Vînătoarea de stele

Îngropat pe dealul Mittelberg, lîngă oraşul Nebra, în 1600 î.Hr., Discul Cerului străluceşte iar în lumina apusului, în Germania centrală. Marcînd mişcarea Soarelui de-a lungul orizontului, el conţine cea mai veche reprezentare cunoscută a cerului înstelat şi ar fi putut servi drept calendar agricol şi spiritual. Foto: Kenneth Garrett

Recuperat de la traficanţi, un disc vechi de 3.600 de ani dezvăluie că europenii din epoca bronzului erau nişte observatori surprinzător de buni ai cerului nopţii.

În cafeneaua de la subsolul unui hotel din Basel, Elveţia, îi spun traficantului şi complicelui său că sabia splendidă de bronz pe care a aşezat-o pe masa noastră e un fals ordinar.
După ce mi-au trecut prin mînă sute de artefacte din epoca bronzului, ştiu că, de fapt, sabia datează din anul 1600 î.Hr. Însă mint, pentru că, dacă traficanţii i-ar cunoaşte adevărata origine, n-ar accepta niciodată s-o vîndă împreună cu cel mai valoros obiect: un disc de bronz din aceeaşi perioadă, ce părea să fie cea mai veche reprezentare cunoscută a cosmosului. Dacă e autentic, discul va fi una dintre cele mai importante descoperiri ale începutului secolului al-XXI-lea, iar valoarea sa ar depăşi-o cu mult pe cea a sabiei.
În ciuda bravadei mele, sînt extrem de nervos. Ca arheolog, o astfel de joacă cu focul e ceva nou pentru mine şi nu pot uita sfatul ofiţerului de poliţie elveţian, sub acoperire, care a pus la cale întîlnirea: “Cel mai important lucru – mi-a spus el – e să supravieţuieşti. Uneori, în astfel de tranzacţii, am pierdut oameni.”
Cu o săptămînă înainte, complicele traficantului m-a sunat să aranjeze întîlnirea, asigurîndu-mă că vor aduce discul. Acum am devenit nerăbdător şi cer să-l văd. Traficantul scoate încet de sub cămaşă un obiect învelit într-un prosop. În momentul în care-l desface, îmi stăpînesc cu greu emoţia. E într-adevăr un disc de bronz, cam de mărimea unei farfurii. N-a fost curăţat bine şi pot să disting un soare şi o lună aurii în mijlocul unui cîmp de stele de aur strălucitoare. Una dintre constelaţii pare a fi cea a Pleiadelor. Dacă discul are aceeaşi vîrstă cu sabia, atunci ar preceda începuturile astronomiei greceşti cu circa o mie de ani. Şi ar depăşi cu mult vechimea monoliţilor de la Stonehenge. În acest moment, cu inima care bate să-mi spargă pieptul, ştiu ce trebuie să fi simţit Howard Carter cînd a zărit pentru prima dată mormîntul lui Tutankhamon.
După ce examinez cu grijă piesa, ne înţelegem asupra unui preţ. Urmează să plătesc 400.000 de dolari pentru disc şi pentru alte obiecte găsite împreună cu el: două săbii (printre care şi cea de bronz pe care o văzusem deja), două topoare, două apărătoare de braţ spiralate şi o daltă – toate din bronz. Îmi cer apoi scuze politicos, intru la toaletă, îmi deschid telefonul mobil şi chem poliţia. După un timp ce mi se pare o eternitate, şase ofiţeri dau buzna în cafenea şi ne arestează pe toţi. Traficanţii sînt şocaţi. Îi asigurasem că statutul de neutralitate al Elveţiei va permite desfăşurarea întîlnirii noastre în deplină siguranţă.
Astfel s-a încheiat una dintre cele mai bizare şi antrenante perioade ale carierei mele. A început în mai 2001, la puţin timp după ce fusesem numit directorul Muzeului de Stat pentru Preistorie din Halle, din landul Saxonia-Anhalt, o regiune din fosta RDG bogată în antichităţi, dar în declin economic, prădată de hoţi după reunificarea din 1990.
Un coleg de la Muzeul de Preistorie şi Istorie Veche din Berlin mi-a spus că fotografiase discul în 1999, cînd un cuplu de traficanţi i-l oferiseră pentru o jumătate de milion de dolari. Şi-ar fi dorit discul pentru muzeul său, dar cînd a aflat că fusese găsit în Saxonia-Anhalt – şi astfel, prin legea germană, ar fi aparţinut acelui land – le-a spus celor doi că descoperirea lor era ilegală.
De atunci, nici un arheolog n-a mai văzut discul. Şi-a schimbat de cîteva ori proprietarii, pe piaţa neagră, pînă cînd a reapărut în ianuarie 2002. Atunci ultimul său posesor a convins revista germană Focus să publice un articol despre disc, sperînd să declanşeze o isterie mediatică ce i-ar fi ridicat valoarea. Am citit articolul şi am informat poliţia, care a pus la cale înscenarea: eu urma să joc rolul lui Indiana Jones, pretinzînd că reprezint o bancă mare care vrea să cumpere discul pentru muzeul meu.
După arestarea din Basel (fireşte, am fost eliberat imediat, arestarea mea fiind doar de formă), poliţia a găsit restul obiectelor în casa unuia dintre traficanţi. Stilul săbiilor a confirmat că acestea erau vechi de aproximativ 3.600 de ani. Asta însemna că discul – furat din acelaşi sit – avea o vîrstă similară.

Reconstituind traseul discului, poliţia l-a identificat ulterior pe unul din foştii proprietari, care a fost de acord să colaboreze cu anchetatorii. El m-a condus la situl jefuit de pe Mittelberg, un mare deal de lîngă oraşul Nebra, din Saxonia-Anhalt. După o scurtă examinare a zonei, mi-am dat seama că hoţii au sustras artefactele dintr-o movilă de pietre îngropată aproape de vîrful dealului. Situl era înconjurat de un parapet scund de pămînt, cu diametrul de aproape 75 de metri. Cunoscute ca şanţuri de îngrădire inelară, asemenea structuri au fost găsite în întreaga Europă şi poate că marcau locuri sfinte sau de ceremonii preistorice. Astăzi, dealul Mittelberg este acoperit de pădure. Însă în epoca bronzului el ar fi putut fi total defrişat (oamenii aveau nevoie de lemn pentru încălzire, gătit, construcţii şi metalurgie), iar incinta inelară ar fi putut adăposti un străvechi observator.
Wolfhard Schlosser, astronom la Universitatea Ruhr, a examinat Discul Cerului de la Nebra şi a emis o teorie despre cum ar fi putut fi folosit. El sugerează că extremităţile celor două benzi de aur (din care una s-a pierdut de mult), aflate de-a lungul marginilor sale, indică punctele de pe orizont ale apusului şi răsăritului soarelui din timpul solstiţiilor de vară şi de iarnă – cele mai lungi, respectiv, cele mai scurte zile ale anului. Un astronom ar fi putut urmări mersul soarelui în lungul benzilor de aur pentru a stabili un calendar rudimentar, furnizîndu-le agricultorilor informaţii esenţiale pentru semănat şi recoltat.
Grupul circular de şapte stele de aur de pe Discul Cerului este, aproape sigur, o reprezentare a Constelaţiei Pleiadelor. Dispariţia acesteia, la începutul lunii martie, în Germania centrală indică începutul perioadei de semănat.
Schlosser e mai puţin sigur asupra semnificaţiei altor două obiecte de pe disc. Unul arată ca o lună în creştere; celălalt este rotund – iniţial am crezut că ar fi Soarele, însă acum se crede că este Luna, întunecată de o eclipsă lunară. Se ştie că, o dată la fiecare 10 ani, Pleiadele apar în apropierea Lunii în creştere, aşa cum apar figurate pe disc. La şapte zile după aceea, urmează o eclipsă de lună. Faptul că astronomii epocii bronzului au folosit discul ca să prezică eclipsele, arată că aceşti aşa-zişi barbari au studiat cerurile generaţii de-a rîndul.
Discul Cerului a avut şi semnificaţie religioasă. Între benzile care marchează orizontul se găseşte un obiect curbat, din aur, cu nişte zimţi, sugerînd orificiile pentru prinderea unor vîsle. Poate reprezenta Corabia Nopţii, o ambarcaţiune celestă despre care strămoşii noştri credeau că îl transportă pe Zeul Soare în călătoria sa dintre apus şi răsărit. Motivul Corabiei Nopţii era comun în Egipt, însă apariţia sa pe Discul Cerului este cea mai veche dovadă că europenii epocii bronzului au adoptat această reprezentare religioasă. Avea să devină mai tîrziu un simbol la fel de important pentru culturile epocii bronzului ca şi crucea pentru creştini.
În epoca bronzului, oamenii călătoreau de-a lungul unor mari trasee comerciale. De la Marea Baltică pînă la Mediterana, aceste trasee se întîlneau în centrul Germaniei de astăzi, sursă a unor minerale rare şi căutate, printre care sarea şi cuprul, care se  combina cu cositorul pentru fabricarea bronzului.
Abundenţa acestor resurse naturale ar fi putut să creeze un individ bogat şi influent care a finanţat fabricarea Discului Cerului – cineva, poate, ca bărbatul îngropat în anul 1942 î.Hr. lîngă Leubingen, un orăşel aflat cam la 30 de km sud-est de Mittelberg. Cu numeroasele arme şi micile bijuterii de aur, mormîntul lui este deosebit de opulent pentru perioada respectivă. Ce l-a adus pe acest bărbat deasupra celorlalţi? Deţinea oare un valoros izvor de apă sărată? Indiferent de ocupaţia sa, el ar fi putut decide să-şi cheltuiască averea pe un instrument care să prezică evenimentele celeste. Oricine ar fi dispus de asemenea cunoştinţe ar fi exercitat o influenţă enormă – exact cum faraonii au ajuns la putere şi pentru că puteau să prevadă inundaţiile anuale ale Nilului.
Din acea zi, din Basel, de cînd Discul Cerului a fost recuperat, el a continuat să aprindă imaginaţia arheologilor, astronomilor şi vizitatorilor muzeului din Halle. Cîţiva admiratori mai fantezişti ai discului cred că ar putea fi un aparat pentru călătorii în timp. Într-un fel, ei au dreptate. Oamenii epocii bronzului nu au lăsat în urmă texte scrise, ci doar cîteva desene rupestre. Discul Cerului de la Nebra ne duce înapoi în timp, aruncînd o rază de lumină asupra unei perioade obscure din istoria omenirii. Ne putem doar imagina cîte alte antichităţi ne sînt inaccesibile încă – fie îngropate, fie în mîinile hoţilor – şi care, într-o bună zi, ne vor apropia şi mai mult de misterioşii locuitori ai epocii bronzului din Europa.

Text: Harald Meller

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din ianuarie 2004)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*