Marte – planeta de gheaţă

Planeta albă. Zăpada şi gheaţa acoperă peisajul în jurul Craterului Holden, din emisfera sudică a lui Marte, amestec de artă şi realitate. Artistul Kees Veenenbos a „drapat” în alb hibernal datele furnizate de altimetrul laser al staţiei orbitale Mars Global Surveyor (MGS), pentru a simula cum trebuie să fi arătat planeta acum 50.000-500.000 de ani. „Dacă o vedeai atunci, i-ai fi zis planeta albă” - spune Phil Christensen. Cercetătorii descoperă azi zone cu zăpadă prăfuită şi alte indicii ale unui trecut glaciar, departe de poli, care pot indica unde ar fi acum apă lichidă şi chiar viaţă. Craterul Aram Chaos a avut cîndva la bază apă îngheţată şi, în adîncime, apă lichidă. În urma unei erupţii violente, apa a răbufnit afară, iar solul s-a prăbuşit în forme complexe. Ilustraţie: Kees Veenenbos; Date: Echipa ştiinţifică MOLA (Mars Orbiter Laser Altimeter)

Gheaţa de la polii lui Marte nu este o noutate. Cercetătorii cred că aceasta a acoperit de curînd cea mai mare parte din planetă. Imaginile trimise de cele două staţii orbitale relevă noi indicii despre resturi de gheţari sau petice de zăpadă. Ce surprize ne mai aşteaptă acum, cînd vehiculele tocmai vor explora suprafaţa planetei?

E mai prăfuită decît un drum de ţară, mai seacă decît un martini sec, mai rece decît sărutul morţii. Ca mai toată planeta, această cîmpie ca de zahăr ars este neospitalieră, pustie, veche, sincer vorbind, destul de plictisitoare. Dar cîteva sute de metri spre sud, după un şir de movile joase şi accidentate, peisajul se schimbă. Movilele formează o creastă, care se curbează uşor spre est şi se înalţă vertiginos spre sud-vest. Dincolo de ea, terenul se rupe într-o pantă abruptă. Este marginea unui crater. La circa 800 de metri mai jos, fundul acestuia este brăzdat şi vălurit, în forme concentrice. Arată ca un teren pe care ceva l-a arat de curînd. Sau încă îl mai ară!
Şi mai există şi alte dovezi ale mişcărilor: un strat neted ce acoperea cîndva versantul craterului s-a desprins şi a alunecat spre fundul încreţit al acestuia. Albii de torente  cu malurile rotunjite brăzdează acelaşi strat neted, iar pe panta de sub ele s-au format nişte limbi prelungi de cine-ştie-ce.
Asemenea peisaje schimbă viziunea geologilor despre Marte. Multă vreme, ei au fost fascinaţi de trecutul său îndepărtat. Acum ei sînt şi mai intrigaţi de misterioasele procese care-i modelează prezentul, în mare parte datorită, se pare, gheţii aparente. În sine, gheaţa marţiană nu este o noutate; de mulţi ani, geologii se aşteaptă să o găsească în solul planetei, la latitudini mari şi medii. Emoţia vine de la bănuiala că gheaţa nu stă acolo, pur şi simplu, ci joacă un rol dinamic. Că se mişcă din loc în loc, în jurul globului. Că remodelează relieful suprafeţei. Şi că, uneori, poate produce urme firave de apă lichidă.
Conform acestei teorii, stratul neted care s-a scurs în crater e gheaţă murdară sau, probabil, un noroi foarte îngheţat, care curge ca un gheţar terestru. Dacă te-ai putea căţăra cîteva sute de metri pe această pantă sau dacă ai putea ţopăi pe acest grohotiş, datorită gravitaţiei reduse, ai putea afla şi singur. Iar dacă ai dispune de instrumentele adecvate, doar un pic din acel strat te-ar învăţa o mulţime de lucruri despre Marte. Ai putea săpa în gheaţă, ai putea s-o ţii în mîini. Ai putea s-o priveşti evaporîndu-se în frigul muşcător al  atmosferei extrem de rarefiate.
Deocamdată însă cea mai apropiată imagine pe care oricine sau orice de pe Pămînt o poate obţine de pe acest tărîm accidentat al munţilor din sudul planetei Marte este cea trimisă atunci cînd una dintre navele spaţiale ale unei flote mereu în creştere, care orbitează deasupra planetei, va trece la circa 400 de kilometri pe deasupra ei. Trei sonde sînt programate să aterizeze pe Marte: una la 25 decembrie 2003, iar celelalte două în luna următoare, însă ele se îndreaptă spre destinaţii cu totul diferite. Prima dintre ele, “Beagle-2”, o sondă britanică transportată de nava orbitală europeană Mars Express, va căuta urme chimice ale vieţii din trecut – sau chiar din prezent – în sol şi în atmosferă. “Spirit” şi “Opportunity”, două vehicule trimise de NASA, vor realiza cartări geologice la scară mică ale unor zone care ar putea deţine urme de apă, vechi de miliarde de ani.

Deviza sub care NASA îşi desfăşoară actuala explorare a planetei este “să căutăm apa” – pentru că, acolo unde e apă, ar putea exista probabil şi viaţă. Vehiculele vor îndeplini această misiune, însă, pentru a putea atinge oricare dintre obiectivele lor ştiinţifice, navele trebuie să aterizeze nevătămate. Lipsite aproape complet de orice posibilitate de manevră în timpul coborîrii prin atmosferă, sondele trebuie ghidate spre zone netede, de mărimea unor ţări mai mici. Şi, pentru că sondele au nevoie de căldură şi folosesc energie solară, aceste zone trebuie să se afle în apropierea ecuatorului marţian. Ceea ce exclude craterul din sudul planetei, cu albiile sale de torente săpate în pereţi şi cu fîşii ciudate de materie depuse între ele. De fapt, exclude cam 95% din suprafaţa lui Marte!
Din fericire, toată povestea nu se limitează doar la cele trei sonde. Ultima generaţie de staţii orbitale revoluţionează studiul din spaţiu al lui Marte, pentru că distinge forme de relief din ce în ce mai mici şi analizează terenul cu instrumente din ce în ce mai sofisticate. Camerele instalate pe Mars Global Surveyor (MGS) şi pe Mars Odyssey, ale NASA, urmăresc zi şi noapte planeta în lumină vizibilă şi în infraroşu. Alţi senzori de pe Odyssey detectează razele gamma şi neutronii emişi de mineralele de dedesubt, dezvăluind specialiştilor în fizica nucleară abundenţa de elemente diferite, cum ar fi hidrogenul sau fierul.
Cînd Mars Express va ajunge pe planetă, el va adăuga încă şi mai multe instrumente celor existente, inclusiv un spectrometru cu imaginare multispectrală, care poate identifica mineralele folosind imagini în spectru vizibil şi infraroşu, şi un radar care ar putea detecta prezenţa gheţii sau a apei lichide sub suprafaţă. Tot pentru decembrie este programată să ajungă şi staţia orbitală japoneză Nozomi, proiectată să studieze atmosfera marţiană.
Pe măsură ce trimit spre Pămînt valuri continue de informaţii noi, staţiile ne dezvăluie o imagine cu totul nouă despre Marte – una cu adevărat misterioasă. Căutînd răspunsuri la vechi întrebări, ele ne bombardează cu altele noi. Hugh Kieffer, un veteran al misiunilor spre Marte de la Agenţia pentru Supraveghere Geologică din SUA (USGS), care a studiat planeta timp de aproape patru decenii, le spune colegilor săi mai tineri că se găsesc într-o “perioadă de maximă confuzie”. Date noi – tipuri de date cu totul noi – se acumulează mai repede decît pot cercetătorii să le înţeleagă. Rezultatul seamănă cu o iluzie optică. Imagini contradictorii ale lui Marte se succed cu rapiditate în minţile oamenilor.
“Deşi Marte ar trebui să fie zeul războiului, această planetă e mai mult un fel de primadonă” –  spune Nathalie Cabrol, specialistă în geologie planetară la Ames Research Center, NASA. “Cînd crezi că ai înţeles ceva, Marte apare cu o surpriză.”
Omul pe care imaginaţia l-a purtat pentru prima dată pe buza craterului de la marginea cîmpiei ca de zahăr ars este Philip Christensen, profesor de geologie la Arizona State University, din Tempe. Christensen conduce echipa care se ocupă de proiectarea şi construcţia Sistemului de Imaginare prin Emisie Termică (THEMIS), un instrument aflat la bordul staţiei Odyssey care generează imagini în spectru vizibil şi în infraroşu. La începutul verii lui 2002, atunci cînd THEMIS a trimis acasă imaginea acelui crater cu ridurile sale ciudate, Christensen a trăit ceea ce-şi doreşte orice cercetător – un moment “Evrika!”. Pentru prima dată, a crezut că înţelege cum s-au format misterioasele albii de torente de pe Marte.

Cu doi ani înainte, geologii Michael Malin şi Ken Edgett observaseră în imaginile trimise de Mars Orbiter Camera (MOC) – o cameră purtată de MGS -, ceva ce păreau a fi nişte albii de torente recent  săpate. Malin, care a proiectat MOC şi a fondat compania prin care aceasta operează, şi Edgett, care, de fapt, orientează aparatul, au văzut albii lungi de mai mulţi kilometri şi late de cîteva zeci de metri, pe margini de cratere, pe pereţi de canioane şi pe alte pante, peste tot la latitudini medii pe Marte.
Forma albiilor de torente şi aspectul lor recent l-au făcut pe Malin să creadă că acestea ar fi putut fi săpate de ape curgătoare în ultimele cîteva milioane de ani – sau poate chiar mai recent. L-a convins rapid pe Edgett, un tip mai degrabă sceptic, şi împreună şi-au făcut publică teoria în iunie 2000. Anunţul, făcut într-o mare conferinţă de presă la sediul NASA din Washington, D.C., a declanşat imediat o undă de şoc în domeniu: oamenii de ştiinţă trebuiau să-şi reevalueze viziunea asupra planetei.
Nu era prima dată cînd o teorie veche asupra lui Marte era desfiinţată de date noi. Pînă ce sonda Mariner 4 n-a trimis primele fotografii făcute în trecerea sa rapidă pe deasupra planetei, în 1965, astronomii şi-au imaginat un loc care seamănă măcar puţin cu Terra, deşi mult mai rece şi cu un aer mult mai rarefiat. Însă imaginile venite de la Mariner 4 au arătat o suprafaţă plină de cratere, care semăna mai degrabă cu cea selenară decît cu cea terestră. Evaluările au arătat că atmosfera – compusă aproape în întregime din bioxid de carbon – era mult mai rarefiată decît se crezuse, abia exercitînd 1% din presiunea terestră de la nivelul mării. Aşa s-a născut “un nou Marte”, un loc inert, pustiu, cu o carapace îngheţată de bioxid de carbon. Pe acest Marte, viaţa nu prea avea loc.
Apoi, în anii ’70, şi această imagine a lui Marte a fost distrusă. Staţiile orbitale, mai întîi Mariner 9 şi apoi cele două misiuni Viking, au arătat că pe suprafaţa marţiană mai erau multe lucruri în afară de cratere. Mariner 9 a “văzut” vulcani de două ori mai înalţi decît oricare de pe Pămînt. Existau canioane la fel de adînci ca şi cele mai adînci fose oceanice terestre. Se vedeau structuri care păreau a fi sisteme fluviatile secate. Erau cîmpii aluviale formate de inundaţii destul de mari încît să poată drena Mediterana într-o lună.
Fotografiile luate de aceste staţii orbitale ne-au făcut cunoştinţă cu un nou Marte: unul care nu era doar o piatră inertă, ci, mai degrabă, o fosilă fascinantă. În tinereţea sa, au teoretizat cercetătorii, atmosfera planetei era densă, efectul de seră puternic, iar apa curgea prin văi. Efectul de seră a fost însă temporar; atmosfera s-a rarefiat şi planeta s-a răcit. Exceptînd resturile de gheaţă ale calotelor polare, apa planetei s-a pierdut în spaţiu sau a rămas stocată ca gheaţă subterană. Şi toate astea s-au întîmplat acum miliarde de ani. Martele anterior fusese dinamic; Martele staţiilor Viking era mai mult sau mai puţin inert şi, după cum ne-au arătat cele două sonde, lipsit de viaţă.
Acela era Martele ucis de albiile de torente. Nu că ar fi dispărut, dar a fost acoperit şi, pe alocuri, străpuns de descoperirile unor instrumente mult mai avansate, aflate la bordul actualelor staţii orbitale. Albiile de torente pe care le-au văzut Malin şi Edgett în anul 2000 erau mult prea mici ca să fie reperate de camerele de pe Viking. Şi tocmai fineţea formelor lor le-a făcut să pară mai recente decît orice altceva văzut de misiunile Viking. Ele par să fie dovada că apa ar fi putut curge la suprafaţă în trecutul apropiat. Iar această idee a generat confuzii cu nemiluita!

Apa va rămîne în stare lichidă doar dacă este suficient de cald şi presiunea suficient de mare. Dacă scade temperatura, va îngheţa; dacă scade presiunea, se va evapora. Fizica pare să ne arate că, la latitudinile medii de pe Marte, temperaturile sînt mult prea scăzute pentru ca apa să poată exista la suprafaţă în stare lichidă. Albiile de torente însă par să dovedească contrariul. De aceea, unii cercetători au sugerat că, de fapt, albiile n-au fost săpate de apă. Alţii invocă gheaţa îngropată foarte aproape de suprafaţă, care cumva se topeşte. Malin şi Edgett îşi imaginează că lichidul care a săpat albii ar putea proveni (şi de aceea e greu să îngheţe) din nişte acvifere foarte sărate, situate în imediata apropiere a suprafeţei.
Asemenea multora dintre colegii săi dezorientaţi, lui Phil Christensen nu prea i-a plăcut nici una din aceste explicaţii. Nici nu s-a prea gîndit la ele, concentrat fiind să folosească noile camere în infraroşu pentru detectarea de la distanţă a diverselor roci şi minerale. Urmărind imaginile THEMIS transmise de pe Odyssey, l-a interesat un alt fenomen evidenţiat de imaginile MOC ale lui Malin: un ciudat strat, ca “lipit deasupra”, acoperea unele pante cu expunere nordică sau sudică aflate la latitudini medii sau mari.
Într-o zi, în timp ce revedea ultimele imagini THEMIS, Christensen îşi aminteşte că: “am văzut una din acele imagini de tipul “Aa-ha!”. Atunci am văzut chestia asta, ca “lipită de suprafaţă”, cu albii de torente săpate în ea. Şi asta a fost.” De la o distanţă de vreo 335 de milioane de kilometri, THEMIS a aprins un beculeţ în capul creatorului său. Privind fotografia, deodată el şi-a imaginat chestia aia lipită de suprafaţă ca pe o zăpadă foarte murdară – nu datorită culorii sale, ci datorită felului în care îmbrăca peisajul. Cînd soarele încălzea praful din ea, zăpada se topea de la interior spre exterior, iar apa din topire, rămasă în fază lichidă datorită izolării produse de zăpada de deasupra, săpa albiile de torente.
După şase luni şi ceva, această interpretare a ajuns pe coperta prestigioasei reviste Nature. Unul dintre referenţii lucrării a fost Mike Carr, geolog şi coleg cu Hugh Kieffer la USGS. Carr a fost şeful echipei care s-a ocupat de camerele de pe misiunile Viking, iar acum este membru al echipei MOC. El a scris o carte despre dovada existenţei apei pe Marte (numită chiar Apă pe Marte) şi a fost unul dintre primii care au vorbit despre existenţa stratului “lipit deasupra”, atunci cînd a apărut în imaginile MOC. Cînd a citit ipoteza lui Christensen asupra albiilor de torente, tot ce le-a putut spune redactorilor de la Nature a fost că i-e ruşine că nu i-a trecut lui prin minte.
Cum ar putea însă persista straturile de zăpadă murdară pe o zonă întinsă de pe suprafaţa planetei? Ca şi forma sa lichidă, apa îngheţată este stabilă doar în anumite condiţii de temperatură şi presiune. Scăderea suficient de mare a presiunii deasupra unei bucăţi de gheaţă o va transforma imediat în vapori de apă – un proces numit sublimare. Este exact ce s-ar întîmpla astăzi dacă am pune zăpadă proaspătă la latitudinile la care se găsesc cele mai multe albii de torente marţiene. Cum se poate deci acumula acolo zăpada? Răspunsul, sugerat de Christensen şi de alţi cercetători, stă în schimbarea înclinării planetei: a unghiului dintre axa de rotaţie a lui Marte şi planul orbitei sale.

Pe Marte, ca şi pe Terra, acest unghi variază în timp ca urmare a atracţiei gravitaţionale a altor planete, a lui Jupiter în special. Polii pendulează în sus şi în jos: şi cînd sînt în jos, ei sînt îndreptaţi mai mult spre Soare, ceea ce face ca verile la latitudini înalte să fie mai calde. Oscilaţia Pămîntului, deşi relativ modestă, a influenţat ritmul epocilor noastre glaciare. Marte are o mişcare oscilatorie mult mai puternică – asemănătoare mai degrabă cu un spasm involuntar -, iar efectele asupra climei pot fi dramatice. Cînd polii se înclină în jur de 35∞, calotele glaciare reziduale nu vor mai fi stabile în cursul verii. În acelaşi timp, la latitudinile joase vremea se va răci, iar vaporii de apă sublimaţi din calotele polare vor cădea aici sub formă de zăpadă. Cînd polii se mişcă înapoi, climatul se încălzeşte la latitudinile joase, iar zăpada devine instabilă. Acesta este momentul în care, după Christensen, ea se topeşte dinspre interior şi formează albiile de torente.
Mike Carr şi Bruce Jakosky, de la University of Colorado, au fost primii care, acum vreo 20 de ani, au avansat ipoteza că acest balans al planetei ar fi putut duce la mişcarea gheţii de la poli. Motivul pentru care este acceptată acum această idee – nici singura, nici prima dată prezentă în explicaţia lui Christensen – este că MOC şi celelalte instrumente care orbitează în jurul planetei pot vedea forme care fac din acest concept mai mult decît o ipoteză. Dovezile privind existenţa gheţii par reale şi recente.
Jack Mustard, de la Brown University, a cartat ceea ce consideră a fi resturi ale unui strat de amestec de praf şi gheaţă aflat la latitudini medii şi care are legătură cu materialul “lipit deasupra” al lui Christensen. Modelări computerizate ale atmosferei planetei sugerează că în mai multe rînduri, în decursul ultimelor milioane de ani, înclinarea axei de rotaţie a lui Marte ar fi putut mobiliza suficientă apă de la poli pentru a crea un strat de zăpadă de pînă la 10 metri grosime în unele zone ale planetei. Colegii lui Mustard, Jim Head şi Nathalie Cabrol, de la Ames, şi Jeff Kargel, de la USGS, printre alţii, au declarat că au văzut cu toţii ceva ce ar putea fi resturile unor gheţari – sau ceva care semăna cu nişte gheţari – în locuri diferite şi la scări foarte diferite, de la caracteristicile care domină versanţii unor vulcani gigantici şi pînă la ciudatele cute de scurgere, de sub unele albii de torente.
Nu există nimeni care să fie de acord cu toate aceste interpretări, iar unii nu sînt de acord nici măcar cu una dintre ele. Descoperitorii albiilor de torente, Malin şi Edgett, sînt foarte sceptici cînd e vorba de modelul zăpezii, al lui Christensen. Însă asta nu înseamnă că ei cred că Marte e acel deşert static din perioada staţiilor Viking. De fapt, ei cred că planeta s-ar putea schimba cu o viteză mai mare chiar decît cea dată de balansul polilor săi. Camera lor, MOC, a descoperit găuri ca de “şvaiţer” în bioxidul de carbon solid din calota glaciară de la polul sud, găuri care cresc de la un an la altul. Este posibil, spun ei, ca în circa 100 de ani aceste găuri să elibereze în atmosferă suficient bioxid de carbon adiţional care să intensifice efectul de seră, declanşînd un lanţ de schimbări subtile în alte zone mai îndepărtate.
Cea mai semnificativă dovadă că lucrurile se schimbă chiar acum, sub “ochii noştri” care orbitează în jurul planetei, ne este oferită de formele considerate cel mai puţin spectaculoase de pe Marte: dîrele de versant. Acestea sînt exact ceea ce sugerează numele lor: nişte dîre care merg în josul pantei ca nişte dungi bidimensionale. O explicaţie unanim acceptată este că acestea sînt nişte avalanşe foarte subţiri de praf care alunecă la vale, dezvelind suprafaţa mai închisă la culoare de dedesubt.
Norbert Schˆrghofer şi Oded Aharonson, de la Caltech, au studiat imaginile dîrelor trimise pe Pămînt de MOC. Spre surprinderea lor, ei au constatat că numărul acestora creşte de la un an la altul “cu o viteză incredibilă”, după cum s-a exprimat Aharonson. La fiecare sută de dîre de versant se mai adaugă, în fiecare an marţian, încă şapte noi, ceea ce le face să fie formele de relief cu dinamica cea mai rapidă de pe planetă. Dar ritmul lor de formare este doar o parte a poveştii. Într-adevăr remarcabil e faptul că geneza lor pare a fi legată de prezenţa unor urme de apă.

Dată fiind ipoteza privind formarea lor, ne putem aştepta ca aceste dîre să apară în locuri cu mult praf, pe teren relativ accidentat. Examinînd imaginile MOC şi măsurătorile altitudinii venite de la MGS, Schˆrghofer, Aharonson şi colegii lor au confirmat faptul că regiunile cu dîre erau, într-adevăr, accidentate şi pline de praf. Ceva însă nu se potrivea. Marte are o mulţime de zone accidentate şi pline de praf, în care însă nu există astfel de dîre. Ce anume face ca regiunile cu dîre să fie diferite?
Într-un moment de inspiraţie, cei doi cercetători şi-au aruncat o privire asupra datelor primite de la spectrometrul de emisie termică de pe MGS, care înregistrează temperatura în orice punct de la suprafaţa planetei. Bingo! Dîrele de pantă par să apară în regiunile în care, într-o anumită perioadă a anului, temperatura în cel mai călduros moment al zilei a depăşit uşor punctul de îngheţ al apei. Aşadar, în locurile în care apa ar putea apărea, chiar şi pentru scurt timp, ceva pare să destabilizeze praful şi să-l lase să o ia la vale. În locurile în care nu e de aşteptat să apară apă, astfel de fenomene nu se produc. Acest fapt nu demonstrează neapărat că sublimarea sau topirea gheţii şi reîngheţarea apei declanşează avalanşele de praf. Apa însă, chiar şi în mici cantităţi, pare să fie o posibilitate plauzibilă.
De la teoriile lui Percival Lowell, de la începutul anilor 1900, şi pînă la teoriile bazate pe datele transmise de staţiile Viking în anii ’80 şi ’90 povestea lui Marte a fost mereu formulată ca un lung diminuendo planetar – o scufundare lentă dinspre viu spre muribund. Lowell credea că Marte era acoperită de canale pentru că se usca, iar canalele erau ultima încercare – una de proporţii titanice – a unei civilizaţii străvechi de a împiedica planeta să alunece spre o senilitate aridă şi sterilă. De atunci şi pînă acum, oamenii au susţinut că activitatea planetară – vulcanismul şi mişcările crustale – este determinată de căldura sa internă şi că o lume mai mică, cum este Marte, se va răci mult mai rapid decît o planetă mai mare, ca a noastră – şi că, în consecinţă, am fi ratat zilele sale de glorie.
Adevărat pînă la un punct: Marte nu mai este locul fierbinte, structurat de vulcani, care a fost cîndva. Dar dacă planeta nu mai este activă în felul în care este Pămîntul, ea reacţionează încă remarcabil, răspunzînd la micile deviaţii orbitale prin formarea unor straturi de apă-gheaţă murdară sau de zăpadă, care înconjoară planeta şi care aduc schimbări izbitoare suprafeţei sale. Potenţialul său de a se schimba nu mai este o necunoscută a  trecutului. Această modificare a devenit aproape contemporană cu noi, în unele cazuri avînd loc la aceleaşi intervale, de 10.000-100.000 de ani, ca în cazul glaciaţiunilor terestre, dacă nu chiar mai des. Marte nu mai este o lume a declinului etern, ci una a regenerării ritmice. Această regenerare poate include şi apariţii episodice ale apei, ceea ce face din Marte un refugiu al vieţii mult mai plauzibil decît părea în vremea misiunilor Viking.
În timp ce staţiile orbitale continuă să ne arate tot mai multe imagini ale prezentului rece şi capricios al planetei, sondele actuale vor ateriza în locuri care spun povestea vechiului Marte. “Beagle 2” urmează să ajungă în Isidis Planitia, un vast bazin ecuatorial. “Spirit” şi “Opportunity” se îndreaptă spre regiuni în care apa a modelat probabil suprafaţa cu miliarde de ani în urmă. Conform datelor din spectrul infraroşu, zona de aterizare a lui “Opportunity”, din Terra Meridiani, prezintă urme ale unei forme minerale de hematit – care, pe Pămînt, se formează doar în prezenţa apei. Conform studiilor efectuate de Nathalie Cabrol şi de alţi cercetători (printre care şi soţul ei, Edmond Grin), Craterul Gusev, locul de aterizare a lui “Spirit”, a fost cîndva un bazin inundat de apa provenită din Ma’adim Vallis, un canal imens care se vărsa în el. Fundul bazinului, locul în care ar trebui să ajungă vehiculul, poate să fi fost, în repetate rînduri, un fund de lac, după cum apele de mult trecute veneau şi dispăreau.
Vehiculele nu vor putea merge să arunce o privire şi asupra albiilor de torente sau a dîrelor de versant sau în locurile din apropierea unor posibili gheţari sau în celelalte numeroase locuri fascinante care au apărut în ultimii ani. “Ce păcat!” – am putea spune. Şi totuşi ne putem considera norocoşi că “Spirit” şi “Opportunity” pot ajunge într-o lume atît de interesantă. Vehiculele nu au nevoie doar de cîmpiile plate din apropierea ecuatorului, ci şi de niveluri scăzute de praf, de zone cu puţini bolovani şi cu vînturi nu prea violente.

Faptul că două zone atît de interesante ca Gusev şi Terra Meridiani par suficient de sigure pentru o tentativă de aterizare vine ca o uşurare pentru cercetătorii misiunilor. Într-adevăr, Terra Meridiani pare un teren prea bun ca să fie adevărat – unul dintre puţinele locuri de pe planetă în care s-au găsit mărturii despre existenţa asocierii oricărui mineral cu prezenţa apei; este aproape unul dintre cele mai plate, mai netede şi mai sigure locuri de aterizare care ar putea exista; şi este destul de aproape de ecuator ca să fie ratat!
Fără îndoială că, dacă li s-ar fi dat mînă liberă, mulţi alţi cercetători ai planetei ar fi ales cu totul alte locuri. (Nathalie Cabrol e o excepţie: ea şi Grin au visat la Craterul Gusev, au mîncat Gusev pe pîine ani de zile, iar ideea de a ajunge acolo îi luminează chipul.) Însă asta nu-i face cu nimic mai puţin entuziaşti la gîndul misiunilor celor două vehicule. Date fiind locurile de aterizare, e greu de imaginat că acestea nu vor face descoperiri importante privind trecutul îndepărtat al planetei. Şi există chiar şanse să afle ceva şi despre prezentul său îngheţat. Unii cred că ar putea exista gheaţă subterană chiar la ecuator. Cine ar putea să spună acum că măcar nişte urme de gheaţă n-ar putea fi descoperite?
Într-un fel însă, toate astea sînt chestiuni secundare. Întrebat ce-l entuziasmează atît în legătură cu cele două vehicule, Jim Rice, un geolog care colaborează cu Phil Christensen, s-a uitat la mine uimit că cineva ar putea pune o asemenea întrebare: “Bine, omule, dar chestiile astea merg pe Marte!” Echipate cu încă şi mai multe din spectrometrele în infraroşu pentru mineralogie-la-distanţă ale lui Christensen, vehiculele vor putea depista cele mai interesante roci pentru analiza terenului şi se vor putea deplasa pînă la ele pentru a le afla compoziţia. Pentru moment, este tot ce putem face înainte de a trimite un geolog pe Marte şi, pentru toţi cei implicaţi în această misiune, este suficient.
“Spirit”, “Opportunity” şi “Beagle 2” nu vor putea niciodată descifra toate misterele planetei. Destinate să ajungă în zona ecuatorială, ele nu vor putea analiza procesele care se desfăşoară la latitudini medii. După cum nu vor fi capabile nici să răspundă la întrebările privind ciclurile climatice de pe Marte sau să sape suficient de adînc în puncte prestabilite pentru a lămuri dilema “apei lichide”. Însă, fără îndoială, ele vor aprofunda relaţiile oamenilor de ştiinţă ai Terrei cu planeta Marte.
Dacă totul merge bine, echipele care dirijează vehiculele se vor apropia cît mai mult cu putinţă de ceea ce practic înseamnă să trăieşti pe Marte. Vieţile lor vor urma ceasuri şi calendare marţiene. Întrebările lor vor fi întrebări marţiene, problemele lor vor fi probleme marţiene. Nu vor simţi praful scrîşnindu-le între dinţi şi nici gerul năprasnic din aer, însă aproape că am putea paria că, noaptea tîrziu, vor crede pe jumătate că o fac…
Vor avea oare importanţă senzaţiile locului ? Poate că nu. Un bogat flux de date continuă să ajungă la noi de pe staţiile orbitale şi va deveni încă şi mai abundent în această iarnă, cînd Mars Express-ul european va deveni operaţional. În anul 2005, Mars Reconnaissance Orbiter (MRO) va adăuga date obţinute de noi instrumente, printre care şi HiRISE – un aparat de fotografiat capabil să surprindă detalii de numai 30 de centimetri. Undeva, printre toate aceste date, s-ar putea găsi indicii care să-i ajute pe cercetătorii de astăzi să-şi lămurească întrebările. Însă, în faţa unui asemenea torent de date, ar cam fi nevoie şi de un “teren solid” pe care să stai. Vehiculele pot oferi tocmai această certitudine, arătîndu-ne cum sînt de fapt cîteva locuri de pe planetă. Mai mult decît atît, experienţa roţilor-pe-stîncă acumulată după misiunile lui “Spirit” şi “Opportunity” va face posibilă proiectarea unor noi vehicule, capabile să ajungă în orice punct interesant descoperit de staţiile orbitale.
Probabil însă că frontiera cea mai importantă depăşită în cursul explorării lui Marte este cea a percepţiei temporale. Atunci cînd MRO va ajunge pe Marte, MGS va fi fost deja pe orbită de aproape 10 ani şi există proiecte pentru alte două noi misiuni ale NASA în acest deceniu. Pe măsură ce misiunile se acumulează, se dezvoltă ceva mult mai important decît suma realizărilor individuale: imaginea compusă a suprafeţei tridimensionale a lui Marte, suprapusă peste cea de-a patra dimensiune: a timpului. Dacă secretul planetei Marte este cel legat de felul în care ea se schimbă, cheia înţelegerii ei este examinarea sa continuă. Şi, cu siguranţă, nici o altă planetă, cu excepţia Pămîntului, nu s-a bucurat vreodată de o asemenea atenţie.
Şi nu poţi să nu te gîndeşti că Galileo Galilei, după unii primul cercetător al planetelor, ar fi de acord cu noi. Înainte de el, doctrinele susţineau că cerul era perfect şi inalterabil. Galileo a descoperit că în cer, ca şi pe Pămînt, lucrurile nu rămîn la fel şi a mai spus că schimbarea era omniprezentă şi că era un lucru bun. Un Marte neschimbat, la fel ca şi un Pămînt neschimbat, ar fi fost atît de plictisitor, încît n-ar fi meritat nici un fel de respect: “Dacă apele care au acoperit Pămîntul în vremea potopului ar fi îngheţat şi ar fi rămas ca un enorm glob de gheaţă, unde nimic nu s-ar fi născut vreodată sau nimic nu s-ar fi schimbat – scria el – l-aş fi considerat o bucată inutilă a universului.”
Astăzi, mai mult decît oricînd, Marte arată ca un glob de gheaţă. Dar pare, în acelaşi timp, şi ceva care azvîrle această gheaţă în afară, care se mişcă, care se schimbă. Orice s-ar dovedi că este, pînă la urmă, Marte, cu siguranţă că nu va fi o bucată inutilă şi inertă a universului.

Text: Oliver Morton

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din ianuarie 2004)

 

Marte – planeta de gheaţă


1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*