de 150 de tone, a trecut de atmosfera superioara. Sute de martori oculari au zarit dara lui incandescenta luminand o dupa-amiaza insorita, in timp ce traversa cerul dinspre Utah spre Alberta, inainte de a fi proiectat inapoi in spatiu.

Pe 22 martie 1989, o stanca cu un diametru de nu mai putin de 305 metri a ajuns la cateva sute de mii de kilometri de Pamant – trecand la mustata. Eroziunea si vegetatia au sters majoritatea cicatricelor lasate de impacturi din trecutul geologic. Poate cea mai bine conservata se afla nu departe de Flagstaff, Arizona.

Intr-o dimineata de toamna tarzie, Carolyn Shoemaker si cu mine iesim de pe autostrada interstatala 40 si serpuim prin desertul anost spre o mica ridicatura ce marcheaza marginea craterului. Acum cincizeci de mii de ani, aici era o campie impadurita locuita de mamuti, lenesi-de-pamant giganti si alte animale din Epoca Glaciara.

Shoemaker, experta in asteroizi la Observatorul Lowell, din Flagstaff, isi imagineaza ziua in care cerul s-a prabusit. „Deodata apare o lumina extraordinara, stralucitoare“ – spune ea. Intr-o clipita, o masa dogoritoare de fier si nichel, groasa de 45 de metri si cantarind 300.000 de tone, strapunge gresiile din Coconino, improscand bolovani si fier topit pe o distanta de kilometri.

O pala de vant mai puternica decat orice tornada pamanteasca matura peisajul. Tot ce a ramas acum in urma cataclismului e un abis adanc de 228 de metri, cu diametrul de 1,2 kilometri, tivit cu tufe de ceaiul-mormonilor. La inceputul secolului al XX-lea, un inginer pe nume Daniel Moreau Barringer era convins ca un meteorit de fier masiv zace sub crater si a obtinut dreptul de minerit pentru teren.

Dar dupa ce o serie de puturi n-au scos la iveala nimic, numerosi geologi proeminenti au tras concluzia ca o eruptie vulcanica, si nu un meteorit, formase craterul. Sotul Carolynei, Gene, a facut din Meteor Crater unul dintre cele mai recognoscibile repere ale Americii.

La sfarsitul anilor 1950, el a cartografiat roca dislocata din jurul craterului si a relevat similaritati cu craterul Teapot Ess, din Nevada, rezultat in urma unui test nuclear. Datele sale au aratat ca Barringer avusese dreptate: un meteorit sapase craterul, desi cea mai mare parte a fierului se topise in mici picaturi.

Cativa vizitatori susotesc si arata spre Carolyn, iar unul dintre ei isi ia inima-n dinti si se apropie pentru a-i cere autograful. Carolyn este, la randul ei, celebra. Ea a descoperit o cometa care, in 1994, a demonstrat din plin amenintarea cosmica cu care ne confruntam. In 1980, dupa ce copiii lor au crescut si au plecat, Gene i-a sugerat lui Carolyn sa inceapa o cariera de vanator de asteroizi.

Gene avea acces la Observatorul Palomar, de langa San Diego. „Dupa vreo doi ani, am invatat sa descopar chestii“ – spune ea cu modestie. Are la activ 32 de comete si 367 de asteroizi. Pe 25 martie, 1993, Carolyn, Gene si David Levy, astronom amator, erau la Palomar in timpul alocat lor pentru observare. Ningea, iar noaptea promitea sa fie lunga si plictisitoare. Carolyn isi omora timpul studiind o serie de fotografii supraexpuse in noaptea precedenta.

La una dintre ultimele imagini, ea a dat peste o pata. „Am spus: «Arata ca o cometa turtita.»“ Echipa le-a cerut astronomilor de la Kitt Peak sa arunce o privire. Brusc Carolyn si-a dat seama ca ar putea fi vorba de fapt de o cometa sfaramata. Confirmarea a venit in aceeasi noapte, cand Kitt Peak a identificat un sir de fragmente de cometa calatorind impreuna.

Alti astronomi au numarat curand peste douazeci de bucati din cometa Shoemaker-Levy 9 si i-au revazut ciudata istorie si soarta. In iulie 1992, se pare, cometa se apropiase intr-atat de Jupiter, incat colosala gravitatie a gigantului o spulberase. Acum ramasitele, unele de cateva zeci de metri, urmau sa intre in coliziune cu Jupiter in iulie 1994. Cand a sosit momentul, majoritatea astronomilor lumii erau la datorie.

Impacturile au avut loc in partea ascunsa a lui Jupiter, nevazuta de pe Pamant, dar exploziile au emanat gaz supraincalzit, care s-a ridicat mult deasupra atmosferei. Cea mai puternica a declansat unde de soc care au zdruncinat o zona de cel putin trei ori mai mare decat diametrul Pamantului. „A fost foarte spectaculos“ – spune Carolyn. Cei doi s-au bucurat de triumful descoperirii lor.

Apoi s-a produs tragedia. In 1997, ei au fost implicati intr-o coliziune auto frontala in interiorul Australiei. Gene a murit pe loc. O parte din cenusa sa a calatorit spre Luna la bordul navei spatiale Lunar Prospector a NASA. Carolyn a imprastiat restul la Meteor Crater. Daca tiza celor doi Shoemaker sau monstrul care a neantizat dinozaurii ar fi purtati spre noi, n-am putea face prea mare lucru.

Fiecare ucigas de planete e insotit insa de mii de asteroizi si comete mai mici – pe o distanta de pana la un kilometru si jumatate –, care ar putea fi probabil deviate. In primul rand, ar trebui sa le vedem venind. In 1998, Congresul S.U.A. a ordonat NASA sa identifice cel putin 90 la suta dintre cei mai mari asteroizi si comete dinauntrul sistemului nostru solar – obiecte cu un diametru de noua zecimi dintr-un kilometru sau mai mari.

Pana acum, telescoapele au localizat peste 700, dintr-o multime estimata la 1.000. In 2005, Congresul a devenit si mai ambitios, insarcinand agentia spatiala sa ia urma mult mai numerosilor asteroizi cu diametrul de 140 de metri sau mai mari – suficient de mari pentru a distruge un oras sau un stat. Un nou telescop e pe cale sa inceapa scanarea cerului in cautarea acestor obiecte intunecate si greu de vazut.

De pe un pisc din Maui, Telescopul Panoramic de Supraveghere si Sistemul de Raspuns Rapid, sau Pan-STARRS, vor scruta cerul nocturn cu o camera de 1,4 miliarde de pixeli, care produce imagini atat de detaliate, incat oricare dintre ele, daca ar fi tiparita, ar acoperi jumatate din suprafata unui teren de baschet. Computerele vor scana datele, semnaland curiozitati statistice pe care astronomii le pot cerceta in dulcele stil clasic, aruncand o privire.

Telescopul din Maui e doar un prototip; in cele din urma, Pan-STARRS va cuprinde o serie de patru camere. „Vom avea cataloage cu toate fantomele noptii“ – spune Ken Chambers, de la Universitatea din Hawaii, cuprinzand probabil 10.000 de asteroizi potential periculosi. In cateva decenii, conducatorii lumii vor fi obligati sa se confrunte cu o decizie importanta: daca si cum anume sa devieze un obiect care se apropie.

Putini experti se gandesc la asta. Lu, fostul astronaut, e unul dintre acestia. Acum director la Google, el ajuta la proiectarea unei imense baze de date pentru un succesor al Pan- STARRS, Telescopul Sinoptic de Supraveghere la Scara Mare, care va scruta si mai detaliat cerul cu incepere din 2014. Lu e si coautorul unui plan de folosire a unei nave spatiale pentru a convinge un asteroid pamantean sa se abata de la drumul sau periculos.

„La inceput ne gandeam cum am putea ateriza pe un asteroid pentru a-l impinge – spune el. Dar asta nu prea ar tine.“ Daca suprafata acestuia e sfaramicioasa, nava ar putea derapa la aterizare. Mai mult, asteroizii se rotesc in spatiu. „Daca impingi, iar obiectul se roteste, impingerea pur si simplu se anuleaza“ – spune Lu. Apoi, el si Stanley Love, un coleg astronaut, si-au dat seama ca atragerea ar putea fi mult mai usoara.

O nava spatiala ar putea plana in apropiere, activandu-si propulsoarele si tarand incetisor asteroidul dupa ea. N-ar fi necesara niciun fel de harponare sau de legare. „in loc sa ai o legatura fizica directa cu obiectul pe care il remorchezi, folosesti doar forta gravitationala dintre ele“ – spune Lu. „Remorcherul gravitational“ ar scoate asteroidul de pe cursul sau cu doar o fractiune de kilometru pe ora.

Dar aceasta subtila deplasare, amplificata de vastitatea spatiului, ar putea insemna indepartarea de Pamant cu zeci de mii de kilometri. Planul lui Lu ar functiona in cazul asteroizilor cu un diametru de sute de metri, care ar putea fi antrenati departe de Pamant. Daca o roca mica se strecoara pana la noi, am putea incerca o lovitura de berbec cu o nava spatiala.

Dar exista si un inconvenient – spune David Morrison, de la Centrul de Cercetari Ames al NASA: „Daca lovesti un asteroid cu suficienta energie pentru a-l sparge, dar insuficienta pentru a-l dispersa considerabil, te trezesti cu o colectie de obiecte zburatoare. Intrebarea este cat de practic este acest lucru.“

Ca in cazul asteroizilor si al cometelor masive, exista doar o strategie cu sanse de reusita: va trebui sa le bombardam si sa le trimitem inapoi in Epoca de Piatra. Palcuri de brazi inghetati si mesteceni-albi se ingramadesc de-a lungul autostrazii care duce spre sud-vestul orasului Ekaterinburg, din, Muntii Ural, unde ultimul tar al Rusiei, Nicolae II, si familia sa au fost ucisi acum 90 de ani.

Un drum spre un satuc, cu un indicator rutier scris gresit, marcheaza bifurcatia catre fostul oras secret Snejinsk, care in perioada Razboiului Rece avea numele de cod Celeabinsk-70. Snejinsk adaposteste unul dintre cele doua laboratoare principale de arme nucleare din Rusia. Dupa caderea Uniunii Sovietice, au venit vremuri grele; acum zece ani, cand economia Rusiei era pe butuci, salariile personalului nu erau platite, iar directorul s-a sinucis.

In prezent, cand Rusia prospera, laboratorul vuieste de activitati strict secrete. Obtinerea permisiunii de a intra s-a dovedit imposibila. Dar Vadim Simonenko, director stiintific adjunct, si experimentatorul Nikolai Volosin au fost de acord sa ne intalnim la un sanatoriu de langa Dalneaia Dacea.

Intr-o sala de mese racoroasa, intunecata si pustie, Volosin deschide o sticla de coniac si, peste niste sandviciuri cu somon, gustari reci si felii de castravete, cei doi specialisti in arme discuta despre cum bombele lor ar putea salva lumea. Daca Edward Teller este parintele bombei cu hidrogen, Simonenko e parintele bombei destinate asteroizilor. La mijlocul anilor 1960, superputerile visau la folosirea arsenalelor lor nucleare in scopuri pasnice, cum ar fi nivelarea muntilor si saparea de canale.

Lui Simonenko, proaspat sosit la laborator, i s-a cerut sa studieze efectele unei incarcaturi de forma unei torpile cu explozie laterala, ideala pentru indepartarea pamantului. Lui i s-a parut ca un astfel de dispozitiv ar putea fi folosit si la devierea unui obiect in spatiu. Desi excavarea nucleara nu s-a concretizat niciodata, Simonenko a continuat sa studieze devierea nucleara a asteroizilor.

El si Volosin au ajuns la concluzia ca metoda cea mai buna de deviere a unui asteroid lat de un kilometru sau mai mult ar fi detonarea unei incarcaturi nucleare in apropiere. Radiatia intensa ar praji suprafata, indepartand un „strat de sacrificiu“ al rocii. Vaporii in expansiune ar actiona precum un motor de racheta, imbrancind asteroidul pe o noua traiectorie. Pentru un asteroid mai mic, precum cel de la Tunguska – spune Simonenko –, „ar fi si mai simplu: il vaporizam.“

Simonenko are un camarad de arme in persoana fizicianului nuclear David Dearborn, de la Laboratorul National Lawrence Livermore, din nordul Californiei. Slujba de toate zilele a lui Dearborn este sa determine daca vechile arme din stocurile nucleare ale S.U.A. mai sunt de nadejde. In timpul liber, se gandeste la apararea impotriva asteroizilor. Si el e adeptul unui atac nuclear de la departare.

„Nu prea aproape – atunci explozia ar fi prea puternica, iar lucrurile s-ar clatina prea tare. Si nu prea departe, caci n-ar exista suficienta energie.“ Desi ar fi simplu din punct de vedere tehnic sa scuturi praful de pe niste capete nucleare si sa le proiectezi spre un asteroid, decizia cu privire la apasarea butonului rosu – si la tara care ar trebui s-o faca – ar putea fi un cosmar.

In primul rand, tara care ar apasa pe tragaci ar trebui sa se retraga din Tratatul Spatiului Cosmic, care interzice folosirea armelor nucleare in spatiu. Dar odata cu conturarea catastrofei – spune Dearborn –, „oamenii ar trebui cu adevarat sa se intrebe: «Putem fi noi mai destepti decat dinozaurii?»“ Apophis ar putea reprezenta primul test adevarat al inteligentei noastre colective.

Deocamdata, oamenii de stiinta pot oferi doar o serie de probabilitati cu privire la traiectoria lui viitoare. In 2029, cand va depasi balansandu-se Pamantul, strecurandu-se printre zecile de sateliti de comunicatii si spionaj de mare altitudine si ivindu-se ca o stea stralucitoare ce traverseaza cu greu in noapte cerul Europei, exista o mica sansa ca Apophis sa patrunda prin „gaura cheii“.

In acest ingust coridor spatial, probabil lat de cateva sute de metri, gravitatia Pamantului ar devia asteroidul suficient pentru a-l pune pe o traiectorie evidenta de coliziune cu planeta noastra la urmatoarea trecere, in 2036. Sansele ca Apophis sa patrunda in acest coridor fatal sunt estimate in prezent la 1 la 45.000. E aproape sigur ca supravegherea continua ne va face sa rasuflam usurati peste cativa ani.

Daca nu, s-ar putea sa fim nevoiti sa asteptam cateva saptamani dupa apropierea din 2029 pentru a afla daca Apophis s-a strecurat prin gaura cheii, lasandu-ne timp putin, dar pretios, pentru a preveni calamitatea in 2036. In profetiile indienilor hopi din sud-vestul S.U.A., sosirea unui spirit numit Steaua Galbena Kachina va anunta sfarsitul lumii.

Cand cei mai in varsta dintre hopi au auzit de Apophis in 2004, ei s-au ingrijorat ca Steaua Galbena Kachina e pe drum. Carolyn Shoemaker a incercat sa-i asigure ca nu era asa. Sa speram ca a avut dreptate.



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*